În aprilie 2008, Ed Stafford, însoţit de un muncitor forestier pe nume Gadiel „Cho” Sanchez Rivera, pornea în aventura vieţii sale, la capătul căreia urma să devină primul om care a parcurs vreodată pe jos întreaga lungime a Amazonului. După aproape doi ani şi jumătate, străbătuse de la un capăt la celălalt întregul continent sud-american, ajungând la gurile imensului fluviu. Pericolul era prezent la fiecare pas – aligatori, jaguari, vipere sau anghile electrice, precum şi numeroasele obstacole provocate de răni şi furtuni tropicale –, astfel că încercarea l-a supus pe Ed unor eforturi fizice şi mentale inimaginabile. A fost avertizat în repetate rânduri de către localnici că va muri şi s-a aflat chiar în situaţia de a fi urmărit de băştinaşi înarmaţi cu macete şi reţinut sub acuzaţia de crimă. 860 de zile pe Amazon este jurnalul unei expediţii în premieră mondială, care-i poartă pe cititori într-o călătorie dintre cele mai îndrăzneţe, de-a lungul celui mai mare fluviu din lume şi prin habitatul cu cea mai mare biodiversitate de pe pământ.
„Toate generaţiile au nevoie de eroi; este încântător faptul că în sfârşit există unul real.” (The Times)
Ed Stafford a fost căpitan în Armata Britanică până în 2002, după care a condus expediţii peste tot în lume. A lucrat alături de Organizaţia Naţiunilor Unite în Afganistan, unde a participat la organizarea primelor alegeri prezidenţiale. În anul 2012, performanţa lui a fost inclusă în Guinness Book of Records.
Tribul Ashaninka
În dimineaţa următoare, după ce am mâncat ciorbă cu rasol de vită şi am băut Inca Kola într-o cafenea sărăcăcioasă, Oz şi cu mine am coborât la râu, am umflat bărcile şi am coborât pe râul Apurímac, prin ceaţa dimineţii. Râul lat de 20 de metri era plin de stânci, iar pe alocuri erau curenţi repezi şi vârtejuri. Distanţa până la Puerto Ocopa (următoarea aşezare legată prin drumuri de exterior) era de 155 de kilometri în linie dreaptă, poate ceva mai mult de 200 de kilometri de-a lungul râului şerpuitor. Estimând că vom ajunge acolo în patru zile, probabil că fuseserăm destul de neatenţi când am pornit la drum având ca provizii doar trei pachete de biscuiţi cu aromă de căpşuni.
Prima mea senzaţie a fost că, în comparaţie cu mersul pe jos, era mult mai distractiv. Curentul era puternic, ne purta rapid de-a lungul malurilor. Ne deplasam foarte repede spre nord.
Apoi însă Oz a început să se comporte ciudat. Ţipa la fiecare curent mai iute, de parcă văzuse o fantomă. Nervii săi deja slăbiţi îl aduseseră într-o stare în care era cât pe ce să cedeze nervos, în barca lui. Am încercat să-i vorbesc şi să-l liniştesc, dar, cum coboram cu mare repeziciune pe un râu destul de periculos, cu curenţi mari şi colibe de nativos posibil periculoşi presărate ici-colo pe maluri, tentativele mele au rămas fără rezultat. A fost cuprins de un râs nestăpânit.
După aceea curenţii au devenit mult mai periculoşi. La un moment dat am subestimat unul, iar forţa râului m-a izbit într-o stâncă. În mai puţin de o secundă barca mi s-a umplut cu apă şi am crezut că sunt în mare primejdie. Oz venea spre mine din spate, cu un rânjet maniacal întipărit pe faţă. I-am făcut semn cu mâna să se îndepărteze de calea pe care o apucasem eu. În timp ce a trecut în siguranţă pe lângă mine, am reuşit să-mi eliberez barca şi, spre bucuria mea, mi-am dat seama că, deşi era plină de apă şi afundată, nu se scufunda. Am vâslit, îndepărtându-mă de curenţi; doar jumătatea de sus a corpului şi rucsacul erau în afara apei – barca se afla cu totul sub nivelul apei.
