Urmărind zilele trecute o emisiune care avea drept subiect nivelul de pregătire din timpul facultăţii raportat la cerinţele angajatorilor, am observat că niciunul dintre interlocutori nu a atins un subiect care mă deranjează de ceva vreme. Am terminat ciclul de licenţă la Academia de Studii Economice, Facultatea de Finanţe, Bănci, Burse de Valori şi cum sistemul Bologna a redus totul la doar trei ani, am urmat, în mod evident, masterul „Finanţe Corporative“. Încă din anul 1 s-a dezvoltat o tendinţă în rândul colegilor mei de a se angaja sau de a intenţiona măcar să caute activ un loc de muncă şi nu înţelegeam de ce această grabă. Îmi spuneam, în sine, că oricum statul vrea să ne pensioneze la 70 de ani, deci avem toată viaţa înainte. Ca student integralist convins, nici nu concepeam să mă angajez cu normă întreagă şi să pun facultatea în plan secundar. Gândul unor absenţe sau faptul că aş putea să pierd vreo informaţie preţioasă spusă de profesori erau mai puternice decât perspectiva unui salariu care, într-un caz fericit, ar fi fost de 1.000 de lei net. Nici partea cu internshipul nu era satisfăcătoare. De ce aş fi muncit gratis? (Dacă aveam norocul să fac ceva, nu doar de xeroxat două, trei hârtii ca să îmi justific prezenţa acolo.) Şi atunci de ce goana după un loc de muncă? Multe din posturile ocupate de colegii respectivi nu erau unele din care se puteau obţine cunoştinţe deosebite sau mai bune ca în facultate. Să fii student la FABBV, dar angajat ca operator call center nu avea sens pentru mine. Să fie oare studenţii dornici de muncă? Puţin probabil. Cu toate că ştiam răspunsul nu eram pe deplin conştient de sensul lui. Abia la master am realizat cu adevărat motivul. Cu toţii căutau cuvântul de aur în faţa angajatorului acesta fiind experienţa. Experienţa cât mai multă reflectată printr-un CV stufos realizată, de preferinţă, la companii cu nume sonore. Experienţa- Graalul dorit pentru a fi convins că orice angajator te va primi cu braţele deschise şi fără prea multe întrebări. Astfel ajungem la tema problemei din articolul de faţă. Este absolut normal din punctul de vedere al angajatorului să caute persoane cu experienţă. Dar niciunul dintre aceştia nu se întreabă: cum poate un student serios, integralist, care are cursuri uneori de la 7:30 până la 17:00 să aibă experienţă? Nu s-a inventat încă o maşinărie care să ne transporte în două locuri deodată. Programele de masterat sunt concepute astfel încât să permită masteranzilor accesul atat la cursuri, cât şi la un loc de muncă. Cursurile încep de la ora 18:00 deci la prima vedere este timp pentru a fi angajat. Şi totuşi masteranzii angajaţi sub diverse forme (perioadă determinată, contracte de muncă provizorii etc.) au un grad de prezenţă la cursuri şi seminarii mai redus sau chiar deloc.
