Creşterea economică de 3,8% de pe primul trimestru al acestui an este doar aparent mulţumitoare. În realitate trendul de accelerare a creşterii început în trimestrul II al anului anterior s-a rupt, astfel încât în loc să fi avut în continuare o creştere mai mare decât cea din trimestrul anterior, aşa cum s-a întâmplat pe parcursul ultimelor trei trimestre din 2013, avem o creştere mai redusă.
Astfel creşterea trimestrială faţă acelaşi trimestru din anul anterior a fost în trimestrul II din 2013 de 1,5%, în trimestrul III a fost 4,3%, iar în T4 de 5,2% (vezi tabelul alăturat). Ca să nu se rupă această accelerare a creşterii trimestru la trimestru anterior, ar fi trebuit să avem o creştere de peste 5,2% în T1 2014, faţă de T1 2013. Dar nu am avut.
Aceasta înseamnă că trimestrele III şi IV din anul anterior au fost excepţionale, deci şi creşterea de 3,5% de anul trecut. Ca urmare, avem de fapt o temperare a creşterii economice în T1 din 2014 şi o rupere de trend. Iar trendul, aşa cum îl dau exemplu statisticienii în cazul alegerilor, este determinant pentru rezultatul final, în cazul nostru creşterea economică de pe tot anul 2014.
Un semnal vine şi din încetinirea creşterii ajustate sezonier trimestru la trimestrul anterior (adică trimestru I al lui 2014 faţă de trimestru IV al lui 2013) care a fost de doar 0,1% (!), faţă de 0,8%,1,8% şi, respectiv, 1,6% în cele trei trimestre anterioare.
Cu alte cuvinte, înainte de a decola spre mult-aşteptata creştere de 5-6% de care are nevoie România pentru a recupera decalajele faţă de vestul Europei, de fapt, economia este în plin proces de aterizare.
Explicaţia rezidă în lipsa de suport a economiei dinspre activitatea guvernamentală. Chiar dacă am avut o creştere a consumului populaţiei, aşa cum este indicată de evoluţia retailului de plus 7-8% pe T1, precum şi a exportului, care a avut un plus de 8%, partea statului, care ar fi trebuit să pună „la masa creşterii” la rândul său investiţii în infrastructură, este în scădere. Iar PIB-ul este egal consum plus investiţii plus export net.
Aşa cum Ziarul Financiar a arătat într-un articol pe prima pagină în ediţia sa de miercuri, 14 mai, guvernul Ponta „şi-a rezolvat” deficitul bugetar sacrificând investiţiile: lucrările de infrastructură s-au prăbuşit cu 25% în T1.
Cheltuielile de capital (investiţiile statului) au înregistrat în T1 o scădere de 48,5% comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut. Cu alte cuvinte, tocmai guvernul, care clamează că încearcă să impulsioneze creşterea economică, o subminează prin faptul că reduce investiţiile faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
Mai mult, introducerea taxei pe benzină de la 1 aprilie 2014 „a dopat” creşterea economică pe primul trimestru prin faptul că a crescut consumul de combustibil în martie faţă de martie anterior cu 12%, oamenii încercând să-şi facă plinul înainte de scumpirea semnificativă din prima lună a trimestrului al doilea.
Rezultatul de pe primul trimestru arată că sunt puţine şanse ca pe tot anul creşterea economică să fie mai mare decât cea de 3,5% din 2013. Ne mişcăm în continuare într-un spaţiu mediocru al unor ritmuri de creştere care nu permit recuperarea decalajelor măcar faţă de ţările din vestul Europei de Est în 10-20 de ani.
Spre exemplu, Ungaria este astăzi la un PIB per capita dublu faţă de România, de 14.000 de euro, ceea ce permite şi un salariu mediu net lunar de 700 de euro, la fel dublu faţă de cel din România.
Şi consternant este că mesajele de la conducătorii ţării sunt de autosuficienţă. Când două milioane de români sunt plecaţi în bejenie în Europa de Vest pentru că aici nu au unde să lucreze, când România este la cea mai mare pondere a gradului de sărăcie din UE (22% din populaţie faţă de 12% în Ungaria, de exemplu), şi când puţinele investiţii străine care mai răsar pe hartă vin aici doar pentru a plăti salarii de subzistenţă de 600 de lei pe lună, plus bonuri de masă, pentru a ajunge la salariul minim pe economie nu înseamnă că suntem pe o cale a dezvoltării accelerate de care are nevoie România.
Cu o pondere de 30% a populaţiei active în agricultură care nu aduce în PIB decât 6%, România este la mare distanţă de Estul mai dezvoltat. Din 1990 încoace urbanizarea a stagnat pentru că industrializarea a stagnat. Este un proces de modernizare, e adevărat forţat înainte de '89, care s-a oprit şi care trebuie cu orice preţ reluat.
Suntem doar la 130% din PIB-ul real al anului 1990 şi automulţumirea privind aceste rezultate ale creşterii economice din ultimele două-trei trimestre nu-şi are loc.
