Ziarul de Duminică

Acum un veac (XLIII). Talentele Mariei (III)/ de Ion Bulei

Acum un veac (XLIII). Talentele Mariei (III)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

14.01.2016, 23:55 231

Avea plăcerea de a zidi. La Cotroceni a construit o replică a foişorului de la Mănăstirea Horezu, a construit sufrageria şi marele salon în stil românesc, terasele înflorite din faţa Palatului. Contribuţia ei de frumuseţe e limpede exprimată în arhitectura Capitalei. La Balcic, realizează frumuseţea unui vis... Preia ceea ce îi plăcuse în Corfu şi în Cipru, şi cu bani proprii ridică o frumuseţe de palat, cu splendide terase şi grădini, totul îndreptat către mare şi către soare. La Bran înconjoară cu mii de flori şi cu o splendidă grădină bijuteria de palat primit de la Primăria oraşului Braşov, pe care-l transformă pe dinăuntru. Palatul Pelişor de la Sinaia ne apare şi azi plin de strălucire, înconjurat din toate părţile de o lumină colorată şi de spaţii care respiră graţie dorinţelor Mariei. Casa de la Copăceni, la 17 km de Capitală, ridicată în 1877 de către turcul Mazar Paşa (care de fapt era englez, pe numele să adevărat Stefan Lakeman. La plecarea din ţară vinde casa lui G. Filipescu. Şi acesta o cedează principesei) e transformată de Maria într-o „casă încântătoare, plăcută, intimă, liniştită, o adevărată bucurie”. Aici aduce Maria o bună parte din colecţia ei de porţelanuri albastru cu alb ca să stea în bibliotecă, pe un lung raft de cărţi. Încăperile erau foarte mari. „Îmi place să stau într-o casă mică, unde sunt în contact direct cu natura, şi-mi place de asemenea să fiu înconjurată de pădure, cu lacul în faţă.” Şi, fireşte, cu multe flori, mulţi trandafiri, irişi lângă apă, papaver orientale, nalbe.

Comentează Hannah Pakula: „Oricare era gustul ei curent – bizantin, Renaissance sau Art Nouveau – mediul domestic al reginei a fost întotdeauna teatral”. Şi are dreptate, plafonul cu chesoane, pereţii ciudaţi, frizele pictate – toate erau doar elemente de cadru ale unor încăperi pline cu mobile sculptate şi aurite, printre care găseai „piei de animale, perne de mătase, rame de tablouri din argint şi statuete de jad. Pretutindeni erau grămezi de flori – cel puţin una sau două vaze pe fiecare masă şi jardiniere imense pe podea”. Şi toţi comentatorii fac referire la faimosul „Salon de aur” de la Cotroceni, inspirat după modelul din palatul surorii sale Victoria Melita de la Darmstadt.

Pereţii camerei înfăţişau tulpini şerpuitoare de crini, o friză cu flori de crin şi o floare de măceş, emblemă a stilului Art Nouveau.     

Piesele de mobilier erau copiate după mobilele create de arhitectul Baillie Scott, pentru cumnatul său, marele duce Ernst de Hessa, la reşedinţa de la Darmstadt. Între piese, un tron aurit, înalt, bogat ornamentat. Decoraţia parietală era patinată şi aurită. Din acest motiv încăperea a fost numită „salonul de aur”. În plus, în acest spaţiu, şi aşa extrem de aglomerat, au mai fost aduse şi obiecte de artă, icoane, sticlărie, tablouri, printre care şi un tablou reprezentând-o pe principesa Maria în costum popular românesc şi semnat Tini Ruprecht. Regele Carol şi regina Elisabeta nu sunt deloc încântaţi de felul cum arăta acest salon.

