ZF 24

Vulcan se chinuie să rămână fabrică. În lipsă de contracte, angajaţii lucrează „la spaţii verzi“

Trei angajaţi ai Vulcan într-o hală aproape pustie - la Vulcan mai lucrează 550 de oameni, faţă de 890 câţi erau în mai 2013, momentul intrării în insolvenţă. Companiei îi este însă greu să-şi acopere capacitatea de producţie şi să dea de lucru tuturor salariaţilor, astfel că maşinile, gândite pentru a funcţiona 24 de ore din 24, sunt folosite maximum opt ore pe zi.

galerie foto

Autor: Radu Bostan

20.04.2015, 12:24 4339

Uzina pe porţile căreia au ieşit cazane uriaşe de abur pentru toate termocentralele din România şi sonde de petrol pentru URSS şi statele arabe se zbate la marginea prăpastiei, punând managementul în clasica dilemă: să plătească salariile celor 550 de muncitori sau factura la lumină? Peste problema de zi cu zi, lipsa capitalului de lucru, se suprapune o povară şi mai grea: plata datoriilor de 45 milioane de euro.

„Să revii acum în piaţă şi cu 500 de oameni să plăteşti din datoriile făcute de 1.000 de oameni prost conduşi nu prea se poate. Trebuie să ajungem din nou la 1.000-1.100 de angajaţi ca să vorbim despre relansare“, spune Remus Vulpescu, directorul general al Vulcan Bucureşti (simbol bursier VULC). Compania face parte din grupul Tender al omului de afaceri Ovidiu Tender.

Al şaselea director general al Vulcan într-un interval de patru ani, Vulpescu a fost pus în funcţie în iulie 2014 de către Remus Borza, administratorul judiciar al companiei. Anterior, Vulpescu fusese membru în boardul Transelectrica (TEL), administrator special al Hidroelectrica şi şeful Oficiului de Privatizare (OPSPI) din Ministerul Economiei. În 2012, Vulpescu a pregătit vânzarea combinatului chimic Oltchim (OLT), operaţiune eşuată după ce câştigătorul licitaţiei, Dan Diaconescu, nu a mai venit cu banii.

Debarcat la Vulcan la un an după intrarea în insolvenţă, avocatul Remus Vulpescu a găsit uzine ruginite, cu utilaje din anii 1970, dar care trebuie să concureze cu firme din Europa şi Asia pe piaţa internaţională a echipamentelor pentru sectorul energetic. În uzina care se întinde pe 14 hectare de pe platforma IMGB din sudul Bucureştiului lucrau 6.500 de oameni înainte de 1989. Vineri, într-o zi însorită de mijloc de aprilie, în halele înalte ca hangarele de avioane se vedeau doar pâlcuri de câte trei-patru angajaţi aplecaţi ici-colo asupra maşinilor.

„Maşinile sunt făcute să lucreze 24 de ore din 24, schimbând doar oamenii de pe lângă ele. Noi lucrăm într-un singur schimb de opt ore, dar timpul de lucru efectiv nu e nici de şase ore“, spune Vulpescu.

El glumeşte că densitatea populaţiei în fabrica pe care o conduce este de un salariat la 250 de metri pătraţi, dar şi această cifră este prea generoasă. Nu toţi angajaţii sunt la lucru, pentru că gradul mediu de încărcare al uzinei este de 40%, iar unele dintre secţiile de montaj sunt pustii. Decât să stea în şomaj tehnic cu trei sferturi din salariu, unii dintre muncitori au acceptat propunerea directorului de a lucra „la spaţii verzi“, adică să sape în grădinile din curtea fabricii, în schimbul salariului întreg.
 

Salarii sau facturi?

Situaţia nu este valabilă pentru secţia de sudură, care funcţionează la un grad de încărcare de 80%, dar este punctul de congestie din lanţul de producţie al fabricii.

Remus Vulpescu spune că dacă sudorii în argon ar accepta să realizeze patru suduri pe zi, în loc de trei, timpul de execuţie al unui contract pentru Irak ar scădea de la 11 la opt luni, iar în timpul rămas compania s-ar putea angaja la un nou proiect. Pe de altă parte, sudorii solicită salarii mai mari, iar atunci când nu le obţin, pleacă să lucreze câteva luni în străinătate pe venituri de 3.500 euro/lu­nă, faţă de maximum 3.000 lei/lună, cât pot câştiga la Vulcan.

Contractul cu Irak, pentru reparaţia unui cazan de termocentrală, aduce de fapt pierderi companiei, însă Vulcan are nevoie de fluxul de numerar pentru a-şi acoperi costurile fixe, în special salariile muncitorilor. Acestea sunt deja restante, iar Vulpescu speră să obţină săptă­mâna aceasta un răgaz suplimentar de la furnizorul de energie, care ameninţă deja cu deconectarea, şi să folosească banii pentru salarii. Costurile cu energia şi gazele naturale sunt uriaşe, în condiţiile în care halele fabricii nu sunt deloc izolate termic. Totuşi, compania încearcă treptat să-şi recupereze personalul, după ce la intrarea în insolvenţă administratorul judiciar a disponibilizat imediat peste 300 de angajaţi. Lista foştilor salariaţi care solicită reangajarea la uzină descrie evoluţia sinusoidală a afacerilor companiei şi, implicit, a schemei de personal.

Un lăcătuş care doreşte să revină spune că a lucrat în uzină între 1978 şi 1999, între 2001 şi 2007 şi între 2009 şi 2013, în timp ce un fost sudor al Vulcan spune că a lucrat între 1980 şi 1994, 1997 şi 1998, şi 2001 şi 2003, iar acum vrea să se întoarcă.

 

Proiecte mici

În afară de proiectul pentru Irak, Vulcan mai lucrează acum la fabricarea unui cazan de termocentrală pentru o firmă daneză, Aalborg Engineering. Raportat la capacitatea uzinei, care a construit cazane de 100 metri înălţime pentru cele mai mari termocentrale din ţară, proiectul este mic, însă Vulpescu este de părere că lucrările mici au perspective mai bune, cu condiţia ca Vulcan să nu rămână simplu subcontractor, ci să devină un integrator capabil să livreze proiecte la cheie.

Compania dezvoltă intern un posibil nou produs, anume un cazan mic pentru centrale pe biomasă cu puteri de 6 MW, care ar putea ajunge pe piaţă în 2016. Altă variantă ar fi să ofere soluţii mixte clienţilor din industria petrolieră, mai exact Vulcan să producă atât unitatea de pompare cât şi cazanul pentru injecţia de abur în zăcămintele vechi de ţiţei, în vederea creşterii gradului de recuperare a rezervelor.

Dacă aceste proiecte se vor materializa sau nu va depinde de ce va prevedea planul de reorganizare al companiei. Creditorii au de recuperat 192 milioane de lei, cele mai mari creanţe fiind către Fisc şi către BCR. Vulcan a realizat în 2014 afaceri de 20,6 milioane de lei, mai puţin de jumătate faţă de anul precedent, şi pierderi de 18,8 milioane de lei.

„Cred că am putea obţine un profit de un milion de euro pe an, în condiţiile în care profit real nu am mai făcut de la privatizare. Dar şi asta s-ar face cu greu, numai dacă am avea cam 1.200 de oameni şi o cifră de afaceri de minim 20 milioane de euro pe an“, spune Remus Vulpescu.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO