Ziarul de Duminică

Accesorii pentru paradis/ de Marie-Jeanne Urech

Accesorii pentru paradis/ de Marie-Jeanne Urech

Autor: Ziarul de Duminica

20.02.2014, 23:44 189

Colecţia Romanul secolului XXI

Traducere: Irinel Antoniu

 

Marie-Jeanne Urech s-a născut în Lausanne în 1976. Şi-a luat licenţa în sociologie şi antropologie şi apoi a făcut studii de regie de film la London Film School. A debutat cu un volum de nuvele, Forfotă în aer, în 2003. Au urmat romanele Sala de aşteptare, Sindromul capului care cade (tradus în germană şi în italiană), Accesorii pentru paradis, care a primit Prix Bibliomedia 2010, mai multe volume de povestiri.  În 2013, romanul său Valeţii de noapte a fost distins cu premiul Rambert.

În Accesorii pentru paradis, Marie-Jeanne Urech se amuză deconstruind realitatea pentru a o recrea într-o manieră personală, fantastă, amintind de universul kafkian, de scriitura lui Boris Vian şi de obiectele plutitoare din tablourile lui Magritte. Medicul Aarberg, un pasionat al golfului, conduce o clinică situată la intersecţia unor mari artere rutiere, unde pacienţii îşi petrec timpul visând, înconjuraţi de trandafiri. Paradisul. Accesoriile se adaugă imediat: dispariţia copiilor, un plic misterios şi o căutare plină de aventuri.

 

I

Doctorul Aarberg mirosea a ţigară. Nimeni nu‑l văzuse vreodată fumând.

Fixă încă o clipă un nor întunecat care se deplasa repede pe întinderea violetă a zorilor, apoi inspiră adânc înainte să închidă fereastra. Era o zi de luni. Întotdeauna avea nevoie de mai mult aer în dimineaţa aceasta decât în restul săptămânii. Prin uşa capitonată, percepea rumoarea pacienţilor care‑şi povesteau bolile, întotdeauna aceleaşi, în sala de aşteptare. La ora opt le va deschide. La ora şaptesprezece va merge să‑şi dezinfecteze mâinile. Iar apoi halatul lui alb va cădea în coşul cu rufe murdare. Nu că meseria lui ar fi fost deosebit de murdară – în lunga lui carieră nu văzuse niciodată sânge –, ci fiindcă transpira enorm. Îşi întinse picioarele interminabile sub birou, îşi apăsă călcâiele pe folia de plastic care proteja covorul şi îşi reglă ştampila pe una din acele zile de toamnă care dispar mai repede decât precedentele. Aşeză cronometrul în spaţiul gol de lângă mapă, apoi îşi controlă cărarea în oglinda din faţa sa. Mult timp acolo se etalase surâsul doamnei, încadrat într‑o ramă de aur, înainte să fie mutat într‑un colţ al bibliotecii. Ca să sprijine o revistă despre automobile. Surâsul rămăsese, dar acum se adresa numai pacienţilor şi spatelui doctorului.

Clopotul unei biserici anunţă începutul defilării. Doctorul Aarberg se mai verifică o dată în oglindă. Cărarea îi era impecabil de dreaptă. Era iarăşi docilă. Nu ca alaltăieri dimineaţă. Zece minute îi luase să‑i vină de hac unei şuviţe rebele. Zece minute pe care nu reuşise să le recupereze din consultaţii. Fireşte, seara avusese o întârziere de o gaură pe parcursul de golf. Dar azi nimic nu‑l va împiedica să ajungă la timp la partidă. Nici măcar mirosul ăsta de ţigară care‑l urmărea şi care avea să‑l oblige într‑o zi să se stropească cu formol.

Doctorul deschise uşa capitonată. Doctorul tropăi pe parchet cu pantofii săi lustruiţi. Doctorul apăru în sala de aşteptare. Imensă.

– Doamna Laplanche?

Minusculă. Doamna Laplanche strânse mâna. Doamna Laplanche alunecă în tăcere pe parchet. Doamna Laplanche dispăru în umbra doctorului. În spatele uşii capitonate.

– Cum vă simţiţi? întrebă el, pornind discret cronometrul.

– Mă simt tristă, domnule doctor.

Interfonul ţârâi. O voce feminină se auzi din cutia metalică.

– Soţia dumneavoastră vrea să vă vorbească.

– Sunt într‑o consultaţie.

