Contactele pe care Maria le are cu ruşii o fac să scrie în Povestea...: „Cred că vom avea neplăceri din partea ruşilor. Sunt sigură că aşa va fi, acum când suntem atât de slabi, cu armata noastră pe jumătate nimicită, cu trei sferturi din ţară cotropită şi cu toate bogăţiile pierdute... Toate sunt triste, triste, triste”. La 27 noiembrie, se întâlneşte cu Brătianu. Încearcă să-l convingă că trebuie să conducă ţara cu o mână mai hotărâtă, să nu lase lucrurile să meargă à la derive. „E momentul să-şi arate cineva autoritatea.” Ea cere să se dea mână liberă generalului Prezan. Un alt nume care circula atunci e cel al lui N. Mişu, în acel moment ministrul nostru la Londra. Înfrângerile de pe front zdruncină şi încrederea Mariei în Brătianu. Barbu Ştirbei destramă cu greutate „ţesutul de intrigi din jurul reginei”, cum se exprima Duca. Acelaşi lucru le cere şi lui Massalov, ministrul rus venit pe front, şi amiralului francez Fournier. Senzaţia pe care N. Iorga o are în acele momente, de „ţară fără stăpân”, o au mulţi. El crede că situaţia poate fi schimbată, „dacă am fi siguri că ruşii se vor bate, dar au s-o facă oare?”. Depindea totul de bunăvoinţa ţarului, aşa cum credeau mulţi la Iaşi în acele momente? Nu se ştia. Cu toţii însă o sfătuiesc pe Maria să nu precupeţească niciun efort în a ţine legătura cu Casa imperială rusă.
În încercarea de a introduce cât de cât o stare de normalitate, la Iaşi se vor deschide lucrările parlamentului. În mijlocul dezastrului, un discurs ca acela al lui N. Iorga era menit să salveze ceea ce se mai putea salva din prezent prin intervenţia istoriei noastre de atâtea ori glorioase. „Vom fi iarăşi ceea ce am fost şi încă mai mult decât atât.” Vorbele lui Petru Rareş înălţau sufletele spre o nouă regăsire.
La Iaşi, Maria îşi reia vizitele în spitalele cu răniţi şi bolnavi, împărţind daruri, adresând cuvinte de încurajare, mângâind frunţile suferinzilor. Ea reorganizează Crucea Roşie, procură medicamente, participă direct la îngrijirea răniţilor. „Când se întorcea seara târziu acasă la Iaşi, scrie principesa Ileana, partea de jos a rochiei – pe vremea aceea se purtau rochii lungi – era de culoare gri-cenuşie, ca şi cum ar fi fost praf, dar nu era praf, erau păduchi. Astfel mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie, cu rochia pe ea şi se dezbrăca acolo. Toţi cei din jur erau înspăimântaţi şi o îndemnau să-şi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu nu am timp să fiu bolnavă şi, atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine. În timpul războiului n-a luat niciun medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o.”
Pentru a le încuraja şi pe alte femei în activitatea caritabilă pe care o făceau, instituie ordinul „Crucea Regina Maria”, conferit în 1917, 1918. Renunţă la un spital propriu, la Bucureşti, pentru a se ocupa de toate, în acest fel utilitatea ei era mai mare. În acelaşi timp, îşi lărgeşte sfera de interes. La 4 decembrie 1916, îi cere lui N. Iorga s-o ajute în acţiunea de ridicare a moralului armatei şi al publicului. Marele istoric o făcea oricum, dar o susţinere regală deschisă cădea bine. Are din nou convorbiri cu I.I.C. Brătianu. „Am fost nevoită să-mi mărturisesc că el era mult mai deştept decât mine, dar va trebui şi el să admită că am dreptate în unele lucruri.”
