Capitolul optsprezece
Blonda lui Anwar
Primăvara-vara 2010
Pe 9 martie 2010, stăteam lângă terminalul internaţional pentru autobuze de pe Erdbergstraße din Viena, aşteptând sosirea cursei de 11:00 de la Zagreb. Era o zi rece şi vântoasă, tipică pentru luna martie în capitala Austriei. Un flux constant de turişti coborau din autobuze şi porneau să viziteze palatele Habsburgilor.
Jed îmi spusese că mai mulţi agenţi CIA mă vor urmări discret. M-am uitat la un bărbat cu pălărie de cowboy care-şi privea ceasul la colţul străzii. În niciun caz n-ar fi fost atât de evidenţi.
Apoi am zărit-o pe ea. Purta o fustă lungă şi neagră, aşa cum anticipasem, dar nu avea văl complet, ci o eşarfă simplă pe cap. Câteva şuviţe de păr blond fluturau în briză.
– As salaam aleikum. Eu sunt Aminah, a rostit ea în engleză cu un uşor accent străin, fixându-mă cu ochii verzi-albăstrui.
Deşi Awlaki mă instruise să port haine occidentale, pentru a evita suspiciunile, trebuia să păstrez distanţa faţă de o femeie care nu era înrudită cu mine. Nici măcar nu i-am strâns mâna. Am fost totuşi impresionat; fotografiile n-o prezentaseră în lumina cea mai bună. Aminah era extraordinar de drăguţă, cu buze pline, pomeţi înalţi şi nas ascuţit. Părea cu câţiva ani mai tânără decât vârsta ei reală, treizeci şi doi de ani. Semăna cu Gwyneth Paltrow; Anwar avea s-o iubească pe fata aceasta.
O descoperisem pe o pagină de Facebook a fanilor lui Awlaki în noiembrie 2009, la două luni după ce el îşi repetase cererea de a-i găsi o soţie în Occident. Lăsasem un mesaj pe site solicitând ajutor, iar Aminah răspunsese.
„Ce fel de ajutor doreşti? Eşti în legătură directă cu şeicul?” scrisese ea în primul mesaj pe 28 noiembrie 2009.
După două zile, timp în care schimbaserăm alte mesaje, ea a scris:
„Am o singură întrebare. Îl cunoşti personal pe AAA? Şi dacă da, pot fi atât de indiscretă să te întreb ceva?” AAA era codul nostru pentru Anwar al-Awlaki.
„Da, îl cunosc”, i-am răspuns imediat. „Poţi să mă întrebi orice.” Ea scrisese:
„I-am trimis şeicului o scrisoare prin poştă. Nu sunt sigură dacă am adresa lui corectă de e-mail, însă mă întrebam dacă nu va căuta o a doua nevastă. I-am propus o căsătorie şi nu ştiu cât de prostesc a fost gestul ăsta. Dar am încercat. Acum, pentru că sunt în legătură cu tine, există posibilitatea să mă cunoşti mai bine şi să mă poţi recomanda. Caut o cale să ies din ţara asta şi caut un soţ care să mă înveţe şi pe care-l pot ajuta mult. Îl respect profund pe şeic şi respect toate lucrurile pe care le face pentru această Ummah şi doresc să-l ajut în orice fel.”
Eu i-am răspuns:
„Vei fi nevasta nr. 3, deoarece mai are două, dar nu stă cu ele, pentru că locuiesc în capitală şi-l văd doar rar. Tu vei sta însă mereu cu el, fiindcă nu ai familie acolo. Trebuie să te aştepţi la greutăţi şi la mutări ocazionale dintr-un loc în altul. Ca soţie, va trebui să te îngrijeşti de toate treburile casei. Va trebui să ai răbdare faţă de tot ce vei vedea şi înfrunta, deoarece AAA poate fi expus la pericole etc.; Allah este protectorul nostru. Poţi să accepţi toate astea?”