„Singurul contact cu facultatea ajunge să fie doar la examenele din sesiune“
Din ce în ce mai mulţi studenţi şi masteranzi sunt prezenţi la facultate doar în zilele de examene, dacă li se permite să plece de la locul de muncă. Sub presiunea oarecum absurdă a angajatorilor de a cere unui proaspăt absolvent experienţă care se poate aduna doar în ani de practică, studenţii sunt obligaţi să se conformeze la cerinţele pieţei muncii şi să se angajeze cu normă întreagă din timpul facultăţii. Dar astfel singurul contact cu facultatea ajunge să fie doar la examenele din sesiune. Sunt de blamat studenţii? Sunt angajatorii îngăduitori cu faptul că un student are cursuri la care nu poate ajunge pentru că nu s-a terminat programul de lucru? Este de acord vreun angajator ca un salariat de-al său să plece mai devreme în fiecare zi că are facultate? Companiile supranumite ,,Big Four“ de audit din Bucureşti au un program de lucru de aproape 12 ore uneori şi mai mult. Cum poate un student care termină programul la 19:00 să mai ajungă la timp la cursuri în Bucureştiul cu trafic supraaglomerat? Şi dacă ajunge, cât de concentrat mai este la profesor după o zi de servicu? În companiile de tip corporate există o tendinţă din partea angajaţilor mai vechi de a le spune absolvenţiilor proaspăt angajaţi ca facultatea oricum nu contează şi că timpul pierdut cu ea este inutil. Aceştia consideră că la serviciu nu se aplică nimic învăţat în timpul facultăţii şi că prin training specializat angajatorul te pregăteşte cu adevărat. De master nici să nu audă. Uită oare că fără master nu pot obţine o funcţie de conducere? Din păcate, facultatea s-a bagatelizat pentru aceştia. Contează doar să ai o diplomă, de preferinţă de la o facultate recunoscută. Dar cum nu au fost realizate studii ştiinţifice care să ateste aceste afirmaţii, nu voi dezvolta problema. Cert este că există un adevăr în aceste informaţii. Se ştie că între nivelul de pregătire oferit de învăţământul superior românesc şi piaţa muncii este un gap considerabil. Cele două nu sunt corelate în totalitate. Nivelul de pregătire practică oferit în timpul facultăţiilor este redus raportat la cerinţele angajatorilor. De aceea profesorii acceptă tacit gradul mare de absenteism.
Cum concurenţa este prezentă în orice sistem, şi în cazul de faţă se dezvoltă o concurenţă neloială, dacă o pot numi aşa.
Dacă facultatea este - surpriză – facultativă, foarte mulţi studenţi consideră masterul mai mult decât facultativ. Sub pretextul, de cele mai multe ori justificat, că lucrează cei mai mulţi masteranzi vin foarte rar sau doar la examene. Cum nu există sancţiuni specifice privind obligaţia de a veni la cursuri aceştia renunţă efectiv să mai fie prezenţi la facultate. Şi aceşti studenţi şi integraliştii care vin la toate cursurile obţin la final aceeaşi diploma care atestă calitatea de masterand. Apare astfel un dezechilibru pe piaţa muncii. Aparent minor acesta este foarte important. Câţi angajatori sunt interesaţi că studentul a fost prezent la toate cursurile? Care absolvent este mai valoros pentru angajator? Ambii au aceeaşi diploma. Dar unul are şi doi ani de experienţă. Cine îl protejează pe studentul integralist? Unde este echitatea în această balanţă? De ce nu ridică nimeni aceste întrebări? S-a ajuns chiar ca un tânăr care a vândut bilete la cinema în timpul facultăţii să fie considerat mai bun pentru unii angajatori, decât un altul care a participat la sesiuni ştiinţifice, doar pentru că are experienţă. Dar intrăm iar în zona faptelor adevărate dar greu de demonstrat. Situaţia din prezent nu poate continua la nesfârşit.