Regina Maria şi Regele Ferdinand decorând soldaţii care au luptat la Mărăşeşti
Regina Maria şi Regele Ferdinand decorând soldaţii care au luptat la Mărăşeşti
Mama ei îi scrie acuzând-o că a introdus ţara în război şi a adus-o în starea în care se găsea acum, pe trei sferturi ocupată. Maria e surprinsă să vadă o rusoaică, pe mama ei, împotriva propriei sale ţări, a Rusiei, şi deplânge războiul care a învrăjbit lumea. Îl însoţeşte pe marele duce George Mihailovici, vărul mamei sale, în vizită în România. Ajută la instalarea unui spital rusesc la Iaşi. Capătă convingerea că ruşii nu erau dispuşi să apere România în cazul unei noi ofensive a Centralilor. În această situaţie, pentru familia regală română nu mai exista decât soluţia exilului. S-a discutat chiar despre oraşe din Rusia unde s-ar fi putut aşeza familia regală: Harkov, Ecaterinoslav, Poltava. „Să fim izgoniţi, să fim pribegi, nimic să nu mai fie al nostru, cum ar putea cineva să îndure un asemenea gând? Cum am mai trăi?... Oh, nu! Doamne, nu trebuie să ajungem aici!”.
În decembrie 1916, se discută mult la Iaşi de o eventuală plecare a Mariei în Rusia pentru a determina o atitudine mai cooperantă a ruşilor în război. Ferdinand nu putea pleca, Maria însă o putea face. Sunt invitaţi I.I.C. Brătianu şi Take Ionescu (tocmai se constituise, la 11/24 decembrie, un guvern de coaliţie din partidele conduse de cei doi) la o consfătuire. Take Ionescu admite ideea plecării reginei, Brătianu însă nu, pentru că, spunea el, o astfel de vizită nu era potrivită cu demnitatea Coroanei. „Eu declarai că o regină nu-i niciodată umilită şi că, de nu mă hotăram la acest pas, ar rămâne veşnic în mine părerea de rău că n-am făcut şi ultima sforţare pentru a-mi mântui ţara”. După o altă expunere de argumente din partea celor patru prezenţi, se cade de acord ca regina să plece. Maria îi trimite lui Ducky, sora ei, o telegramă în care o întreabă dacă vizita la Petrograd ar fi nimerită în acel moment. Ministrul Massalov, aflat încă la Iaşi, nu s-a declarat prea încântat. Se aude şi în România de uciderea lui Rasputin şi de ura de la Curtea imperială împotriva împărătesei Alexandra. La 28 decembrie 1916, Massalov confirmă uciderea lui Rasputin. Tot el o informează pe regină că pentru eventuala pribegire în Rusia, Cherson, un oraş la Marea Neagră, ar fi locul cel mai potrivit. Şi regina e de acord, pentru că e aproape. În aceeaşi zi soseşte şi răspunsul lui Ducky. Sfatul ei este să nu se facă în acel moment călătoria în Rusia, din cauza situaţiei încordate de la Curtea imperială. În Rusia pleacă Brătianu şi principele Carol. Reînvie în aceste împrejurări proiectul de căsătorie dintre Carol şi fiica cea mai mare a ţarului.
Între timp, iarna devine tot mai aspră. „În toate părţile zăpadă şi iar zăpadă: cerul alb, pământul alb, fără început şi fără început. O albă deznădejde.” Şi lipsesc lemnele, mai ales pentru spitale. Regina Maria adună la ea mai mulţi miniştri (vin Take Ionescu, Vintilă Brătianu, Dimitrie Greceanu, I.G. Duca şi Alecu Constantinescu) şi pe generalul Prezan. Împreună fac un plan de ieşire din greaua situaţie. Iniţiativa Mariei era justificată de starea jalnică în care se găseau răniţii prin spitale în iarna cumplită ce se coborâse peste Moldova. Ea propune contopirea serviciilor sanitare civile şi militare într-unul singur, a cărui direcţie să fie încredinţată doctorului I. Cantacuzino. Alecu Constantinescu se opune pentru că I. Cantacuzino n-avea spirit practic, susţine el. Propunerea reginei e luată în consideraţie. De fapt, regina voia mai mult: „Ceea ce îmi îngreuna munca şi uneori mă copleşea, scrie ea, era faptul că n-aveam depline puteri; dreptul meu era să încerc să vin în ajutor, să propun, să dau idei, să conving, să împing spre o unitate de acţiune, însă adevăratul drept de a porunci nu era al meu”. Pare a fi o încercare a Mariei de a-şi găsi un loc mai bun în structura de putere. Ea nu era cu totul străină de agitaţia pe care o stârneau la Palat Chrisoveloni, Symka Lahovari, Maruca Cantacuzino şi mareşalul Curţii, Henri Catargi. Ea merge la Bârlad şi discută cu regele. Tot ce reuşeşte este, până la urmă, o mai bună colaborare între armată şi guvern. Îi place generalul Averescu, dintre generalii români. Îi place pentru că are o înfăţişare netăgăduit stăpânitoare, pentru că ştie ce vrea, pentru că are fire de conducător.