Ea a răspuns în zece minute:
„Voi merge cu el oriunde. Am 32 de ani şi sunt pregătită pentru situaţii periculoase. Nu mi-e frică de moarte sau să mor în numele lui Allah. N-am ştiut că are deja 2 soţii, dar nu mă deranjează deloc. Vreau să-l ajut în munca lui… Sunt pricepută în gospodărie şi sunt dispusă să fiu o nevastă muncitoare şi activă.”
Numele adevărat al lui Aminah era Irena Horak şi aveam s-o cunosc bine, fiindcă au urmat zeci de mesaje e-mail şi discuţii pe Facebook. Ea mi-a expediat multe însemnări lungi despre viaţa ei, pe care să i le trimit lui Awlaki.
Irena era din Bjelovar, un orăşel înconjurat de ogoare din estul Zagrebului, capitala Croaţiei. Într-unul dintre mesajele ei următoare pentru Awlaki a spus că provenea dintr-o familie iubitoare şi că fusese crescută în catolicism, ca majoritatea croaţilor, cu „valori de familie şi standarde morale ridicate”. Era foarte apropiată de sora ei geamănă, Helena.
În adolescenţă, Irena excelase în sport, ajungând campioană naţională de junioare la proba de 100 de metri. Fotografiile ei apăruseră în ziarele locale, aplecându-se mult înainte la trecerea liniei de sosire, sau cu braţele ridicate în semn de victorie. Era ambiţioasă şi se antrena din răsputeri în speranţa că va reprezenta într-o bună zi Croaţia la Jocurile Olimpice.
Ambele surori se înscriseseră la Facultatea de Educaţie şi Ştiinţe de Reabilitare din cadrul Universităţii Zagreb. Irena dorea să lucreze cu oamenii cu nevoi speciale, dar visurile ei de glorie sportivă s-au destrămat. S-a dedicat studiului. Ca mulţi dintre colegii studenţi, îşi petrecea nopţile prin cluburile de noapte din Zagreb, bând şi dansând până dimineaţa.
Mult mai târziu am descoperit că în perioada aceea ea postase fotografii pe reţelele de socializare prezentându-se în diverse posturi lipsite de inhibiţii, în care etala o mulţime de vestimentaţii mulate pe corp, topuri decoltate, cizme înalte până la genunchi legate cu şireturi, ba chiar şi un catsuit din piele neagră fără mâneci.
După absolvirea facultăţii, Irena îşi găsise o slujbă la un centru rezidenţial pentru copii fără îngrijire parentală în care erau internaţi vreo cincizeci de copii între şapte şi optsprezece ani, mulţi dintre ei cu probleme de comportament.
Ulterior, Aminah a recunoscut că avea o oarecare timiditate. Într-un mesaj către Awlaki, ea a scris:
„Se spune despre mine că am o fire puternică, dar acela de fapt este scutul meu. Sunt puternică, însă foarte emotivă şi sensibilă, şi urăsc nedreptăţile. Îmi place să muncesc, nu sunt leneşă. Oamenii mă descriu ca înzestrată cu empatie, blândă, deschisă faţă de persoanele noi.”
Ea descoperise Islamul întâmplător, la o nuntă din Zagreb. Printre participanţi se numărase un avocat musulman atrăgător, cu păr lung împletit în codiţe şi surâs larg, pe nume Sage, care lucra în Londra. Peste câteva zile, Irena zbura spre Londra, după ce-şi abandonase fără mare ceremonial prietenul de până atunci, şi începea o relaţie de la distanţă.
Sage se considera credincios şi i-a vorbit cu pasiune despre islamism, dar nu era un practicant zelos al religiei. Îi plăcea să iasă în oraş ca să bea şi Irena era încântată să fie la braţul lui în barurile din Londra şi Zagreb. I-a mărturisit unei prietene că spera ca ei doi să se căsătorească.
Mai târziu avea să-i scrie lui Awlaki despre Sage:
„El vorbea frumos şi paşnic despre islamism şi mi-a arătat o sumedenie de lucruri pe care nu le cunoscusem până atunci. Am fost curioasă… aşa că am început să explorez singură.”