În ziua aceea am trecut pe lângă mulţi oameni care păreau băştinaşi; cei mai mulţi erau înarmaţi cu puşti. Majoritatea ne-au privit doar, fără să-şi manifeste vreun sentiment.
Am ridicat tabăra pe o plajă cu pietre, la ora 18, pe când se întuneca. Doi băieţi pescuiau cu un cârlig şi un fir şi am mers să-i întrebăm dacă aveau ceva de mâncare. Oz le punea întrebări foarte panicat şi agitat, încât era oarecum stânjenitor, şi mi-am dat seama că trebuia într-adevăr să plece acasă. Băieţii nu au fost prea intimidaţi de comportamentul lui Oz şi ne-au spus că dimineaţa trecea pe acolo o barcă pentru pasageri. Pentru prima oară aflam că râul era navigabil şi pentru alte tipuri de ambarcaţiuni în afară de caiace şi canoe, ceea ce ne-a ridicat foarte mult moralul. Ne-au dat să mâncăm două rădăcini de yucca şi, cum eu nu mai gătisem aşa ceva, Oz mi-a arătat cum să le tai bucăţi şi să le fierb. Am mâncat fiecare câte o farfurie mare de yucca; la gust, aducea puţin cu cartoful. Oz s-a mai relaxat puţin, simţindu-se confortabil cu stomacul plin, ştiind că a doua zi nu mai trebuia să urce din nou în barcă.
În dimineaţa următoare am mers cu barca de pasageri până la Puerto Ocopa. Acolo i-am dat lui Oz nişte bani, i-am spus că îi voi trimite restul prin Western Union, l-am urcat într-un taxi rablagit care mergea până în oraşul Santipo, de unde urma să ia un autobuz până la Lima, apoi altul până la el acasă, în Cuzco. Despărţirea a fost lipsită de efuziuni, dar în momentul respectiv eram bucuros că Oz pleca; teama lui era contagioasă şi nu mai era de folos expediţiei. Se descurcase de minune, aducându-mă cât de departe putuse, şi îi datoram foarte mult. În afară de suma promisă, i-am mai dat şi nişte bani cu care să-şi plătească taxa pentru semestrul următor la şcoala de ghizi. Taxiul cu caroseria îndoită a dispărut într-un nor de praf; atunci l-am văzut ultima oară pe Oswaldo.
Expediţia începuse de patru luni, mă despărţisem de Luke, iar acum de Oz, dar simţeam că forţele îmi sporesc. Fizic şi mental, mă adaptam la noile solicitări ale acestei expediţii şi simţeam cu adevărat că trăiesc; fiecare zi îmi aducea senzaţii noi şi peisaje nemaivăzute.
Căpitanul bărcii cu care venisem, un om îndesat, pe nume Ruben, a avut amabilitatea să mă ducă la comunitatea locală de băştinaşi ashaninka, de lângă Puerto Ocopa, să caut un alt ghid. Căutam un bărbat care să vorbească dialectul indigen local. Satul avea uliţe prăfoase, dispuse ordonat, şi case simple din lemn acoperite cu ramuri de palmier. Diferenţa dintre satul Ashaninka şi aşezarea colonială Puerto Ocopa consta în faptul că indienii erau curaţi şi ordonaţi, iar portul colonial era plin de gunoaie şi construit haotic. Casele erau acoperite cu stuf şi adesea nu aveau pereţi, dar străzile nepavate care le uneau nu erau foarte diferite de cele dintr-un sat occidental. Cam după a cincea tentativă de a găsi casa pe care o căutam, am ajuns la una lângă care stăteau doi băştinaşi ashaninka de vârstă mijlocie şi un tânăr. Ruben a explicat ce căutam, la care imediat tânărul a zâmbit larg şi ne-a spus: „Merg eu!”.
