Ziarul de Duminică

Acum un veac (XXXIX). Regina Maria – În societate (I)/ de Ion Bulei

Acum un veac (XXXIX). Regina Maria –  În societate...

Autor: Ion Bulei

10.12.2015, 23:55 148

Maria descrie felul în care, treptat, se încadrează în societatea românească: participarea la activitatea regimentului de roşiori, încredinţat ei, plimbările la Şosea, cu trăsura, care-i plac foarte mult, prezenţa, şi nu doar pasivă, la balurile bucureştene, între altele, şi la un bal mascat foarte reuşit. Treptat, începe să cunoască firea latinului plină de ironie şi scepticism, care intra în conflict cu naivitatea anglo-saxonă de care dădea ea dovadă. Învaţă cum să se apropie şi să cucerească ţara peste care era regină. În Anglia de atunci nimeni nu i-ar fi putut contesta drepturile regale, în România constată că da. Pentru că nu erau încă formate mentalităţile potrivite. Monarhia din România era o instituţie tânără. Maria – şi ea – a cheltuit energie şi talent, contribuind la aşezarea ei pe temelii mai solide. Şi a făcut-o nu îndepărtându-se de popor, cum o făcea ţarismul în Rusia, unde erau atât de mari discrepanţe sociale, ci prin apropierea de mir, de oamenii de rând. Învaţă să se ia în serios şi să aibă încredere în ea. Nu lipsesc sfaturile celor din jur. „Tu nu te iei în serios? Tu, mama mai multor copii? Eu m-am luat în serios de la vârsta de trei ani”,îi spune regina Elisabeta, atunci cînd Maria îşi exprimă neputinţa de a se lua în serios.                                                       

În vara lui 1897, trece printr-o grea încercare cu Ferdinand. Acesta se îmbolnăveşte de o formă virulentă a frigurilor tifoide, complicată şi cu o dublă pneumonie. Trei medici, dr. Jean Cantacuzino, dr. Buicliu şi dr. Kremnitz, stau tot timpul lângă bolnav. Iese cu greu din boală. Şi iese schimbat. Maria îl vede palid, istovit, cu o barbă castanie, îngrozitor de schimbat, cu faţa suptă şi galbenă precum ceara, cu găuri în obraji şi mâini ca de schelet: „Mie îmi păru aproape un străin”. Martha Bibescu îl vede şi ea alt om, de nerecunoscut. „Era atât de palid şi de urâţit, atât de îmbătrânit, cu chipul îndesat între urechi, cu ceafa complet cheală, cu barbă, în sfârşit atât de schimbat, încât te cuprindea disperarea.”

În convalescenţă, Ferdinand vine la Sinaia şi apoi, peste iarnă, merge la Nisa, desigur, împreună cu Maria. Prezenţa a numeroşi prieteni transformă celebra localitate franceză într-un loc de fericită vacanţă. Unde, înainte de toate, se purtau cele mai frumoase toalete. Maria nu rezistă ispitei acestora. „Idealul meu erau rochiile purtate de actriţele mari pe scenele pariziene, bunăoară Jane Hading, Bartet, Granier, Vanda de Bonza, Marcelle Linder şi altele.” (...) „Pe vremea aceea, eram foarte subţire, foarte bălaie şi totodată foarte tânără, aşadar nu treceam nebăgată în seamă. N-aş fi fost o fiică a Evei dacă aceasta nu mi-ar fi făcut oarecare plăcere; simţeam cum mă urmăreau toţi ochii masculini şi feminini şi nu era o senzaţie displăcută.” Şi Maria descrie câteva dintre toaletele ei care îi plăcuseră atunci, cam bătătoare la ochi, dar care o făcuseră să fie, desigur, băgată în seamă.