„Nu se poate ca din 40 de masteranzi, mai puţin de jumătate să fie prezenţi în mod constant“
Aşa-numiţii integralişti vor fi obligaţi să se angajeze sub presiunea creată de numărul tot mai mare de studenţi angajaţi în timpul facultăţii sau al masterului. Nu se poate ca din 40 de oameni câţi sunt înscrişi la un program de masterat, mai puţin de jumătate să fie prezenţi în mod constant. Până unde poate continua această situaţie? Ce vor face profesorii când se vor trezi singuri în sala de curs? Adevărul, supărător pentru unii, este ca doar o mică parte din masteranzi susţin un întreg sistem de învăţământ superior. Pe de-o parte, profesorii care pot să îşi desfăşoare cursul prin prezenţa acestora şi pe de altă parte sunt susţinuţi şi colegii angajaţi. Dacă nimeni nu ar mai veni la cursuri sigur cineva se va sesiza şi probabil s-ar impune prezenţa obligatorie. De ce persoanele cu putere de decizie nu ia în calcul şi această ipoteza? Clair Wilcox (1950) consideră că prin competiţie se realizează un proces de perfecţionare şi eficientizare (potrivit lucrării „Capitalism and monopolistic competition: Can the American economy be made more competitive?“). „Concurenţa economică este un girant al progresului şi un fenomen important de reglare într-o economie de piaţă“, spunea doamna profesor doctor universitar Tatiana Moşteanu într-o lucrare, „Concurenţa. Abordări teoretice şi practice“. Dacă sunt din ce în ce mai puţini oameni prezenţi la cursuri şi seminarii, nu se mai poate realiza concurenţa aceea naturală dintre studenţi. Nu mai există repere. Nu mai există modele. De cele mai multe ori, la programele de master participanţii se cunosc pentru prima dată la examene. Cât de productivi sunt aceşti masteranzi? Cât de corect este acest fapt? Mai contează programele de masterat puse la dispoziţie de sistemul de învăţământ românesc? Nu trebuie generalizată problema, dar există numeroase cazuri în care tinerii, viitori absolvenţi, se întreabă aceste lucruri. La cine putem apela? Cine ne poate ajuta? Domnul ministru al Educaţiei, Remus Pricopie, a participat în 2011 la un studiu numit „Acces şi echitate în învăţământul superior din România. Dialog cu elevii şi studenţii“. Studenţii chestionaţi au considerat că ambiţia este cel mai important atribut pentru a avea succes în carieră urmată de inteligenţă, familie şi relaţii. Paradoxal, studiul arată că studenţii sunt foarte mulţumiţi de cunoştinţele teoretice dobândite dar sunt total nemulţumiţi de taxele de studii (destul de ridicate comparativ cu cele din străinătate) precum şi de şansele posibile la un loc de muncă după absolvirea facultăţii. Nu cumva domnul ministru nu a văzut decât jumătatea plină a paharului? Nu am auzit de programe care să rezolve efectiv această nemulţumire. Un alt aspect care mi se pare fascinant la studiul respectiv este riscul de abandon datorat în primul rând lipsei baniilor şi apoi datorită „inutilităţii lucrurilor învăţate“. Nu ar trebui ridicate semne de întrebare? Cum se poate ca studenţii să fie mulţumiţi de ceva inutil? Sistemul de învăţământ românesc a fost măcinat de reformele realizate fără rezultate în anii de după revoluţie. Deşi se cunosc cauza şi efectul problemelor (vezi http://www.ad-astra.ro/library/books/frangopol_radiografie.pdf ) nu sunt înteprinse prea multe acţiuni pentru a se rezolva ceva. în raportul amintit mai sus este surprinsă şi tema articolului de faţă. Se arată că mai mult de jumătate din studenţii chestionaţi doreau ca după terminarea licenţei să urmeze un master dar să se axeze pe găsirea unui loc de muncă. Din păcate, specialiştii care au participat la studiul respectiv doar au contabilizat problema şi au dedus că tinerii sunt mai preocupaţi, faţă de alţi ani, de accesul pe piaţa muncii. Nu au adus nicio soluţie la studiu sau nu au înteprins nimic semnificativ chiar dacă au ajuns în funcţia de Ministru al Educaţiei.