Izbuteşte, până la urmă, să-l impună pe dr. Cantacuzino în fruntea sistemului sănătăţii. La 30 ianuarie 1917, el preia noua funcţie de director general al Sănătăţii. Prin măsurile luate de el, tifosul exantematic nu se mai extinde. Dar victimele sale au fost extrem de numeroase: „Căruţele cărau zilnic cadavrele încărcate claie peste grămadă, îşi aminteşte Nichifor Crainic. Unii mureau de groază, numai ce li se spunea numele bolii”. „Morţii n-aveau nici cei patru păreţi de scânduri întregi şi din sicriele hurducate pe străzile încremenite de ger ieşeau mirosuri de putreziciune care ameţeau”, îşi aminteşte şi N. Iorga. Şi mai dramatică e imaginea lăsată de principesa Ileana, care n-avea pe atunci decât 7 ani: „Ani de-a rândul am văzut în coşmare «procesiunea» funerară pe care de atâtea ori am văzut-o pe când eram copil în Iaşi: calul costeliv trăgând o căruţă obişnuită, în care fuseseră stivuite cadavre. În partea din faţă a căruţei era aşezată o scândură groasă, formând astfel o banchetă pe care stătea, alături de vizitiu, un preot în odăjdiile lui şi un soldat trompetist. Într-o zi, când căruţa a trecut prin dreptul geamului nostru, m-am uitat la ea, întrebându-mă cum putea un biet animal slăbănog să tragă după el o încărcătură aşa de grea. Dar deodată calul s-a oprit şi s-a prăbuşit mort între osii. Căderea lui a provocat răsturnarea căruţei şi cadavrele goale din ea s-au răspândit ţepene pe stradă”.
Pretutindeni vede o situaţie dramatică. Şi dramatismul e accentuat de prezenţa ruşilor. Asprimea iernii pune şi mai tare în evidenţă lipsa hranei. Armata rusă trebuia hrănită. Dar transporturile erau încete şi neîndestulătoare. Aşa că ruşii pun mâna pe tot ce se putea cumpăra. Ţăranii vindeau tot ce aveau. „Ca ploaia de lăcuste de pe vremuri, aceşti ruşi năpădeau Moldova. Bine hrăniţi, îmbrăcaţi în haine pământii, înaintau încet, cu pas potolit, pustiind totul în calea lor.” Armata română se reface în condiţii deosebit de grele, de foame, frig, mizerie şi boală. Paginile pe care Maria le dedică lunilor de iarnă din 1917 sunt de un realism sfâşietor. Ea nu încetează să acuze lipsa unei conduceri destoinice şi a unei îndrumări sistematice. „Românii sunt însă mai mult sau mai puţin fatalişti; ei îşi închipuie întotdeauna că Dumnezeu, ori soarta, ori norocul are să se ivească în ceasul din urmă şi are să-i mântuie! Dar eu, cu obârşia mea englezească, am drept deviză: Ajută-te singur şi Dumnezeu îţi va ajuta.”
Dar observă cât de murdar, plin de zăpadă, necurăţat e oraşul Iaşi. Şi primarul n-are nici oameni, nici cai, nici maşini, nici trăsuri. Au fost rechiziţionate toate de armată. Ce se mai alegea, în aceste condiţii, din deviza britanică?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
