La 24 martie/6 aprilie 1903 Carol o cheamă pe Maria şi îi spune că datoriile ei şi ale tuturor celor de la Cotroceni depăşeau o jumătate de milion de franci. Îi cere să-l cheme pe Ferdinand ca să dea explicaţii. „ El a venit spre seară la mine, cu totul descompus, dar n-a putut să-mi dea nicio lămurire despre această nemaipomenită nesăbuinţă financiară. Când i-am spus că e vorba de o sumă şi mai mare decât cea pe care i-am comunicat-o, pur şi simplu n-a vrut să creadă. La aproape toate întrebările mele n-a avut niciun răspuns. I-am spus că mi-a făcut o tristă surpriză şi că am toate motivele să privesc viitorul cu îngrijorare”. Kalinderu, care se bucura şi de încrederea lui Nando şi a lui Missy, le-a făcut şi el severe imputări. În 1903 Carol achită „enormele datorii ale copiilor ”. În decurs de cinci ani, Maria şi Ferdinand cheltuiseră cu peste un milion de franci în plus faţă de veniturile lor. Regele nu se poate împăca mai ales cu cheltuielile Mariei. „Missy continuă să facă un lux nemaipomenit cu toaletele, îi scria regele fratelui său Leopold, deşi iarna aceasta a avut prea puţine motive, dar la ea situaţia este mereu înfloritoare. Atunci i-am atras atenţia să facă economii şi să se limiteze, căci dacă o ţine tot aşa o să ne ruinăm cu toţii”.
Scrie Constantin Dumba, diplomat austro-ungar în post la Bucureşti (1894-1895), despre Elisabeta, despre Maria şi nu numai:
„În cursul verii regina (Elisabeta n.n.) a revenit în România, după mai mulţi ani de şedere în străinătate determinată de o tulburare nervoasă. Distinsa doamnă arăta deosebit de bine, culoarea sănătoasă a tenului contrasta cu părul ei de un alb strălucitor. Atât de puţin o obosise pe regină lunga călătorie pe arşiţă, încât chiar două zile mai târziu a avut loc un dineu de gală. În scurtă vreme am fost invitat şi la un dejun obişnuit. Fusesem din totdeauna un admirator doar ocazional al poeziei lirice. Satisfacţiile mele poetice nu trecuseră niciodată de Goethe, Schiller şi câteva din liedurile lui Heine. Mi-am procurat de urgenţă un volum cu poeziile semnate de Carmen Sylva pentru a face faţă unor eventuale citate sau aluzii din partea reginei poete. Degeaba, am eşuat jalnic la proba de cunoştinţe poetice căci, din nefericire, regina a adus vorba despre poeţii contemporani germani. Nu mai puteam face altceva decât să-mi recunosc ignoranţa completă despre aceşti dii minorum gentium. În final, m-am simţit atât de copleşit de ruşine încât, în disperare de cauză, am trecut la contraofensivă şi, într-un mod poate cam lipsit de tact, am adus vorba despre cărţile de istorie pe care le citeam cu predilecţie. Apoi am mai menţionat şi cartea de înaltă spiritualitate a lui Balfour despre „Credinţă”, convins fiind că regina va fi impresionată de superioritatea mea la acest capitol. Aveam să fiu pedepsit însă numaidecât pentru acest snobism intelectual, căci regina şi-a arătat din politeţe interesul pentru cartea lui Balfour şi şi-a exprimat dorinţa de a o vedea, aşa că nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să i-o trimit în ziua următoare, prin prima doamnă de onoare. Sigur că nu am mai văzut cartea niciodată de atunci, dar este la fel de sigur că nici regina n-a citit vreun rând din ea. Stilul ei de exprimare era foarte elevat, dar nu tocmai uşor de priceput. Chiar şi o poetă încoronată trebuie ca în viaţa de zi cu zi să mai coboare din Parnas şi să se întreţină cu dezinvoltură cu muritorii de rând.