– Zice că‑i important.

– Dacă‑i tot pentru migrenele ei, spune‑i c‑o să mă ocup după golf.

Dădu drumul butonului verde şi se întoarse cu o mină amabilă către pacienta sa.

– Scuzaţi‑mă. Tristă, spuneaţi?

Şi, în timp ce doamna Laplanche întocmea o listă exhaustivă a neplăcerilor care o deranjau, doctorul începu să moţăie. Soţia lui gemuse toată noaptea. El nu‑şi făcuse norma de somn. Nu într‑o stare ca asta avea să reuşească gaura a optsprezecea.

– E grav, dom’ doctor? încheie ea cu răsuflarea tăiată.

La experienţa lui, doctorul Aarberg n‑avea nevoie să se mai gândească. Diagnosticul se impunea de la sine, mereu identic, indiferent de simptome.

– Aveţi ceea ce se cheamă un defect de fabricaţie...

– Un defect de fabricaţie! îl întrerupse doamna Laplanche. E grav, dom’ doctor?

– Este o afecţiune foarte comună.

Inspiră adânc. De ce lunea era mai puţin aer? Apăsă pe butonul verde.

– Domnişoară, pregăteşte un pat pentru doamna Laplanche!

– Chiar acum? se panică pacienta. Nu mi‑am adus lucrurile!

– Nu vă faceţi griji, nu veţi avea nevoie de nimic! Luă o foaie de deasupra unui teanc. Totuşi, dacă doriţi, puteţi semna aici.

– Ce‑i asta?

– O cerere de urmărire judiciară a părinţilor dumneavoastră. În faţa expresiei neîncrezătoare a doamnei Laplanche, preciză: Asta‑i procedura, ei sunt responsabili pentru defectul de fabricaţie.

– Dar sunt morţi!

– Mare păcat! oftă el, punând înapoi hârtia peste teanc.

Doctorul Aarberg se ridică de pe scaunul de piele şi se îndreptă spre o uşă, capitonată şi ea, de culoarea tapetului. Îi făcu semn pacientei să‑l urmeze, înainte de a dispărea prin deschizătură. Doamna Laplanche păşi peste prag, nu prea încrezătoare. Avu strania senzaţie că trece printr‑un zid. În partea cealaltă nu era nimic. Nimic vizibil, în orice caz. Un miros de flori, amestecat cu cel al cărnii lâncezite, o sufocă imediat. Începu să tuşească zgomotos, sfâşiind liniştea desăvârşită care domnea. Când ridică iar capul, penumbra era mai puţin densă. Pete albe apăreau ici şi colo, imobile. Altele, mai puţin numeroase, se mişcau în tăcere. Una dintre ele se apropie şi‑i şopti la ureche:

– 336 de paturi, din care 97% sunt ocupate. E ceea ce se cheamă o epidemie.

Îl recunoscuse pe doctorul Aarberg după mirosul de ţigară. Chipul şi mâinile lui lungi rămăseseră în umbra halatului alb.

– Altfel spus, o afecţiune foarte comună. Nu vă apropiaţi de paturi, infirmierele uită câteodată spinii pe trandafiri!

Doamna Laplanche distingea acum foarte clar rândurile neîntrerupte de paturi presărate cu trupuri adormite. Fiecare cap era ascuns în spatele unei perdele de flori proaspete pe care infirmierele, înarmate cu foarfece şi mănuşi groase, le tundeau, le curăţau şi le aeriseau întruna. Când perdeaua se rărea într‑atât încât nu mai asigura intimitatea pacientului, infirmiera‑şefă venea să înlocuiască florile ofilite cu unele noi, pe care le scotea dintr‑un congelator mobil. Cele mai multe îngrijiri erau acordate acestei flore decorative care suporta cu greu lipsa luminii şi aerul închis. Cât despre pacienţi, ei dormeau duşi, găsind în vise tot ce aveau nevoie.

– Iată patul dumneavoastră, anunţă doctorul Aarberg în faţa unui careu de paturi neatinse. Culcaţi‑vă şi nu daţi jos decât strictul necesar!

Strictul necesar. O pereche de ochelari, pantofii, un ceas. La rigoare, o agrafă de păr. Însă doamna Laplanche îşi desfăcea corsetul. Doctorul făcu un gest de nerăbdare. Ştia cât timp se pierde cu dezbrăcarea unui corset. Şi nu‑şi putea permite să întârzie la partida de golf.