– Minunat! am spus eu, uimit că găsisem un ghid. Câţi ani ai?
– Şaisprezece, a spus Elias.
Mai erau doar câteva ore până ce barca pleca din nou în susul râului, aşa că mi-am redistribuit echipamentul. Am pregătit un rucsac destul de uşor pentru mine (am scos laptopul, încărcătoarele solare şi alte obiecte grele, pe care aveam să le las la hotelul sărăcăcios, deoarece urma să ne întoarcem aici pe jos) şi un rucsac foarte uşor pentru Elias. Cred că avea mai puţin de 1,50 metri. Era lat în umeri şi avea un zâmbet larg, aproape ca un african. I-am cumpărat nişte pantofi sport şi o cămaşă şi ne-am îmbarcat.
În barcă, l-am întrebat despre familia lui. Mi-a explicat că cei doi pe care îi cunoscusem erau unchiul şi mătuşa lui şi că locuia cu ei pentru că mama lui fusese ucisă.
– Îmi pare rău, i-am spus. Când s-a întâmplat asta?
– Miercuri, mi-a răspuns Elias.
Nu eram destul de fluent în spaniolă ca să vorbesc mai mult despre asta cu Elias, cum aş fi vrut, deoarece era un subiect foarte delicat – dar se pare că mama lui murise cu mai puţin de o săptămână înainte să-l întâlnesc. Incredibil, cauza fusese un cui care i-a străpuns gâtul.
Când am ajuns din nou în Pichari, Elias şi cu mine ne-am cazat în acelaşi hotel în care stătusem cu Oz de două ori înainte. Deoarece îmi lăsasem laptopul la Puerto Ocopa, ca să reduc din greutate, nu mi-am putut verifica e-mailurile, aşa că am sunat-o pe prietena mea Marlene din Lima, iar ea mi-a transmis toate mesajele importante. A fost plăcut să vorbesc cu ea, i-am perceput în voce îngrijorarea pentru siguranţa mea, ceea ce m-a făcut să simt că unei persoane aflate nu foarte departe îi păsa de mine.
În ultimele zile avusesem momente în care fusesem anxios şi speriat cât pentru toată viaţa. Când am analizat însă validitatea expediţiei în ansamblu, mi-am dat seama că fusesem speriat pur şi simplu de ceea ce nu ştiam şi că probabil totul va fi bine. Aproape sigur, avertismentele îi vizau pe turiştii obişnuiţi. Mi-am spus că eu nu mă număram printre ei. Totodată, mi-am amintit că şi eu fusesem militar în Irlanda de Nord şi că petrecusem patru luni în Afghanistan. Puteam să fac faţă, mai ales dacă Elias reuşise să facă faţă la şase zile după moartea mamei sale.
Pe 30 iulie 2008, după ce am mers 35 de kilometri pe un drum şerpuit, nepavat, Elias şi cu mine am ajuns la Natividad. După toate avertizările, îmi imaginasem acest oraş aflat în afara legii ca fiind plin de traficanţi de droguri înarmaţi, cu pălării cu boruri largi şi ditamai mustăţile. În schimb, un cuplu discret ne-a găzduit într-un fel de hotel modest şi m-am dus să o caut pe sora lui Oz, Paulina, care întâmplător lucra ca profesoară în Natividad. Am găsit-o uşor; era singura profesoară din oraş şi a fost fascinant să văd această frumoasă versiune feminină a lui Oswaldo. A fost foarte îngrijorată când i-am spus de ce Oswaldo nu mă mai însoţea şi mi-a spus că probabil acum ar trebui să plec şi eu acasă. Am zâmbit, am încercat s-o asigur că îmi asumam riscul şi i-am sugerat să-i facem o vizită preşedintelui oraşului, ca să las impresia că sunt cât mai deschis şi mai nepericulos posibil pentru traficanţii de droguri.