La aceasta se adăugau şi rochiile albe fluturânde pe care le purta cu demnitatea unei preotese din Grecia antică şi, în aceste condiţii, nu ne mai miră faptul că românii nu prea aveau înţelegere pentru atitudinea şi comportamentul reginei lor.
În toamna lui 1894, principesa moştenitoare Maria abia împlinise 19 ani, una din cele mai frumoase şi mai distinse femei pe care le-am văzut vreodată. Înaltă şi zveltă, reunea toate calităţile care formează frumuseţea britanică: tenul rozaliu, trăsături regulate, părul splendid şi o graţie desăvârşită în practicarea sporturilor, ca de pildă la călărie. Naturaleţea şi bună dispoziţia ei cuceritoare erau ca soarele de primăvară la Castelul Peleş, unde nimic altceva nu putea rezista privirii severe a regelui Carol I. Ştia şi ea acest lucru şi odată mi-a spus zâmbind că, în timpul dejunului, Unchiul s-a declarat împotriva unei excursii dorite de ea, dar preconiza că la cafea avea să-i schimbe părerea şi aşa a fost. Numai că rămăsese prea englezoaică şi încă nu stăpânea limba ţării ca să poată discuta cu dezinvoltură cu românii. Din acest motiv, avea o slăbiciune pentru societatea diplomaţilor, unde se vorbea curent engleza, ceea ce iar le făcea sânge rău românilor. Abia ieşită din copilărie, fusese logodită la 16 ani şi la 17 ani venise în România. Mi-a spus chiar ea că în Anglia nu fusese niciodată la vreun bal şi nici nu putea să mă lase să încep eu valsul, pe care îl dansa în trei sau şase paşi. Spunea aşa: I start, you follow. Cum era debutul meu la un bal al Curţii şi toate tinerele românce urmăreau fără niciun pic de bunăvoinţă startul meu, am fost foarte bucuros pentru că am reuşit să o urmez pe principesă în cei şase paşi ai ei. Ce-i drept, declarasem regelui că deja făceam parte din ultimul contingent din armata dansatorilor, eram de aproape 20 de ani în serviciul activ şi de aceea acum aş fi vrut să trec în corpul privitorilor. Numai că el a replicat imediat: «O să faceţi totuşi o excepţie şi o să dansaţi cu principesa, v-am încorporat deja ca dansator». Trebuie să recunosc că împotriva acestor dese şi repetate excepţii faţă de hotărârea mea de a renunţa la dans n-am mai protestat niciodată.
Se prea poate ca principele moştenitor să fi avut trăsături de caracter deosebite, date de temeinicia lui nemţească cu care studia anumite discipline precum botanica, zoologia etc., dar îi lipsea orice capacitate de reprezentare. Chiar când se folosea limba germană, era penibil ca într-un cercle să cauţi zadarnic o temă de discuţie cu el şi să-l vezi tăcând stânjenit. Atunci încălcam de fiecare dată eticheta şi ofeream eu însumi un subiect de discuţie de care principele Ferdinand se agăţa bucuros.
Dintre doamnele înaltei societăţi, doamnei Simka Lahovari, soţia ministrului Afacerilor Străine, despre care am vorbit deja, i se cuvin laurii distincţiei pentru glumele şi buna ei dispoziţie, pentru aplombul din conversaţii şi arta unor primiri de o desăvârşită ospitalitate. Avea o ţinută încântătoare, pusă în valoare prin toaletele ei de cel mai bun gust, în vreme ce trăsăturile feţei nu aveau nimic deosebit şi nu se ruşina ca prin pudră şi ruj să dea o mână de ajutor naturii. Din punctul acesta de vedere se afla înaintea vremurilor ei.