– Doare, dom’ doctor? întrebă ea îngrijorată.

– E nedureros. N‑avem dreptul să‑i atingem pe pacienţi.

Ea se întinse în pat ţinându‑şi strâns poşeta. Nici de asta nu vor îndrăzni să se atingă.

– Cât timp o să dorm?

– Depinde de visele dumneavoastră.

Ea prinse braţul doctorului, care şi‑l trase imediat.

– Nu sunt pregătită, dom’ doctor!

– Relaxaţi‑vă!

– Îmi anunţaţi familia, da?

– Deja am făcut asta. Noapte bună, doamnă Laplanche!

Coborî cortina. Câteva violete obosite căzură pe jos. Infirmiera‑şefă deschise imediat congelatorul mobil.

 

II

Parcul clinicii se întindea pe patruzeci de hectare. Un spaţiu absolut superfluu pentru nişte pacienţi care nu ieşeau niciodată din salon. Aşa că parcul fusese amenajat ca teren de golf, iar în jurul fiecărui pat fusese recreat un colţ de grădină. Infirmierele deveniseră florărese; doctorii, sportivi desăvârşiţi, iar pacienţii, visători. Ştiuseră să se adapteze la epidemia care lovea oraşul. La urma urmei, esenţială nu era eradicarea ei, ci adaptarea la ea. Dacă se putea, într‑un mod confortabil. Iar pentru doctorul Aarberg, care nu trebuia decât să treacă de un zid ca să ajungă pe terenul sportului său preferat, adaptarea era perfect reuşită.

– La ce te gândeşti, Achille?

Viaţa era bine rânduită. Iată la ce se gândea doctorul Aarberg înainte să trimită mingea în cea de‑a şaptesprezecea gaură. În linie dreaptă. Precum cărarea părului său.

– Ar trebui să înmulţim paturile, îi răspunse el confratelui schimbând crosa.

Confratele juca în halat alb. Pesemne socotea golful drept o extensie a profesiei sale. Doctorul Aarberg prefera însă o ţinută mai suplă, pe care şi‑o alesese pentru ziua lui.

– Discutăm la bar, încheie celălalt urmărindu‑şi traiectoria mingii cu un aer satisfăcut. Dacă ajungi, desigur!

Doctorul Aarberg îşi potrivise mănuşile înainte să înfrunte a optsprezecea gaură. Cea care‑i pricinuia tot mai des insomnii. De câteva luni, nu reuşea niciodată să termine parcursul. Mingea lui dispărea de fiecare dată când îi dădea ultima lovitură. O căuta un sfert bun de ceas prin desiş şi se vedea nevoit să recunoască: fără minge, partida era terminată. Pleca umilit, sub privirile batjocoritoare ale confraţilor aşezaţi la bar. Unde nu sunt primiţi decât cei care biruie şi ultima gaură.

În ziua aceea, îşi ajustase aşadar mănuşile înainte să lovească. Mingea avu o ascensiune frumoasă. Ba chiar i se păru c‑o vede sărind. Când se apropie de punctul de cădere, nu văzu nimic. Nimic în afară de gazonul exagerat de verde. Mai bine de douăzeci de minute scotoci prin desişuri. Colegul i se alătură. Din politeţe. Apoi trebui să recunoască. Jocul lui era terminat.

– Nu‑i grav, Achille! Îţi păstrezi handicapul, calculă celălalt îndepărtându‑se spre bar. Îl aşteptau străluciţii confraţi.

Poate că viaţa nu‑i atât de bine rânduită, se gândi doctorul Aarberg întorcându‑se acasă. Unde îl aştepta o noapte de insomnie.

 

III

Când îşi mesteca friptura, aşezat la marea masă din sufragerie, doctorul Aarberg avea de ales. Să se uite la soţia sa ori la terenul de golf aflat în spatele ei, dincolo de fereastră. Fusese o vreme când gaura a optsprezecea îl pasiona atât de tare, încât nici n‑ar fi putut spune dacă înghiţise carne de vită sau peşte. Fusese şi o vreme, mult mai îndepărtată, când frumuseţea soţiei lui îi tăia orice poftă de mâncare. În sfârşit, fusese o vreme, nu de mult trecută, când cei doi copii, aşezaţi de o parte şi de alta a lui, se strâmbau la el când n‑avea chef să se uite nici la nevastă‑sa, nici la a optsprezecea gaură.

