Alain Guyard este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Un sofisticat salvator de idei şi demolator de concepte. Un „băiat rău“ slobod la gură şi la minte, care ţine lecţii de filozofie unde te aştepţi mai puţin.
Guyard scrie povestea metafizicii aşa cum trebuie ea scrisă: cu cerneala faptului divers şi cu reflectorul orientat pe aventurile conceptului.
Potrivit unei preconcepţii, un filozof adevărat trebuie să fie căzut la pat sau deja mort, cu mătreaţă pe umerii tweed-ului şi resturi de la micul dejun în barbă, veşnic având ceva de mormăit în latină. Sau, altfel, un dandy de televiziune cu trei nasturi descheiaţi la cămaşă, cu un zuluf rebel, gata să facă orice ca să seducă rapid câteva profesoare de literatură în prag de pensie. Total greşit!
Cartea de faţă este o paradă sălbatică, într-un ritm alert, de la Socrate – filozof de bar, la Machiavelli – serial killer –, de la Diogene – distrugător de efigii, la Alexandre Jacob – secera şi ranga, de la Marx – mărunt preparator de capital măreţ, la Foucault – skinhead de extremă ultrastângă.
Marile figuri ale filozofiei într-un volum ce demonstrează că filozofii sunt mai aproape de mauvais garçons decât de păguboşi, pentru că, aşa cum spunea celebrul Freddy Nietzsche, a filozofa înseamnă a-i face în ciudă prostiei.
Lecţia nr. 14
PLATON, PROFESOR SUPLINITOR PENTRU SERIAL KILLERS
Curs theoretic
Hai, că deja te văd, cititorul meu perspicace, cum te holbezi la titlul lecţiei, enervat la culme:
„Platon! Platon? Păi, ce pana mea caută Platon printre filozofii clasici?
Ne obişnuiserăm să renunţăm la togă şi şlapi. Am acceptat de bunăvoie să purtăm vestă cu mâneci, dantelă şi turbane, pălării cu pene şi peruci pudrate, iar acum trebuie să răscolim din nou după costumele de teatru pentru Andromaca! Guyard chiar ne ia de fraieri?
– Îmi pare rău, ţi-aş răspunde, dar în ultima lecţie am abordat chestiunea politicii şi...
– Gura! m-ai întrerupe tu, pe bună dreptate, păi şi trebuie neapărat să faci marşarier şi să revii la Platon ca să tratezi subiectul?
– Da, bunul meu cititor, pentru că el a fost primul care a abordat problematica asta, ba chiar i-a dedicat un ditamai volumul, Politeia, care se traduce la noi prin Republica. În plus, nu fac aici o istorie a filozofiei, ci îmi structurez lecţiile după cum mă taie capul.
– Dar e suficient ca să fie un băiat rău? Lui Platon i se aduc critici vehemente, se spune că a fost un aristocrat care a ridicat în slăvi meritele ierarhiei şi uneori pe cele ale teocraţiei. Primul teoretician a ceea ce dincolo de noi... Se spune că opera lui a fost matricea intelectuală care a dat naştere monştrilor diformi ai monoteismului şi ai dictaturii. Păi, doar atât ar putea să îl vâre în gaşca băieţilor răi?
– În mă-sa, aş riposta eu, ia uite aici o lectură nietzscheană a lui Platon, dezvoltată de Popper acum treizeci de ani, foarte la modă în ziua de azi. Dar mai e altceva de văzut în opera lui Platon, despre care îţi voi vorbi imediat. Şi că progenitura asta de aur a nobilimii ateniene a fost suficient de băiat rău ca să îl pomenesc în paginile astea, păi o să-ţi demonstrez chiar acum...“
Aşadar, în perioada de care îţi vorbesc, Platon este răsfăţatul Atenei. Nu e încă filozof, dar se gândeşte serios la o carieră de textier la cabaret şi trânteşte în neştire vodeviluri pentru poponari, de Labiche e mic copil pe lângă el. Lumea se bate pentru scheciurile lui şmechere, înţesate de rubiconzi cupidoni înaripaţi, promisiuni de amor şi jurăminte sub clar de lună. Platon se plimbă încolo şi-ncoace pe bulevard până târziu în noapte, ca să fraierească starlete buimace şi chicotitoare şi să le ofere un rol în vreunul din ultimele lui vodeviluri. Producătorii sunt disperaţi după papirusurile lui, dar el face pe inaccesibilul, îl doare fix la bască. Pentru el e doar o manie, un