Doamna Marghiloman, născută prinţesă Ştirbei, făcea parte într-un mod foarte special din atracţiile oferite de înalta societate românească. Extrem de talentată, vioaie şi entuziastă, stăpânea toate limbile şi literaturile, putea să citeze mai ales din poeţii francezi contemporani şi se interesa şi pentru arta autohtonă. Era mereu în fruntea comitetelor de doamne care ofereau un model ţărăncilor şi a dat un impuls hotărâtor industriei casnice tradiţionale. Nu încape îndoială că era şi ea o iredentistă fanatică şi îi ura pe unguri. Eu însă îmi impusesem ca regulă să nu discut niciodată despre politică cu doamnele. Deşi cu doamna Marghiloman drumeţeam pe munte cât era ziua de lungă, iar în anii din urmă am văzut-o deseori la Paris, nu s-a ajuns niciodată la vreo discuţie neplăcută. După ce a divorţat de distinsul ei soţ, s-a recăsătorit cu Ion I.C. Brătianu, cel care avea să fie vreme îndelungată prim-ministru liberal şi cu care m-am revăzut în 1927 la Karlsbad, aşadar după mai bine de 32 de ani.
În final, aş vrea să mai amintesc de trei surori şi mai ales de cea mai mică dintre ele, doamna Constance Romalo, născută Cantacuzino, o pianistă şi o muziciană de mare clasă, de care m-am apropiat datorită interpretărilor noastre comune. De obicei, de mai multe ori pe săptămână, interpretam împreună cu ea sonate sau triouri, unde avea o predilecţie pentru dificilele sonate ale lui Brahms. Cele două surori mai mari ale ei erau doamna Sturdza, soţia liderului liberal, şi doamna Carp, soţia liderului junimist, care ne simpatiza atât de mult. Cei doi soţi atât de diferiţi erau mereu certaţi din motive politice şi nu-şi vorbeau. Am asistat la o scenă nemaipomenit de comică în casa soacrei lor comune, unde, la o recepţie, cei doi politicieni au sosit pe neaşteptate. Au fost imediat împinşi departe unul de celălalt în cele mai îndepărtate colţuri ale salonului şi încercuiţi imediat de un zid viu de rubedenii îngrijorate. Dl P.P. Carp era un aprig cocoş de luptă şi, ca o consecinţă a formaţiei sale germane, uneori foarte abrupt în modul său de exprimare. Când la o serată muzicală la cumnata sa Constance Cantacuzino, căsătorită Romalo, am venit cam târziu, m-am scuzat spunând adevărul că abia acum terminasem o expediţie prin curier. P.P. Carp, care mă trata ca pe un vechi prieten, mi-a strigat: «Aş vrea să ştiu ce prostii erau pe acolo!» M-am pomenit în situaţia fericită de a-i putea răspunde: «Vă spun imediat. Am raportat pe larg despre declaraţiile dvs. privind legea minelor, pe care mi le-aţi spus prieteneşte alaltăieri»”.
Maria era mare iubitoare de libertate de mişcare. De aici practicarea sportului în aer liber, mai ales a călăriei. Călăritul pentru ea nu e un simplu hobby. E o pasiune. E de ajuns să parcurgi paginile memoriilor sale pentru a te convinge de locul pe care-l ocupa călăritul în viaţa sa. Aproape zilnic ea merge la călărit. Şi caii au caracteristicile lor, pe care Maria le consemnează. Au numele lor: Sulin, Zimber, Kaina, Dumbrava, Cerchez, Airship, Gilo, Kundri, Annie, Laurie, Malakadel Bengi, Fowart, Nadejde,Wheatland, Dervish, Sunstone, Figaro, Sunstone, Huridh, Grui-Sânger, Austral sau Kiralif. Sunt animalele cele mai iubite de eroina noastră. Stârnesc cele mai mari satisfacţii. Maria are câini. De regulă are şapte sau opt câini. Dar uneori se întîmplă să aibă şi doisprezece. Toţi cu nume dintre cele mai potrivite. Toţi cu pedigriuri dintre cele mai cunoscute atunci în casele princiare ale Europei.