„Când pentru prima oară i-am lăsat triumfătoare să intre în camera mea, scrie Maria în articolul publicat într-o revistă americană şi intitulat My different homes, figura Maiestăţilor Lor a fost de studiu şi contemplare. Nu le-a plăcut pentru că era prea îndrăzneaţă, prea diferită de orice văzuseră sau concepuseră vreodată, dar nu s-au putut împiedica să admită că era frumoasă, într-un fel barbar şi neconvenţional. Era cu certitudine ca o poveste. În acele zile, a crea poveşti era un mare ajutor, împotriva prea serbedei realităţi sau lucruri. Mignon a mea, în acele zile, când am adus-o să vadă noua cameră a mamei sale, nu a vrut să intre, deoarece s-a gândit că intră într-un bazin cu apă.” Regina Elisabeta ar fi spus că noua cameră a principesei „este ceva între un templu indian şi un decor de basm, atât de frumos…, uimitor de frumos şi de original”. Prinţesa Ana-Maria Callimachi ezită „între oroare şi râs, noua cameră amintind în acelaşi timp de o biserică şi de o baie turcească”. Principesa Maria se joacă. „Încă mă inspiram din poveşti şi amestecam stilurile. Gândeam că orice îmi este permis atâta timp cât efectul general era armonios şi plăcut. În 1904, participă şi ea la festivităţile de la Iaşi cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Descoperă, odată în plus, superba decoraţie de la Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae Domnesc, de care se va lăsa influenţată în ornamentarea şi arhitectura numeroaselor sale construcţii. Are o mare apetenţă în a absorbi influenţe care îi plac. Tot la Cotroceni, arhitectul Liman îi sistematizează o splendidă cameră norvegiană, care-i devine foarte dragă, unde scrie cea mai mare parte a romanelor sale şi unde-şi redactează corespondenţa şi jurnalul. În articolul mai sus citat, My different homes, Maria descria această cameră: „Tavanul era jos, cu grinzi grele, uşi grele decorate cu metal. Această cameră era inspirată de casele-fermă norvegiene. Contrar creaţiilor mele anterioare, această ciudată cameră era în întregime sobră, lambrisată în lemn de brad, culori liniştite, podeaua era din lemn, foarte întunecată, cu covoare orientale. O vatră uriaşă într-un colţ şi un vechi model de corabie atârnând de tavan. Câteva picturi vechi, o masă din lemn sculptată, cu câteva jaduri pe ea şi în centru un bol chinezesc pentru trandafiri, de culoare albastru păun. În spate, o foarte frumoasă pictură Fecioara cu pruncul, un preţios primitiv italian lăsat de tatăl meu. În alt colţ, o canapea cu perne în nuanţe diferite, de la auriu la mov şi o piele de panteră, pentru a acoperi picioarele. Bineînţeles flori pretutindeni, mai ales în vechile vaze persane, vase de cupru, în rarele vaze veneţiene. De asemenea, am pus pe podea boluri pline cu trandafiri, vase înalte cu crini, irişi şi bujori. Întotdeauna îmi aranjez singură florile, astfel încât să fie o armonie totală de culori Această curioasă cameră mică maronie aduce o notă nouă gustului meu.”

Un gust niciodată satisfăcut cu adevărat, mereu în căutare şi cu bucuria schimbării. Arhitectural îi plac construcţiile mici. În Memorii îşi motivează gustul: „Principesele şi reginele sunt sortite, fireşte, să trăiască în palate păzite de santinele şi poliţişti, case mari, cu încăperi multe şi poate, tocmai de aceea, visurile mele se îndreptau spre căsuţe de ţară, adăposturi uşoare indiene, spre clădiri negândit de puţintele, cu acoperişuri de stuf şi împresurate de grădini în care orice feluri de flori ar creşte din plin.” Un astfel de adăpost indian sau „coliba maori” a fost realizat în grădina Palatului Cotroceni. „Era – scria regina – încununat cu un acoperiş foarte larg de coceni zdrenţuiţi, iar în curticica lui de o palmă am sădit căpşuni, trandafiri şi mărgăritărel. Aici mi-am făcut obiceiul să mă joc cu copiii, când erau mici. Eram foarte fericiţi în bordeiul nostru.”

O căsuţă de acelaşi gen îşi construieşte la Sinaia. Lecomte du Nouy i-o ridică între brazi şi i-o decorează scoţianul Baillie Scott. Maria îi dă numele de Juniperus – Cuibul. Era alcătuită din trei încăperi, un balcon  larg şi o galerie care se întindea de-a lungul unei laturi, străjuind o mare înălţime. La această privelişte se ajungea prin intermediul unei scări adăpostite într-un turn de lemn, copiat după clopotniţele noastre ţărăneşti, iar între turn şi casă a fost construită o punte mobilă care ducea spre înaltul meu refugiu; atunci când a fost terminată, mă aflam într-o fortăreaţă şi puteam sfida lumea de jos.”