Paulina m-a însoţit la casa preşedintelui, dar acesta făcea duş când am sosit noi. În timp ce aşteptam afară, m-am simţit oarecum ca George Bush stând lângă un fort al talibanilor din Afghanistan, sperând să nu fie observat. Toţi cei din piaţă au lăsat baltă ceea ce făceau şi se holbau la mine.
Apoi i-am văzut pe „grei”. „Acum începe”, mi-am spus în gând. Patru bărbaţi înarmaţi cu puşti se îndreptau clar spre mine, din partea opusă a pieţei, cu expresii răuvoitoare. Mă simţeam destul de curajos, aşa că le-am ieşit în întâmpinare; am mers către ei şi am dat mâna cu fiecare, rând pe rând, privindu-i în ochi.
Le-am explicat cine sunt şi le-am arătat permisul obţinut de la ronderos, din Pichari. Mi-am dat seama acum că scrisoarea aceea era nepreţuită.
Uşor încurcaţi de scrisoare, durii păreau totuşi să accepte că aveam permisiunea să mă aflu acolo. Au cerut însă să-l vadă pe Elias, care era la hotel, aşa că am fost escortat sub ameninţarea armei până la clădirea în care ne cazaserăm. Din nefericire, Elias nu considerase necesar să-şi ia cu el nici un document, o mare greşală într-o ţară ca Peru, unde este obligatoriu să porţi asupra ta actul de identitate. I s-a trecut cu vederea doar pentru că nu era încă major.
După ce au văzut scrisoarea şi pe Elias, au cerut să vadă conţinutul rucsacului meu. I-am dus în camera mea şi le-am arătat totul. Le-am înşirat diverse detalii stupide, le-am explicat cum funcţiona camera video, i-am copleşit pur şi simplu cu informaţii. În scurt timp s-au plictisit.
Îmi făcusem griji că-mi vor confisca aparatul de filmat, pentru că singurul lucru pe care nu şi-l doreau era să se afle despre comerţul cu droguri din zonă; dar, după ce văzuseră totul, nu prea ştiau ce să facă. Şi-au menţinut aerul ameninţător, mi-au mulţumit pentru timpul acordat şi mi-au urat bun venit în oraş. Dacă aveam vreo problemă, să-i contactez. „Noi suntem legea”, mi-au spus ei, în caz că încă nu-mi dădusem seama de acest lucru.
Apoi am mers pe strada principală, iar un bărbat înalt, slab, cu barbişon, a trecut pe lângă mine, foarte aproape. „Ai grijă, gringo!”, mi-a spus el ameninţător, şi a dispărut. Dacă nu m-ar fi avertizat deja toată lumea să fiu prudent aici, aş fi izbucnit în râs. Oamenii din Natividad se luau în serios într-un mod ridicol. Erau ca nişte copii înarmaţi, dar combinaţia era cât se poate de letală.
Seara, la culcare, am fost uimit că mă aflam din nou într-un hotel, într-un pat, şi mi-am setat camera video pe modul nocturn, punând-o la îndemână, în caz că aveam să fim deranjaţi peste noapte. Nu a fost cazul.
Am luat micul dejun la ora 6; apoi, îndestulaţi cu ochiuri şi pâine, ne-am luat rămas-bun de la Paulina şi am ieşit din Natividad, îndreptându-ne spre râul Ene. Elias şi cu mine arătam ridicol mergând împreună, eu înalt de 1,85 metri, iar el mai mic de 1,50. Cu pantaloni scurţi şi pantofi sport noi-nouţi, semăna şi mai mult a copil.