Mamei sale nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă «cu oameni deştepţi şi sfătoşi, şi-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că preţuia mai mult pe diplomaţi şi pe oamenii politici decât pe militari, marinari şi pe sportsmeni, ceea ce în copilărie, pe urmă ca fată şi apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârşire de neînţeles, căci şi eu şi surorile mele aveam preferinţă, cu totul feminină, pentru uniforme şi pentru omul trăit în aer liber, voinic şi pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!».
Maria are talent literar. În memoriile ei ţine să consemneze «(…) chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginaţie şi îmi plăcea să spun poveşti surorilor mele, iar mai târziu copiilor mei. Frumosul juca un mare rol în toate. Frumuseţea de orice fel ar fi fost mă atrăgea, atât de limpede vedeam tot ce povesteam, încât făceam pe ascultătorii mei să rătăcească prin locuri pustii, pe vârfuri de munţi, pe lungi ţărmuri de mare sau prin locuri îngrozitoare, unde se întâlneau cele patru vânturi. Într-o zi mi-a spus fetiţa mea Elisabeta – mamă, ar trebui să scrii toate astea, ar fi păcat să laşi să se şteargă tablouri atât de frumoase, ar trebui să le păstrezi. Eşti născută să scrii basme”.
Şi ea scrie. Nu numai basme. Prima carte care vede lumina tiparului e Crinul vieţii. Apare la Bucureşti, în 1912, în limba engleză. Cum o citeşte, Elena Davila Perticari, prietena ei, îi propune s-o traducă în română. Şi o şi traduce (excelentă traducere). Tipărirea e făcută la Tipografia Socec. În 1913 apare şi o ediţie la Londra, iar prietena Mariei, dansatoarea americană Loie Fuller, o transpune pe scenă. S-ar putea zice că această primă carte a fost una de succes. O carte dedicată copiilor săi, după cum ne mărturiseşte autoarea însăşi: „o tânără mamă, un artist, povestind o poveste, este cea mai mare bucurie din lume... am scris-o pentru copiii mei ca un prea plin de frumuseţe al inimii”. După transpunerile în nemţeşte ale reginei Elisabeta, aceste prime scrieri sunt traduse şi de Al. Tzigara-Samurcaş. Ulterior, îşi extinde aria scrisului. Descrie un sat, un apus de soare, iubirea pentru ţara ei adoptivă:
„Înţelesei – scria regina – cât de adânc sorbisem în mine toate frumuseţile ei, toate trăsăturile ei caracteristice, lucrurile ciudate ce deosebesc România şi ştiam că voi fi în stare să le descriu, iar această siguranţă mă făcea să mă simt puternică şi bogată”. În cartea De la inima mea la a lor scria: „Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i-am dat e unul din inelele acestui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma.”
O altă carte, intitulată Ţara mea, e scrisă anume pentru „a face cunoscută România şi de a face cunoscut sufletul de o melancolie stranie al poporului nostru”. Lecturând cartea şi din curiozitate de a citi şi altele, Virginia Woolf, în 1934, scrie despre literatura reginei: „Suverana României s-a născut cu pana de scris în mână. Cuvintele sunt vocaţia ei. E adevărat, nu are habar de regulile jocului. Cuvintele curg şi înghit, în cale, oraşe întregi. De multe ori ratează efectul scontat. Şi, totuşi, fiindcă are un surplus de sentimente, fiindcă nu-i este teamă să-şi urmeze emoţia sau că, încercând să treacă peste obstacole o să cadă, reuşeşte să evoce frumuseţea şi să transmită fiorul. (…). În ciuda spiritului său viu, nu pretinde nimeni că regina Maria e un fel de Saint Simon sau de Proust. Dar ar fi absurd să negăm faptul că regina Maria şi-a câştigat libertatea prin graţia scrisului său. Ea nu mai era o regină în cuşcă. Călătoreşte peste tot în lume, liberă, ca orice altă fiinţă umană, poate să râdă, să facă observaţii, să spună ce-i trece prin cap. Să fie ceea ce este. Şi dacă ea a reuşit să evadeze, atunci, datorită ei, am reuşit şi noi. Regalitatea nu mai e chiar atât de regală”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