„Locurile de muncă part time sunt foarte rare şi doar în anumite sectoare“
În România nu există cultura locurilor de muncă part-time. Acestea sunt foarte rare şi doar în anumite sectoare. în Bucureşti există multiple programe de internship sau traininguri oferite de companiile corporate dar acestea nu au calitatea unui part-time. Sunt utile, ce-i drept, pentru că dau şansa studentului de a vedea dacă se potriveşte în acel mediu de lucru, dacă ar fi pregătit să lucreze pe viitor acolo. Kristen Jäger, economist în cercetarea productivităţii la Conference Board din Europa, consideră că un mediu economic receptiv este soluţia pentru transpunerea schimbărilor tehnologice şi a inovaţiilor necesare unei creşteri economice sustenabile. Ministerul Educaţiei ar trebui să dezvolte împreună cu angajatorii platforme speciale care să susţină studenţii şi masteranzii în demersul de a găsi un loc de muncă într-o economie încă afectată de criza economică din 2008. Politicienii trebuie să regândească cadrul legislativ pentru Legea Stagiului şi Legea Voluntariatului pentru a susţine cu adevărat toţi studenţii indiferent dacă sunt angajaţi sau nu. Este nevoie de locuri de muncă part time. Numai astfel se evită dezechilibru pe piaţa muncii creat între studenţii care participă activ la cursurile de masterat şi cei care vin doar la examene. Prin locuri de muncă part time cu toţii au numai de câştigat. Pot participa activ la cursuri nu doar prin prezenţa fizică dar şi prin pregătirea prealabilă a cursurilor şi de asemenea sunt mai odihniţi, mai productivi şi se pot concentra mai bine la profesori. De asemena se pot angaja şi pot înţelege mai bine ce anume din ce învaţă la facultate se aplică la locul de muncă. Pot înţelege atribuţiile unui angajat, obligaţiile, drepurile pe care le are şi pot obţine o independenţă financiară faţă de părinţi. Locul de muncă este foarte important pentru un student şi pentru că numai astfel poate beneficia de programul „Prima Casă“ esenţial pentru un tânăr la început de drum. O alternativă preferată de studenţi este internshipul plătit. Dar acesta presupune un program de 8 ore de cele mai multe ori şi ajungem la dilema din articolul de faţă. Plus că acestea sunt pentru o perioadă determinată. Pot fi realizate în detrimentul facultăţii dar nu oferă garanţia unui loc de muncă stabil.
Educaţia superioară, indicator al competitivităţii unui stat
Masterul nu este obligatoriu şi nu este just ca unii masteranzi să obţină diploma de master deşi s-au prezentat doar în sesiune. Sistemul prezent nu poate continua fără a crea un dezechilibru serios între masteranzii dornici să aprofundeze, să cerceteze, să înveţe la un nivel superior şi cei pentru care locul de muncă este predominant. Decidenţii, atât din rândul profesorilor cât şi cei politici trebuie să ia în considerare problemele enumerate în acest articol şi să le rezolve până nu e prea târziu. Philip Kotler în lucrarea ,,Chaotics“ (2009) consideră că odată cu 2007 am intrat în ,,Noua Eră A Turbulenţei“ în care ciclicitatea a fost înlocuită cu incertitudinea iar mediul economico- financiar a devenit ,,chaotic“. Într-o lume în care globalizarea este cuvântul cheie, Negroponte (1995) consideră că educaţia superioară- ,,knowledge„ (cunoaşterea)- este cel mai recent input de luat în seama în calculul competitivităţii unui stat(Nicholas Negroponte, „Being Digital“). Specialiştii subliniază importanţa pe care a avut-o şi continuă să o aibă educaţia universitară în atingerea unui nivel superior de trai. Conform ARACIS, universităţile româneşti nu pot concura la nivel global datorită numeroaselor probleme pe care le întâmpina. Printre acestea se numără finanţarea redusă şi scăderea numărului de studenţi. în clasamentul realizat pentrun anul 2010 de Forumul Economic Mondial, România ocupa locul 54 în cazul pilonului al cincilea – Educaţie superioară şi training şi locul penultim din UE în Raportul din 2012. WEF în raportul „Education and Skills 2.0:New Targets andInnovative Approaches“ publicat în ianuarie 2014 a calculat Human Capital Index (HCI)- indicator format din nivelul educaţiei, sănătăţii şi al pieţei muncii. România a ocupat un ruşinos loc 69 fiind devansată de Bulgaria cu 10 poziţii sau de ţări precum Jamaica sau Tunisia. A.Voicu (2005) argumentează prin cercetări empirice faptul că educaţia superioară este soluţia pe termen lung pentru combaterea şomajului şi implicit pentru creşterea angajaţilor în sectorul productiv al industriilor şi al serviciilor (Alexandru Voicu, „Employment dynamics in the Romanian labor market. A Markov chain Monte Carlo approach“).
Radu Păunescu, absolvent al Facultăţii de Finanţe-Bănci în cadrul Academiei de Studii Economice, este în prezent masterand la „Finanţe Corporative“ în cadrul aceleiaşi universităţi.