La mijlocul dimineţii am ajuns la Puerto Ene. Acolo l-am întâlnit pe Jonathan, un bărbat puternic, zvelt, numai fibră, care s-a hotărât cât ai clipi să se despartă de soţie şi copii şi să vină cu noi. Jonathan cunoştea potecile şi avea încrederea celui care trăia dintotdeauna în zona respectivă. Era important că avea entuziasm şi fermitate; a început imediat să ne motiveze pe Elias şi pe mine să mergem mai repede. Ne conducea hotărât pe potecile din pădure, iar aportul unui tovarăş nou ne-a revigorat complet.
Acum era începutul lui august, iar Elias, Jonathan şi cu mine treceam pe lângă comunităţi de băştinaşi, una după alta, oarecum buimaci. În fiecare aşezare ni se oferea masato, o băutură fermentată preparată de femei, care mestecă yucca şi o scuipă într-un castron. Saliva lor este esenţială pentru procesul fermentaţiei, iar produsul rezultat este o băutură lăptoasă, slab alcoolizată. Este nepoliticos să refuzi băutura şi încă nu înţelesesem că poţi refuza politicos să primeşti încă un rând, aşa că beam zilnic litri întregi din acest fluid fermentat, rânced.
Comunităţile de băştinaşi îmi creau o stare de nervozitate. La rândul lor, băştinaşii ashaninka erau şi ei la fel de nervoşi în prezenţa mea. Era cel mai autentic şi mai primitiv trib din câte aveam să întâlnesc pe întreaga durată a călătoriei şi mi-aş fi dorit mult să fi ştiut mai multe atunci, ca să fiu mai relaxat şi să mă bucur mai mult de întreaga experienţă. Expediţia era însă cum era, iar eu a trebuit pur şi simplu să mă adaptez şi să învăţ cât de mult puteam. M-am străduit mult să mă relaxez, dar contextul era atât de inedit pentru mine, încât nu am reuşit cu adevărat.
Bărbaţii şi femeile ashaninka purtau veşminte dintr-o singură bucată de material maro sau albastru, numite cushmas, care erau de fapt un fel de saci ţesuţi manual folosind o metodă tradiţională. Cu toţii erau scunzi, nimeni nu depăşea 1,65 metri, şi foloseau multe podoabe din mărgele şi vopsea roşie pentru faţă, adesea sub forma unei dungi subţiri trasate peste nas, de la un obraz la celălalt. Foarte puţini aveau încălţări, iar mulţi purtau mereu în mână un arc cu săgeţi. Conversaţiile se purtau în cea mai mare parte în limba ashaninka, iar eu vorbeam în spaniolă cu Jonathan şi cu Elias, încercând să ghicesc ce spunea fiecare. În trecut, câţiva misionari ajunseseră în unele comunităţi, cu bărcile, dar toţi au fost de acord că eram primul alb care ajunsese vreodată în satele lor mergând pe jos.
Jonathan a fost nevoit să ne părăsească şi să se ducă acasă, pentru că am fost anunţaţi prin radio că fiica lui era bolnavă. Mi-a părut rău să-l văd plecând; fusese o prezenţă entuziastă şi aveau să-mi lipsească energia şi nerăbdarea lui de a face lucrurile repede. Era un sud-american foarte atipic.
În ultima seară pe care a petrecut-o cu noi stăteam în hamac şi scriam în jurnal, când m-a întrerupt din visare:
– Estafford! Estafford! Vino să bei cu noi!
Cumpărase o găleată de 10 litri de masato de la nativos şi voia să beau cu el. Când i-am refuzat oferta amabilă din hamac, s-a furişat lângă mine şi mi-a spus că oricum trebuia să plătesc o sută de soli (20 de lire) pentru găleată.
– Vete la puta! au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus lui Jonathan. „Dispari!”
A doua zi de dimineaţă, când Elias şi cu mine am pornit mai departe, totul părea foarte sumbru şi liniştit fără mândrul nostru prieten. În cele din urmă am ajuns într-o comunitate, Pamakiari, unde mi s-a spus „Nu”. Nu puteam trece. Localnicii erau vizibil speriaţi de sosirea mea şi s-au adunat să se alarmeze împreună şi să strige la mine. Au aruncat găleţi cu apă peste mine şi peste Elias, iar o femeie m-a uns pe faţă cu mâinile cu vopsea roşie din plante.
Una dintre femeile din spatele grupului ieşea în evidenţă. Era mult mai înaltă, avea cam 1,80 metri, era zveltă şi albă asemenea unei occidentale, dar purta aceeaşi vopsea pentru chip şi podoabe din mărgele ca şi băştinaşii ashaninka. M-am uitat la ea, nefiind sigur ce sau cine era, iar ea mi-a surprins privirea. A venit spre noi:
– Eşti englez? m-a întrebat ea cu un impecabil accent britanic. Pe mine mă cheamă Emily. Ştii unde vă aflaţi? a continuat Emily pe un ton acuzator. Ştii prin ce au trecut oamenii aceştia?
Eram cuprins de bucuria de a fi găsit o persoană cu care puteam vorbi cum se cuvine, dar şi stânjenit de cunoştinţele mele insuficiente despre tribul Ashaninka.
Sătenii ne-au permis să stăm de vorbă, dar iniţial Emily era clar atentă să nu fie prea prietenoasă cu mine. Ulterior am aflat că era antropolog italian şi că petrecuse luni de zile lucrând cu tribul Ashaninka, stând într-un oraş din apropiere, înainte ca ei să capete suficientă încredere în ea încât să-i permită să-i viziteze şi în cele din urmă să trăiască într-una din comunităţile lor, pentru a le studia cultura.
[…]
În trecut, în zonă fuseseră probleme mari, cauzate de violenţe oribile, iar tribul Ashaninka de pe râul Ene suferise groaznic din cauza grupării „Cărarea Luminoasă”, alcătuită din terorişti comunişti care încercau să preia puterea în Peru. Guvernul de atunci îi înzestrase pe băştinaşii ashaninka cu arme moderne, iar ei au ripostat dur. Se spune că generaţii întregi de bărbaţi ashaninka fuseseră exterminate, iar câteva femei mai mari de douăzeci şi cinci de ani au scăpat cu viaţă, dar au fost violate în mod repetat şi bătute, în timpul masacrului. O nouă ameninţare o constituiau companiile petroliere care voiau să extragă petrol din zonele locuite de băştinaşi – lucru care deja se întâmpla lângă alte râuri din zonă. În plus, invaziile motivate de coca (colonişti peruani care luau în stăpânire teritorii indigene prin forţă sau prin vicleşug) erau strâns asociate cu exploatarea ilegală a lemnului şi nu era deloc surprinzător că tribul Ashaninka vedea în orice străin un intrus.
Faptul că au aruncat apă peste noi, mi-a spus Emily, era o modalitate de a transforma un subiect serios într-unul lejer – oamenilor chiar le era teamă de noi, dar erau buni la suflet şi nu voiau să aibă probleme. Emily mi-a spus că în dimineaţa precedentă o femeie aruncase apă peste un bărbat care tocmai îşi bătuse soţia, după ce se îmbătase. Mesajul era unul serios, dar fără a apela la forţă.
Emily mi-a spus că mă va prezenta la CARE şi mă va ajuta să obţin de la ei un permis care să-mi faciliteze continuarea călătoriei. Îşi risca reputaţia şi încrederea acordată de aceşti oameni pentru un străin, iar eu, în starea de extenuare şi paranoia în care mă aflam, trebuie să recunosc că mă simţeam destul de atras de Emily şi de picioarele ei lungi, zvelte.
Fragment din Ed Stafford – 860 de zile pe Amazon. O călătorie incredibilă. Traducere de Andra Hâncu. În curs de apariţie la Editura Polirom. Colecţia Hexagon. Cartea de călătorie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