hobby. Dacă roata se va întoarce într-o zi, va putea să conducă din nou întreprinderea familială de aristocrat. Preţul pe care îl plăteşte nu e câtuşi de puţin istovitor: să participe la orgii în fiecare sâmbătă, să aibă un loc în senat, să sodomizeze băieţeii. Dar viaţa lipsită de griji se sparge deodată în mii de cioburi. Iată că îşi face apariţia taurul cu maniere de gardian la bulău: Socrate. Ăsta n-are fiţe de barosan sau de băiat de băiat. Are fudulia lui Gabin din Le cave se rebiffe şi fanfaronada lui Michel Simon în Atalanta. Platon se înflăcărează, obrajii îi devin ca focul şi se aprinde tot pentru bătrânul pehlivan. Nu a mai văzut în viaţa lui aşa un tip. Merge adesea pe urmele lui. Asistă la răbufnirile lui, la marile lui scandaluri. Îl adoră, îl admiră, îl venerează. Din cauza lui, uită de mâncare şi de băutură. Totuşi, cu ultimele forţe, mai pune ceva faianţă cu gândul la el. Într-o bună zi, ajungând la capătul răbdărilor, se strecoară în spatele moşului, îi sare de gât şi îi şuşoteşte cu un glas răguşit:
„Fă ce vrei cu mine.“
Socrate îl priveşte pe sub gene ca şi cum ar vrea să-l miroasă la subsuoară. Şi, înfuriat la culme, încât scoate aburi pe nas, îi spune:
„Nu discut cu tipii din showbiz... Pe la voi e plin de ciripitori şi alţii asemenea...“
Şi pleacă să bea ceva şi să mănânce măsline la Agathon.
„Aşteaptă! îl urmăreşte Platon, aşteaptă... Zici asta numai ca să mă scoţi din pepeni, sunt sigur...“
Se agaţă de mâneca lui. Bătrânul mormăie ceva printre dinţi. Platon insistă.
„Hai, mă, ce naiba!... Nu te băşică pe tine că suntem noi ciripitori, că o luăm pe la spate, fiindcă tu eşti mai ceva ca noi!... Zi, ce te supără de fapt?... Hai, spune-mi, îţi promit că sunt băiat finuţ...“
Socrate se opreşte din mers. Îl măsoară mai bine din ochi pe Platon. Mârâie a lehamite.
„E prostul tău obicei de a scrie kilometri întregi de chestii romanţioase şi siropoase!... Teatrul tău învechit, cu defilările de zeiţe în cămăşuţe de noapte, îi face pe oameni să se gândească la dulcegării, să alunece pe panta viselor... Le aduce câcâieli în suflete şi lacrimi în ochi... O să-i abureşti pe oameni cu opera ta, la cât de tare îi bagă în ceaţă... Îi pleoşteşti, îi faci fleoşcăiţi ca o fătucă din alea care şi-o freacă singure... Nişte duhuri, asta devin oamenii când îţi ascultă porcăriile!... duhuri ale aerului!... moi ca zefirii!... O să vezi tu, într-o zi o să bată un vânt mai drăcos şi adio! nu mai rămâne nimeni în sală... O să-i ia pe sus pe toţi idioţii...
– Aşa, şi? Oamenii au nevoie de vise.
– Au nevoie de vise?!... Rahat, au nevoie de vise! Păi, de ce nu de speranţă, că tot veni vorba! Şi când vin eu din nou ca să le dau un pic de vlagă trebuie să îi dezumflu de tot!... Eu sunt ăla care trebuie să le scoată ţicnelile din scăfârlie, ca să îi fac să coboare din nou pe pământ! Munca mea constă de fapt în a destupa simţul realităţii... Întoarcerea în rahat... Îi surprind în toiul aburelilor pe toţi şi îi lipesc bine de tot de ţărână... Ar fi bine, totuşi, să nu mai răsară lichele ca tine care să-mi saboteze munca, să-i facă să creadă în baliverne şi în cai verzi pe pereţi...“
Şi, pam!, îşi trage brusc mâneca, să o poată lua din loc. Nu apucă să facă doi paşi că Platon chiţcăie după el. Abia are timp Socrate să se întoarcă, că îl vede pe ăstălalt gata să-şi pună pe foc frumoasele tragedii, vodeviluri, scheciuri, să le arunce grămadă în şanţ... Pa!... În foc!
„Stai o clipă!“... scânceşte cocuţa de Platon în faţa flăcărilor... Îşi frânge mâinile, ghemotoc de bale, de plânsete şi de libov... „Nu mă lăsa... uite... Nu mai sunt fetiţa de altădată... N-o să mai scriu... pe cuvântul meu!“
Când îl vede pe Platon aşa, salivând, lipicios de atâta clei amoros, lumina flăcărilor schiţându-i suav conturul coapselor prin togă, Socrate se înmoaie deodată. Devine amabil.