Lumea e clevetitoare, fără îndoială, şi de escapadele vestimentare (numai?) ale tinerei prinţese se aude şi la Sinaia. Aici se ştia că la Nisa se afla şi Boris, vărul Mariei din Rusia, şi că relaţia acestuia cu Maria n-ar fi fost doar de rudenie. De la Nisa, însoţită de Ferdinand, Maria se duce la Cannes, apoi la Florenţa şi Veneţia. Este vremea în care îşi arată toată splendoarea ei de femeie frumoasă. Atunci o vede prima dată şi Eugeniu Arthur Buhman, şeful serviciului PTT al prinţului moştenitor Ferdinand. „Era impresionant de frumoasă, înaltă, zveltă, părul bălai auriu, ochii limpezi albaştri, culoarea feţei de frăgezimea şi transparenţa unei petale de trandafir, nasul, gura şi dinţii fără cusur. Eu, care am trăit în apropierea ei atât cât a fost în viaţă, susţin că în anul acela frumuseţea ei a fost la apogeu. Adevărată fată de împărat, ca în fermecătoarele poveşti ale copilăriei noastre.” O fotografie făcută în primăvara lui 1898 la atelierul lui Giacomo Brogi din Florenţa întăreşte părerea lui Buhman.

Întoarsă în ţară, Maria întâmpină din nou atitudinea rigidă a regelui Carol. De data aceasta neînţelegerile lor ies la iveală în găsirea unei guvernante pentru micul Carol, care împlineşte şapte ani. Regele declară că nu trebuie primită în această calitate decât o educatoare străină, care a crescut mai înainte un rege sau o regină. În felul acesta, Maria şi Ferdinand trebuiau să nu se amestece în alegerea guvernantei. Este adusă dna Winter, prietenă cu familia de Wied. Maria nu vrea s-o accepte, dar Ferdinand, sub presiunea lui Der Onkel, cedează şi e de acord. Doi ani, cât rămâne dna Winter guvernantă, va fi o necontenită vrajbă între Maria şi Vechiul Palat. Între timp, la 9 ianuarie 1900, se naşte Maria, poreclită Mignon, „un copil al bucuriei şi al soarelui” (şi al altcuiva, nu al lui Ferdinand, cum s-a spus atunci?). Mignon se naşte la Gotha, la mama Mariei, unde ea se dusese cu învoirea foarte greu acceptată a regelui Carol, care nu voia ca odraslele regale să se nască în altă parte decât în ţară.

Treptat, zilele de chinuitoare singurătate trec. Nu se mai simte o străină în ţară străină. În jurul ei şi a lui Ferdinand încep să se adune un număr din ce în ce mai mare de prieteni, de cunoştinţe. În acelaşi timp, creşte interesul pentru ceea ce se discuta. „Când discutau unchiul şi nepotul politică sau chestiuni militare, urechile mele nu mai erau astupate de nepăsare.”

Maria strânge legăturile de prietenie cu Maruca Cantacuzino. Devine o nelipsită prezenţă la concertele organizate de Maruca la Palatul Cantacuzino, mai cu seamă atunci când cânta George Enescu, mare prieten al casei (după moartea, într-un accident de maşină, a lui Mişu Cantacuzino, Enescu va deveni prietenul şi amantul Marucăi, cu care, mai târziu, se va şi căsători). Principesa e foarte apropiată de Hélene Suţu, născută Chrissoveloni, frumoasa doamnă care trăise mai mult la Paris, care vorbea cu uşurinţă mai multe limbi şi care făcea parte din cercurile literare şi artistice pariziene. Prietenă cu Hélene, Maria ajunge la o strânsă legătură de amiciţie cu Jean Chrissoveloni, un tânăr foarte isteţ, căsătorit cu o englezoaică, Sybil Youell, „una din acele fiinţe care, după cum spune vechiul cântec, trebuie să se fi născut într-o dimineaţă plină de soare”. Maria scrie că era bună prietenă cu Nadejda Ştirbei, soţia lui Barbu Ştirbei. „Îmi plăcea mult să mă duc la ea; soţul şi copiii ei îmi erau, de asemenea, prieteni.” Maria nu spune că soţul, Barbu, era amantul ei, şi încă cel mai fidel şi de timp mai îndelungat decât toţi pe care i-a avut. Nadejda, spune ea, „nu căuta împliniri greu de dobândit şi nu dorea să se înalţe pe culmi ameţitoare. Era o gazdă cât se poate de plăcută, bucuroasă de oaspeţi; o tovarăşă veselă şi fără griji. Cunoştea meşteşugul de a înlătura din drumul ei orice i-ar fi putut întrista sau îngreuna viaţa – e una din puţinele femei pe deplin fericite ce le-am cunoscut vreodată”. Hmm! Ar mai trebui condeiul lui Caragiale.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO