Poate că a greşit. Dar ceea ce a construit nu îi va putea lua nimeni. Pentru că, la un moment dat, ceea ce construieşte un antreprenor nu îi mai aparţine, deşi este proprietar. Cu cât o fabrică, o reţea de magazine, un sistem de operare sau o firmă de transport se aşază mai bine în ţesutul economic al unei ţări, cu atât devin cvasiinstituţii.
Nu ştie nimeni decât cei care au riscat banii şi energia lor că este aproape o loterie pur şi simplu să iasă un proiect. Iar când funcţionează şi îşi scoate banii, proprietarii sunt nevoiţi să gândească mai departe.
Un milion de euro, 10 milioane, 100 de milioane de euro afaceri. Ce îi face pe aceşti oameni să parieze în continuare, deşi poate că ajung să rişte tot, mai ales într-un mediu de business atât de ostil precum cel de azi din România? Până la urmă, ar putea foarte bine la un moment dat să spună: atât, mă retrag.
Îi face să meargă mai departe chiar acest sentiment că ceea ce au construit aparţine comunităţii. Ei vor de fapt să schimbe lumea, iar banii nu sunt decât un mijloc. Ambiţia şi determinarea lor îi duc în fiecare zi mai departe, iar organizaţiile pe care le imaginează sunt de fapt noi lumi.
Vedem în Occident companii fondate în urmă cu o sută de ani. Generaţie după generaţie de antreprenori au ajuns până la urmă să cimenteze instituţii ale businessului, la fel cum sunt băncile centrale sau guvernele.
Nici Banca Naţională, nici Guvernul, nici Consiliul Concurenţei sau orice altă instituţie publică nu sunt de ajuns să ai economie. Ca să ai o economie, îţi trebuie oameni care să îşi bată capul să facă produse şi servicii. Sunt oameni care ştiu poate să scrie un software sau să sudeze o ţeavă, dar de aici până la a fi pe piaţă cu un produs este cale lungă.
Ei au nevoie de alţi oameni în jur, pe măsură ce businessul creşte - de vânzători, de economişti, de jurişti. Riscurile sunt tot mai mari. Iar când eşti într-un sector unde „vinzi“ credibilitate, riscul e uriaş.
Este marea misiune a antreprenorilor reapăruţi după 1989 în România să fie în stare să lase în urma lor instituţii, nu afaceri.
Doar jumătate din cifra de afaceri de 250 de miliarde de euro a companiilor din România este adusă de companii cu capital autohton. Restul este în mâini străine.
Clasa de business a României, antreprenorii locali, sunt astăzi supuşi unor presiuni formidabile. Cine va ieşi întreg din lungile războaie desfăşurate azi? Greu de spus. În top 100 exportatori nu va mai fi într-un an nicio companie locală.
Nu poţi face antreprenoriat doar din import. Mai târziu sau mai devreme balanţa de plăţi se va răzbuna.
România nu poate merge mai departe fără o clasă antreprenorială solidă, care să ajungă chiar să iasă şi în străinătate. Japonia în anii ’70, Coreea de Sud şi Taiwan în anii ’80, Turcia în anii ’90, China în ultimele decenii au crescut puternic prin propriile conglomerate industriale.
Este nevoie de un pact al businessului local, de o platformă care să provoace România la creştere. În condiţiile în care fluxul investiţiilor străine a devenit mai mic decât banii scoşi de companiile străine din ţară, este nevoie acută de conştientizarea rolului esenţial pe care capitalul local îl va avea în următorul deceniu pentru ţinerea României în picioare.
„Acesta va fi un ziar care va promova cu tărie libera iniţiativă, comerţul liber şi economia de piaţă. Şi o vom face cu vigoarea unui răget de leu“, scria Ziarul Financiar în prima sa ediţie, de pe 16 noiembrie 1998.
Orice ar fi, Ziarul Financiar va fi aici să îşi ducă mai departe misiunea sa pentru care fondatorul său, Adrian Sârbu, l-a înfiinţat în 1998: să sprijine economia de piaţă şi antreprenoriatul în România.