„Hai, băieţaş, urmează-mă, oricum am avut mereu o slăbiciune pentru artişti.“
Mă rog, ştii deja ce a urmat. N-o să-ţi repet eu acum. După aceea, Socrate dă colţul din proprie iniţiativă. Drept urmare, Platon se îmbolnăveşte. Vrea să-şi ia zilele, ascultând pentru ultima oară Dalida. Apoi îşi reia viaţa în mâini, metaforic, desigur. Pentru ca lumea să nu mai aibă parte vreodată de o căcănărie precum condamnarea maestrului său, se hotărăşte să convertească politicile la filozofie.
Or, închipuie-ţi că nu tare departe, în Sicilia, e la putere un tiran redutabil. Îl cheamă Dionysos din Siracusa. Haimanaua asta răzgâiată îşi bate joc de popor cu graţie şi cheltuieşte averi ca să dezvolte maşinării de război din ce în ce mai performante. Acest serial killer adună cei mai buni experţi ai lumii antice ca să-i facă maşinării de ucidere în masă. În timpul domniei lui şi spre marea sa bucurie, se inventează spintecătorul-de-scuturi, lansatorul-de-pietre- în-moaca-tipilor-din-faţă, dispozitivul-de-tras-în-ţeapă- cururi-în-serie, o grămadă de noutăţi delicioase menite să reînvie puţin plicticosul câmp de bătălie, luându-i prin surprindere pe cei mai blazaţi dintre inamici. Nici una, nici două, Platon se hotărăşte să-şi ia catrafusele, inclusiv culegerea de exerciţii pentru bac, şi să meargă să-i predea o lecţie tiranului. Aşadar, se aranjează de un zbor clandestin, sare cu paraşuta, ajunge cu taxiul şi bate la poarta buncărului prezidenţial al lui Dionysos.
„Cine-i acolo? întreabă un cerber cu cască în ureche.
– Cineva care a venit să îl convertească pe stăpânul tău la virtute.
– Hai, marş de-aici, nu avem nevoie de Martori ai lui Iehova. Mai ales dacă se întâmplă să fie sunniţi.
– Dar stăpânul tău va fi foarte interesat.
Dulăul tuciuriu cu ochelari fumurii se răzgândeşte.
– Despre ce e vorba, mai exact? întreabă gorila, repetând ceea ce îi şopteşte prin cască, direct în trompa-i uterină, tiranul Dionysos din Siracusa.
– Omul virtuos conduce mai bine decât un tiran.
– Astea-s tâmpenii. Dovedeşte.
– Tiranul a dobândit puterea ca să se bucure de ea. Or, cu cât o persoană vrea să se bucure de ceva, cu atât mai puţin îi place efortul. Or, cu cât îi place mai puţin efortul, cu atât este mai puţin capabilă de voinţă şi perseverenţă, şi cu atât cedează mai mult în faţa propriilor capricii şi toane.
– Şi dacă mie îmi place să îmi urmez capriciile?
– Tocmai. Cu cât îţi place mai mult, cu atât voinţa ta se clatină şi cu atât vei ceda mai rapid în faţa propriilor impulsuri.
– Păi, şi ce?
– Un om care vrea să fie la conducere mult timp, fără a-i fi teamă de vreo destituire, trebuie să ia decizii lucide, la rece, şi să le ducă la bun sfârşit. Aşadar, dacă vrei să rămâi la putere, e nevoie de o voinţă de fier şi de un temperament impasibil. Asta numesc eu virtute. QED.
– QED?
– Quod Erat Demonstrandum. Ceea ce era de demonstrat. Cu cât un om este mai virtuos, cu atât cresc şansele de a rămâne la putere. Cu cât un om iubeşte mai mult brizbrizurile, petrecerile, luxul şi opulenţa, cu atât va fi mai puţin capabil să se conducă, aşadar să-i conducă pe alţii şi cu atât vor creşte şansele de a fi înlăturat de la putere. Tiranul e condamnat să dispară de pe scena politică, în timp ce omul virtuos e sigur că nu-l va da nimeni jos.“
Dulăul tuciuriu ascultă pârâiturile din cască.
„– Gata, poţi să intri.“
Platon se instalează între pereţii lui Dionysos şi începe să-i ţină predicile de rigoare.
„Ca să devii virtuos, îi explică el decadentului cap încoronat, e nevoie de răbdare şi de antrenament. Programul pe tot anul este foarte încărcat, aşa că ar fi bine să începi imediat dacă vrei să vezi rezultate în iunie.“
Când se pregăteşte să-şi suflece mâneca togii pentru a desena la tablă marele corp cavernos, o matahală de agent de securitate profită pentru a-i suci braţul şi a-l imobiliza la pământ. Platon nu reuşeşte să îşi amintească ce a învăţat în şcoală la orele de lupte greco-dar-nu-încă-romane, motiv pentru care rămâne lipit de podea, spumegând de furie şi de umilinţă.