– De‑acum o să mâncăm în bucătărie, zise el privind fix liniile de grăsime de pe carne.

Bucătăria nu avea vedere spre exterior, iar soţia lui era mereu ocupată să supravegheze cuptorul. Prefera s‑o vadă din spate. Spatele nu pune întrebări.

– Ai avut o zi bună? îl întrebă ea.

– Bolnavi, ca de obicei.

– Şi golful? Te‑ai întors foarte devreme!

– N‑aveam chef să mai beau ceva. Nu mă mai atrag discuţiile de după program despre viitorul clinicii.

Doctorul Aarberg îşi bea cafeaua în birou. Un obicei pe care‑l păstrase din tinereţe. De pe vremea când lucra şi seara. Ca să pună diagnostice cât mai exacte. Acum se cufunda într‑o revistă despre automobile, regretând uneori apropierea dintre serviciu şi locul lui preferat de petrecere a timpului, care făcea absolut inutilă folosirea unei maşini.

Doamna doctor Aarberg era deja în pat. Retrasă docil pe jumătatea de pat care‑i fusese atribuită şi pe care n‑o mai părăsise de ani buni. Îl aştepta, uitându‑se cum i se usucă oja. Soţul ei stătea întotdeauna o veşnicie în baie. Jucându‑se cu robineţii şi oglinda. Se spăla meticulos pe dinţi. Conştient că va mai trebui să mănânce friptură mult timp de‑acum înainte. Apoi îşi pregătea hainele pentru a doua zi, scotocind prin toate sertarele, până când ea îl auzea strigând prin peretele garderobului: „Trebuie cumpărate şosete!“. Dintr‑un motiv care‑i scăpa, una dintre şosete dispărea la fiecare spălare. Garderobul se sufoca sub o mulţime de şosete drepte sau stângi, dar perechile acestea desperecheate erau la fel de inutilizabile ca un capac fără oală.

El apăru în sfârşit, în pijama, cu cărarea părului dreaptă ca o certitudine. Îşi dădu jos ceasul, ale cărui ace nu încetaseră să se învârtă de când primise prima pacientă, şi se aplecă să stingă lampa. Luna se strecură printre fantele jaluzelelor şi învăluia camera într‑o lumină argintie.

– Te‑am sunat de dimineaţă, începu soţia.

– A, da! Migrenele tale! Ştii că nu‑mi place să fiu deranjat în timpul consultaţiilor.

– Nu era pentru o migrenă.

– Şi totuşi, aşa părea. Secretara mi‑a zis că‑i urgent!

Doamna doctor Aarberg privea crăpătura care străbătea plafonul. În fiecare zi un pic mai repede. Şi care trecea deja printre capetele lor. Până deasupra patului conjugal. Dacă n‑o opreşte nimic, oare care parte o să cadă prima? se gândi ea.

– Te‑a căutat cineva la telefon. Tocmai plecaseşi. Un pacient care vrea o consultaţie la domiciliu.

– Ştii bine că nu mă deplasez.

– Nici el nu se poate deplasa.

– Nu‑i problema mea! Să se ducă la alt doctor!

– Vrea să‑l examinezi tu. Vineri la ora cincisprezece. Am notat adresa.

Doctorul Aarberg aprinse lumina şi se întoarse spre soţia sa. Ea se uita la tavan. Crăpătura i se părea şi mai adâncă sub lumina crudă a becului.

– Nu mă duc, se ambală el. Auzi? Nu mă duc. N‑am construit o clinică ca să umblu din uşă‑n uşă! Mâine, la prima oră, îl suni şi‑i spui că nu se poate.

– N‑a lăsat un număr de telefon.

– Şi ce crede? Că‑s la dispoziţia lui?

Stinse furios lampa. Ea o aprinse. Pe partea ei.

– În schimb, a trimis asta. După‑amiază. Printr‑un curier privat.

Îi întinse un plic. Deja deschis.

–Ce‑i asta? întrebă el luându‑l.

– Onorariul tău. Plătit în avans. Şi generos plătit în avans.

Doctorul Aarberg petrecu o lungă noapte de insomnie numărând şi renumărând bancnotele. În mod ciudat, la fel de numeroase ca găurile unui parcurs de golf.

 

Din volumul în pregătire la Editura Univers, în colecţia Romanul secolului XXI. Traducere de Irinel Antoniu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO