Mărturia cel mai mult de luat în consideraţie privind spitalul de la Coţofeneşti ne-o dă dr. I. Cantacuzino, care îl vizitează la 13 septembrie 1917. „Personalul medical şi cel al infirmierelor formează un ansamblu de bună tovărăşie, unde munca nu şomează nici un moment, dar în care domneşte un anumit spirit de societate, destul de liber, dar cuviincios.” La acest spital erau două popote, cea franţuzească, unde luau masa şi doamnele. Între ele I. Cantacuzino le vede pe: fiica doctorului Romalo, dna Grigore Filipescu, Cella Delavrancea, d-na Revercheu, nevasta dr. Costinescu, dra Gabriela Duca. La popota românească mănâncă personalul spitalului mobil şi ofiţerii de serviciu. Există camaraderii discrete, dar spiritul de disciplină în muncă nu are de suferit. Seara se aprinde un foc mare sub cerul liber, femeile fac cerc în jurul focului. Stau de vorbă, se relaxează. Medicii francezi locuiau într-o casă de lemn, în stil românesc, cu cerdac. Fiecare îşi aranjase camera cu scoarţe, broderii, oale şi farfurii. Aşa vede toată „legenda Coţofeneşti” dr. I. Cantacuzino.
Dacă Mariei i se punea în activ Coţofeneştii, lui Ferdinand i se imputau petrecerile de la Ghidigeni, cu cele trei surori Bastache, care „sub costumul surorilor de caritate îşi exploatau temperamentul”, cu actriţa Elvira Popescu, căreia atunci când n-o vedea, regele îi trimitea scrisori „pline de un sentimentalism dulceag”, pe care Elvira le citea prietenelor sale. Cu aceste scrisori Elvira s-a descurcat bine şi a plecat la Paris, iar Alexandru Mavrodi, directorul general al teatrelor, nici el nu s-ar fi putut plânge. La Iaşi, ne spune acelaşi memorialist, C. Argetoianu, pe care, evident, îl luăm mereu sub beneficiu de inventar, circulau tot felul de zvonuri despre destrăbălarea care domnea la Ghidigeni, unde bărbaţii şi cucoanele se încurcau noaptea prin odăi şi prin paturi. Nichifor Crainic descrie ce făcea „o boieroaică de viţă veche”, care era Maruca Cantacuzino, soţia ministrului Mihai Cantacuzino. Ea îşi începea activitatea la ora trei după amiază. „Trei bărbaţi o vizitau în ordine prestabilită, fără greş, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea un diplomat român, de o rară frumuseţe. Al treilea un artist celebru. La fiecare vizită suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului.”. Într-o zi, un doctor a găsit în pavilionul domniţei o carte franţuzească de cugetări unde se recomandau trei amanţi simultan pentru ca o femeie să se simtă bine.
Am zice de-ale războiului. C. Argetoianu însuşi găsea o explicaţie: „Când toate legile morale sunt răsturnate, când oamenii aleargă după oameni să se omoare, când epidemiile şi mizeria şi toate privaţiunile care sunt consecinţa lor exasperează nervii şi înteţesc patimile, când promiscuitatea sexurilor impusă de împrejurări răstoarnă barierele materiale ridicate de confortul paşnicelor civilizaţii, când viaţa şi ziua de mâine par iluzii efemere – e natural ca şi criteriile morale să se altereze”. Dacă ne referim şi la regină într-un astfel de context al păcatului, ne gândim la dragostea ei pentru colonelul canadian Boyle (foto). El e „cioplit în atlet, arătos şi simpatic, ca un cap de consul roman, cu faţa rasă şi pârlită de soare, cu nişte ochi negri fulgerători, Boyle se înfăţişa ca un splendid exemplar de mascul şi cu putere de sugestie căreia puţini erau în stare să-i reziste”. Regina a fost de la bun început impresionată de Boyle, şi aşa va rămâne tot timpul cât au fost împreună. Boyle e bărbatul în faţa căruia nici scrisul Mariei nu rezistă. Până la urmă cuvintele iau şi ele calea sentimentelor ce le animă şi, de câte ori regina scrie despre el, se lasă descoperită de iubirea care o domină. Faţă de alţi bărbaţi care i-au fost aproape, dar pe care amintirile ştiu să-i învăluie, colonelul Boyle sau unchiul Jo, cum mai apare el în paginile scrise de regină, trăieşte cu putere şi în scrisul ei, aşa cum a trăit şi în realitate, ca bărbatul care a ştiut s-o privească ca pe o femeie, nu ca pe o regină.
La 22 noiembrie Maria se întreba: „Câte zile voi mai putea scrie cuvântul Iaşi la începutul acestor pagini?”. Erau, desigur, paginile zilnice din Povestea... sa. Observă cum lumea începea să-şi piardă capul în jurul ei. „Binele şi răul ies la iveală în asemenea clipe. Iubitorii de panică, iubitorii de dezastru, invidioşii, neiertătorii, fricoşii, laşii, toţi ridică azi capul; fiecare după micimea inimii sale grăieşte, făptuieşte şi ne tulbură... Nimeni nu pare a mai vedea vreo posibilitate de mântuire prin luptă, toţi socotesc că ar fi un măcel sângeros şi zadarnic, toţi se unesc pentru a-mi spune aceasta, până şi Berthelot. Nimeni nu votează pentru împotrivirea cu arma în mână; asta-i ceea ce mă prăpădeşte.”
Regina observă ceea ce observaseră şi alţii: „oboseala stării de război”. Când se vorbeşte despre continuarea rezistenţei, de prelungirea ostilităţilor „majoritatea oamenilor – femeile în special – scot acelaşi geamăt de oboseală, acelaşi: Of, Doamne, Doamne, m-am săturat!. Este sigur că dorinţa de pace preocupă şi obsedează toate minţile; ei simt că, în fond, frontierele noastre vechi ne vor fi redate şi ei renunţă uşor la chestiunea naţională în faţa nevoii imperioase de a-şi regăsi viaţa lor normală”.
Are aspre cuvinte pentru marele vecin, „un aliat care târăşte după el în prăpastie ţara noastră, deşi ea s-a purtat cu o neasemuită vitejie!...mă simt pentru întăia oară învinsă, umilită, parcă mi-aş fi pierdut locul sub soare”. Când o întâlneşte din nou, dr. I. Cantacuzino o vede îmbătrânită, „palidă, înfrântă, cu obrajii căzuţi, neputând să-şi mai ascundă îngrijorarea. Cu generalii Averescu şi Grigorescu, veniţi la Consiliul de Miniştri, discută noua situaţie şi soarta monarhiei. „Nu ştiu, sunt atât de strâns legată de ţara mea, încât nu-mi pot închipui o soartă a mea, o soartă care să nu fie deopotrivă cu a ţării. Pentru întâia oară azi n-am putut primi lume fără a avea lacrimi în ochi.” Asistă neputincioasă la plecarea din Iaşi a prietenilor. „Simt că acest armistiţiu (e vorba de armistiţiul cu Puterile Centrale, cerut de Rusia, la care e forţată să adere şi România, n.n.) e una dintre cele mai mari încercări ce-am avut de îndurat până acum.” Dr. I Cantacuzino observă că regina „a îmbătrânit şi a slăbit uimitor de mult în ultimele două luni. Principesa Elisabeta, de asemenea. Ea (regina, n.n.) s-a arătat întodeauna faţă de misiunile aliate de o ospitalitate amabilă puţin obişnuită.” La 7 decembrie, prezidează o întrunire cu aliaţii care mai rămăseseră în Iaşi pentru a organiza ajutoare pentru populaţia din spatele frontului. La întrunire iau parte şi generalii Averescu, Grigorescu şi Văitoanu. Cu cel dintâi şi cu Barbu Ştirbei, discută îndelung asupra situaţiei. Vine şi regele, care îi anunţă că Scerbacev a cedat presiunilor bolşevicilor. „Mă tem că acesta e cu adevărat sfîrşitul pentru noi, că ne-am jucat ultima carte şi am pierdut.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