„Nefericitule, nu aşa vei deveni virtuos!
– Mi se fâlfâie, eu vreau să mă simt bine cât timp sunt la putere.
– Dar n-o să dureze! O să sfârşeşti în infern!“
Te asigur, cititorul meu, că fix aşa s-a derulat schimbul de replici, după cum se poate vedea din finalul dialogului Gorgias şi din prima carte a Republicii. Aşadar, Dionysos îi răspunde, prăpădindu-se de râs:
„Ia uite-l şi pe ăsta! Face pe filozoful raţional şi bla-bla-bla, dar imediat cum e confruntat cu iraţionalul oamenilor de la putere, idiotul se cacă-n bălării şi se screme să-i înspăimânte.“
A doua zi, îl regăsim pe Platon în cala unei nave de piraţi, în mijlocul muncitorilor clandestini mauritani care încearcă să ajungă în Spania... Îl regăsim mai târziu într-o piaţă de sclavi, unde clienţii curioşi îi verifică starea dinţilor şi îi ridică cracii ca să vadă dacă nu cumva are platfus. Din fericire, un coleg de cancelarie aflat în vacanţă pe meleagurile acelea îl reperează, îl cumpără cu douăzeci de monede de argint de 100 de drahme, iar Platon se poate întoarce acasă.
Dar experienţa asta nu îl face să renunţe. A dat chix când a încercat să transforme un rege într-un filozof? Atâta pagubă! O să transforme toţi filozofii în regi. De îndată ce se pune pe picioare, cumpără un teren la Atena. Şi îşi petrece restul vieţii formând filozofi pentru a deveni şefi de guvern...
Noi, privind retrospectiv, ne putem imagina dezastrul. Filozofi la putere... Păi, de ce nu îngrijitori la domiciliu recrutaţi din rândul scafandrilor militari? Totuşi, zică lumea ce o vrea, Platon a avut tupeu la faza asta. Ni-l putem imagina pe Bernard-Henry Lévy, alarmat de tot ce se întâmplă în Libia, hotărându-se să intervină şi fugind cu pletele în vânt? Mă rog, să intervină... BHL comandă, între două cocteiluri, un bombardament al forţelor NATO prin groom service-ul de la Carlton, unde a venit ca să vorbească despre ultimul său film... E uşor... Dar ţi-l imaginezi pe BHL mergând la palatul prezidenţial, solicitându-i o audienţă lui Gaddafi şi oferindu-i un exemplar cu autograf din Barbaria cu chip uman? Şi apoi planificând să recapituleze timp de cinci săptămâni ce înseamnă puritatea periculoasă, cămaşa purtată neglijent, dar sofisticat şi democraţia de piaţă?
Nu, sincer acum, se poate ca Platon să fi fost orbit de dragoste, dar măcar nu îi lipsea curajul.
Curs practic
Asistă la o reuniune publică a unui partid politic oarecare. Fii atent să reproduci fidel codurile simbolice ale aderenţilor, pentru a trece neobservat. În treacăt, o să observi că, pe măsură ce partidul este mai de dreapta, femeile sunt mai superfeminizate. Cu cât este mai de stânga, cu atât este mai vizibilă nediferenţierea sexuală prin haine. Fii foarte atent la teza principală susţinută de orator. Ciuleşte bine urechile. Identifică indigenţa filozofică a argumentelor care o susţin. În momentul în care se dă cuvântul publicului, ridică mâna; nimeni nu se va uita ciudat, pentru că respecţi codul lor vestimentar. Când ţi se dă microfonul, vei relua teza oratorului. Atenţie! Nu o vei critica, o vei amplifica (metoda inducţiei amplificatoare, zisă şi baconiană), până la consecinţe foarte deranjante, absurde şi chiar înfricoşătoare, dar la care oratorul va fi obligat să subscrie, pentru că nu ai făcut decât să îi dezvolţi ideile.
Dată fiind această umilire publică, ai toate motivele să speri că oratorul va înţelege nevoia de a accede la o formare solidă într-ale filozofiei politice. Desigur, la sfârşitul reuniunii respective, o să te oferi să îi fii profesor.
Alain Guyard,33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi, în curs de apariţie la Editura Baroque Books & Arts, colecţia savoir-vivre. Traducere: Marius Constantinescu. Ilustraţia copertei: Irina Dobrescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