A luat legătura cu o grupare de femei musulmane din Bosnia, care la rândul lor au prezentat-o altora din Zagreb. Irena a început să-şi petreacă timpul cu ele în moschee.
„Când am citit descrierile lui Dumnezeu – Allah – în Coran, mi-am spus: acesta este un Dumnezeu aşa cum am crezut mereu că trebuie să fie”, avea să-i declare ea lui Awlaki într-un mesaj. „Pentru mine fusese mereu un nonsens ca Dumnezeu să aibă un fiu, pe când tot ce am descoperit în Islam era logic şi simplu; în acelaşi timp însă era foarte frustrant şi greu de acceptat în perioada aceea a căutărilor mele.”
Îmi reaminteam propriile senzaţii de revelaţie în biblioteca din Korsør.
După şase luni, relaţia cu Sage s-a stricat. Părea că islamismul devenise mai important pentru Irena decât prietenul ei. A început să-i expedieze mesaje e-mail ostile, criticându-l fiindcă nu se ruga de cinci ori pe zi şi pentru că bea alcool.
Credinţa Irenei i-a fost poate consolidată de lupta cu cancerul. A urmat un tratament şi s-a vindecat, dar visul ei de a avea copii a luat sfârşit. S-a dedicat islamismului, a început să înveţe araba şi şi-a schimbat obiceiurile şi felul cum se îmbrăca; acum purta fuste lungi şi eşarfe pe cap. Nu a mai ţinut legătura cu fostele prietene. Irena a devenit Aminah.
I-a povestit lui Awlaki:
„După o perioadă de furie şi frustrare, găsesc în inimă o pace pe care n-am mai simţit-o niciodată… Am fost foarte fericită să aflu lucruri noi despre Islam… Mă emoţionează tot ce se datorează islamismului, plâng în timpul rugăciunilor şi plâng când aud azan ş«chemarea la rugăciune»ţ.”
Şi tot ca şi mine, a simţit un val de energie, ca o eliberare, când s-a convertit oficial la islamism în mai 2009, rostind shahada – Mărturisirea de Credinţă.
Una dintre prietenele ei vechi avea să descrie ulterior cum se dăruise total noii credinţe. Nu putea să vorbească decât despre islamism şi încerca frecvent să-şi determine prietenele să se convertească.
Cam pe atunci a descoperit predicile în limba engleză ale lui Awlaki, care erau deja pe tot internetul. Apelul lui către adepţi de a trăi viaţa simplă a Profetului, necoruptă de modernitatea occidentală, a sedus-o. Poate că nu era chipeş ca un star de cinema, dar Aminah a ajuns să-i admire sinceritatea, intelectul şi charisma discretă. Şi a început să viseze cu ochii deschişi să-i fie nevastă; ar fi putut s-o înveţe multe despre islamism.
Când am luat legătura pe Facebook, Aminah mi-a spus că era ostracizată în Zagreb. Şeful ei de la birou o critica pentru hainele pe care le purta. Se simţea izolată de societate şi chiar de comunitatea musulmană din Croaţia.
„Trăiesc într-o ţară de kuffar. Doresc realmente să plec din locul ăsta”, i-a spus ulterior lui Awlaki într-un mesaj. Am recunoscut din nou sentimentul, amintindu-mi ziua mohorâtă când spălasem corpul neînsufleţit al unui bătrân care se prăbuşise lângă moscheea de lângă Regent’s Park.
„Am respins multe propuneri, deoarece fraţii nu priveau căsătoria cu seriozitate sau nu aveau aceeaşi ideologie.”
Aminah nu avea curajul să-i mărturisească tatălui ei că se convertise, dar mama ei a acceptat, deşi fără încântare. Când primul ei mesaj de pe Facebook a ajuns la mine, părea învăluită în tristeţe şi simţea că avea puţine relaţii importante în afara familiei. Din nou, totul suna foarte familiar.
Din volumul cu acelaşi titlu, apărut la Editura Meteor Press. Traducere de Mihai-Dan Pavelescu. Cartea se lansează astăzi, 22 mai, ora 18
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