„Una dintre odăi era chiar mărişoară; o vopsisem în alb, cu o friză de maci mari roşii. Găsisem şi un serviciu de ceai cu maci roşii, care se potrivea de minune cu friza. Din această odaie treceai într-una mult mai mică, zugrăvită într-un verde dulce. Aici adunasem tot felul de lucruri ciudate, precum: olărie verde, vase de aramă şi alamă, iar pe pereţi atârnasem câteva stampe atrăgătoare. Pe un chaise-longue de pânză întinsesem o învelitoare de o nuanţă portocalie ştearsă, încărcată cu o mulţime de perne ruginii. Combinarea culorilor era cât se poate de frumoasă şi, bineînţeles, toate încăperile erau ticsite cu flori. Vâlva stârnită de Cuibul Principesei a fost mare şi toată lumea voia să-l vadă.” „Îşi poate cineva închipui ce farmec avea pentru copiii mei această casă ca din basme?”

Fireşte, „copiii mei erau punctul central al vieţii mele”. Camera copiilor era pentru Maria locul cel mai drag, „miezul vieţii mele”. Mai mult sau mai putin aceeaşi la Cotroceni, ea se schimbă la Sinaia, pentru că se schimbă palatul. Iniţial a fost Foişor, dar la al patrulea copil, care a fost Nicolae, familia princiară s-a mutat la Pelişor. E darul lui Carol I drept mulţumire pentru că familia se înmulţea. Al patrulea copil, mângâiat de toţi cu apelativul Nicky, place tuturor. În orice caz, e favoritul lui Carol I. Era un argint viu, totdeauna în mişcare. Diferit de Carol, care era aşezat, serios, uşor de mânuit, cu multă „năzuinţă” spre învăţătură. Iubea armata, îi plăceau uniformele. Era adorat de ofiţeri şi de trupă. Elisabeta era plină de fantezie, de imaginaţie, cu plăcerea de a sta singură, iar Mignon era toată zâmbet şi blândeţe, slăbiciunea Mariei toată viaţa. Ileana era copilul cuminte „şi se născuse cu legea binelui într-însa”, un copil vesel şi plin de viaţă. Ultimul copil, Mircea, se naşte în 1913 şi devine răsfăţatul tuturor. Primii doi copii au fost crescuţi de oameni aleşi de „vechiul palat”, şi Maria nu a încetat să comenteze ce rău a fost făcut. În Povestea... Maria îşi aduce aminte momente şi scene din viaţa de familie, tablouri din trecut „scăldate în soare, înveselite de glasuri de copii şi de tropăitul picioruşelor lor”. Descrie un dejun oferit la Cotroceni, sub pomi, la un început de vară, cu ciripit de păsărele, între flori, cu miros de salcâmi şi de liliac mai tîrziu, cu sunet de goarne militare, cu ropotul picioarelor soldaţilor şi mai departe cu corul de la Elena Doamna, totul în lătratul neobosit al câinilor „şi cu copiii şi câinii care o înconjurau pe mami...”. Sau la Sinaia, în aerul tăios de munte şi de brazi, cu poiene pline de flori, cu iarbă care ajungea până la brâul băieţilor, cu soare peste tot, cu miros de fân proaspăt cosit, zvon de vesele glasuri şi ,în depărtare, cu munţii înalţi. Şi apoi plimbări prin pădurile care se întind în jurul Peleşului, al Pelişorului, o rafală de ploaie în raze de soare, strigătele copiilor. Sau la mare, la Constanţa, cu vapoare, marinari, strigăt de sirene, zbierete şi fumuri din coşurile vapoarelor ce se îndepărtează, cu miros de gudron, de funii, de oameni obosiţi, cu steaguri bătute de vânt, zgomot de vâsle, cu tropăit de picioruşe pe puntea vasului „Regele Carol” sau „Traian”, cu chipurile ofiţerilor... Sau la Mamaia cu lunga ei plajă, în fâşâitul şoptit al valurilor... Maria scrie pagini superbe despre tot ceea ce putea fi bucuria vieţii şi a naturii.

Cea mai mare parte a timpului, Maria şi-l consumă cu copiii săi. În ţară sau în afara ei. Copiii sunt şi o carte de vizită în faţa opiniei publice româneşti. Ea este mama moştenitorului tronului şi, de fapt, susţinătoarea unei întregi curţi domnitoare. Monarhia în România era la adăpost de vicisitudinele istoriei. Sau, cel puţin, aşa părea în ochii românilor de la începutul veacului al 20-lea.

Maria aduce şi un alt element în biografia ei. În al doilea război balcanic intră şi România. Cu armata bulgară nu se bate, pentru că bulgarii, înconjuraţi din toate părţile, cer pace. Şi va fi Pacea de la Bucureşti. România nu se bate cu o armată vrăjmaşă, dar se bate cu holera. Şi pe acest front, România este complet nepregătită. Câteva din prietenele ei intră în serviciul Crucii Roşii. Între ele şi Eliza Brătianu. Maria se pune şi ea la dispoziţie. În contact cu dr. Ioan Cantacuzino, cu colonel Slătineanu, trece Dunărea şi vizitează soldaţii români de prin spitalele improvizate. Starea lor era jalnică. Însoţită de dna ei de onoare, Mavrodi, de Elena Perticari, pune în mişcare pe toate prietenele ei şi îmbunătăţeşte aprovizionarea cu medicamente, îmbărbătează bolnavii, le duce ţigări, flori şi orice bunătăţi găseşte. Se împrieteneşte cu dr. Lupu, cu dr. Cădere. O duce printre bolnavi şi pe sora Pucci, colaborează cu Vladimir Ghica, cu Constance Cantacuzino, sora doctorului Cantacuzino. Maria nu se sperie de contaminare, ceea ce impresionează pe toţi. Constată ea însăşi că „munca mea din lagărul de holerici mă puse deodată în altă lumină în ochii poporului meu”. Energia şi curajul ei îl determină pe rege să-şi dea permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde erau bolnavii de holeră. Aşa îşi pune în evidenţă capacitatea organizatorică, însuşirea de a alina sufletele celor loviţi de boală.

În primăvara lui 1914, Maria face o călătorie în Rusia, la Ţarskoe Selo. Invitaţia i-o face Nicolae al II-lea. Ţarul, care avea patru fete, se gândise s-o mărite pe una dintre ele cu Carol, fiul Mariei şi al lui Ferdinand de România. Propunerea era măgulitoare, cu atât mai mult cu cât venea din partea Rusiei. Căsătoria urma a se face cu Olga, fata cea mare a ţarului. Maria nu era doritoare de realizarea unui astfel de proiect. Din cauza hemofiliei, o boală care era transmisă copiilor lor de către femeile din familia ţarului. Maria ştia că fiului ţarului, moştenitorul tronului rus, boala îi fusese transmisă de mama lui, Alexandra (Alix, cum îi spunea Maria). De boală ştia şi Wilhelm al II-lea, şi îi comunică despre asta Mariei, cu prilejul întâlnirii cu ea în drumul spre Ţarskoe Selo. Călătoria o face împreună cu Ferdinand şi, fireşte, împreună cu Carol, care, în acel moment era la Postdam, unde venise împreună cu generalul Perticari (şi soţia acestuia Elena îi însoţea), pentru un curs de pregătire militară a principelui. La Ţarskoe Selo oaspeţii se simt bine în compania lui Nicolae al II lea, dar nu se leagă nicio simpatie cu soţia sa Alexandra, cu zâmbet silit, fără bunăvoinţă, care la masă nu gusta din mâncarea servită celorlalţi, ci avea feluri gătite special, o mâncare călugărească. Maria studiază pe fiecare dintre fete. Olga nu i se pare frumoasă, pentru că avea faţa prea lată şi pomeţii prea în relief. Era „laide à faire peur”, zice despre ea Elena Perticari, fără menajamente. Tatiana nu era atât de apropiată şi semăna la caracter cu mama ei. Marie era mică şi durdulie, Anastasia era banală. Carol şi Olga n-au arătat nicio dorinţă de a intra în legături mai apropiate. Maria stă de vorbă cu Ferdinand. Constată că nu va ieşi nimic din intenţia iniţială a ambelor părţi. Şi, cum o iniţiativă trebuia să vină din partea băiatului, Maria provoacă o discuţie cu ţarina. „Ne învoirăm amândouă că nu putem nici una să facem vreo făgăduială în numele copiilor noştri şi că trebuiau ei înşişi să hotărască.” Singurul lucru ce-l puteau face ei, părinţii, era să înlesnească ocaziile de a se întâlni. Dar ştiau, şi una, şi cealaltă că astfel de ocazii era greu să se ivească. Se va ivi una la 1 iunie 1914, la Constanţa. Dar, din nou, Carol şi Olga nu manifestă nicio atracţie unul pentru celălalt. Şi nu se vor mai vedea niciodată. Încă un destin a cărui împlinire n-a fost să fie. Războiul mondial care tocmai începea transformă destinele personale într-unul colectiv.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO