Alexandru Balaci: "Nu m-am temut niciodata de moarte"

27 mar 2001 Autor: Marcela Gheorghiu



Profesorul Alexandru Balaci locuieste intr-o splendida vila, pe strada Vlad ?epes dinj Bucuresti.

Cuvantul "splendid" nu desemneaza genul de locuinta opulenta, ci un spatiu incarcat de spiritualitate italiana, cu un camin in jurul caruia fotoliile adanci indeamna la lectura si tihna, cu un birou incarcat de manuscrise si medalii italiene si cu un pisoi care intelege numai limba lui Dante.

La cei aproape 90 de ani pe care i-am implinit "chiar nu are importanta cat de aproape sau cat de departe sunt de aceasta varsta -, as zice ca privesc viata cum a privit Armstrong Pamantul din nava spatiala care-l ducea spre Luna sau cum priveste un alpinist abisul dupa ce a cucerit Kilimanjaro.

Vad, pe undeva, in Oltenia natala, un pusti care nu stia mai nimic nici despre viata si nici despre ce va face cu ea" sau ce-ar trebui sa faca. Tata era militar de cariera, la fel fusese si bunicul, deci firesc ar fi fost sa ma indrept si eu spre aceeasi profesie.

S-a intamplat insa ca, atunci cand am venit la Bucuresti, sa dau examen la Litere si sa intru la sectia de Limbi romanice. Initial, pentru a studia literatura franceza, dar inclinatiile mele si interesul s-au axat, inca din primul an, spre umanismul italian, pe care si astazi il consider drept cea mai inalta expresie a spiritualitatii europene.

Eram fascinat de limba si cultura italiana, de "Divina Commedia" a lui Dante (careia i-am consacrat cea mai mare parte a activitatii mele de cercetator si traducator), de Dante in intregul lui, si, la scurt timp, m-am mutat la Romanistica.

A fost, sa zicem, prima rascruce a destinului meu, pe care am depasit-o cu brio. A doua s-a petrecut, cativa ani mai tarziu, in timpul razboiului. Fusesem inrolat pe front in cadrul unei divizii de motorizate. Era, sunt mai mult decat sigur, cea mai performanta din cate poseda armata romana la acea data.

Am fost surprinsi, insa, intr-o ambuscada de cosmar si am fost ranit foarte grav. Din acele momente imi amintesc doar ca primul impuls a fost acela de a-mi duce mana la picioare, sa vad daca le mai am.

Sentimentul pe care il avusesem fusese acela ca explozia unui obuz imi spulberase picioarele amandoua de la sold. Am fost transportat la spitalul de campanie. Picioarele mele erau facute praf. Obuzul imi zburase jumatate din pulpa stanga si, in afara de aceasta rana - care era si cea mai grava -, mai aveam vreo patruzeci, adanci si urate, dar ceva mai usoare.

Practic eram impanat cu schije. Cand m-au asezat pe masa de operatie si mi-au spus ca va trebui sa ma adoarma - stiti, sistemul acela cu tamponul imbibat in cloroform", am zis ca nu voi accepta in ruptul capului. Imi era frica sa nu-mi taie piciorul.

Doctorul s-a uitat la mine, a tacut un moment si apoi, cu un zambet ascuns, m-a intrebat: "Ce meserie ai dumneata?". ?inea mainile la spate. I-am spus cu ce ma ocup si de unde sunt. Zambetul i-a inundat intreaga figura: "Ei, profesore, nu stiu la ce va folosi filosofia dumitale cand vei dormi".

ai, cu un gest rapid, scoase mana de la spate si-mi aplica tamponul cu cloroform. Cand mi-am revenit, am incremenit de frica amintindu-mi ce s-a intamplat si mi-am pipait piciorul: era la locul lui. Nu mi-l taiasera!

A urmat o perioada de reanimare si apoi m-au trimis in tara, la spitalul militar din Craiova. Nu numai ca eram in orasul meu, dar ma aflam la o aruncatura de bat de casa. Starea sanatatii nu mi se imbunatatise cine stie ce.

Doar ca fusesem operat si eram peticit de patruzeci de ori. Durerile erau inca mari. Tata a aflat de sosirea trenului cu raniti din URSS si a venit sa ma vada. Abia dupa ce am fost externat mi-a marturisit ca, desi ofiter "obisnuit cu privelistea frontului", s-a cutremurat cand m-a vazut.

Rar ii fusese dat sa vada atatea rani pe un singur trup, si la fel de rar atata curaj si atata dorinta de supravietuire. A fost a doua mare cumpana din viata pe care mi-a fost dat s-o trec.

Intr-adevar, ma pot lauda ca nu mi-a lipsit niciodata curajul. Poate tocmai de aceea am practicat cu atata dezinvoltura si sete de aventura alpinismul. Ani de zile, in timpul facultatii, dupa absolvire si dupa intoarcerea din razboi, am facut alpinism de performanta si am colaborat cu cei mai mari alpinisti romani si straini.

Am cucerit nenumarate diplome de merit si medalii, cateva dintre ele de o valoare inestimabila pentru palmaresul oricarui practicant al acestui sport inclus astazi in categoria "extrem" si la care orice alpinist ravneste.

O singura data mi-a fost frica de moarte, si asta s-a intamplat cand m-a surprins o avalansa in Fagaras. ai mi-a mai fost teama o data. Dar asta tine de activitatea mea de italienist si traducator.

Eram angajat la catedra de Romanistica de la Universitate cand s-a redeschis, la Roma, Accademia di Romania, infiintata de Vasile Parvan. Nu contest faptul ca aveam toate datele pentru a fi numit director al acesteia, dar, cand am fost anuntat, mi s-a facut teama.

Am avut sentimentul ca sunt pus pe linie moarta. Ca vor sa ma indeparteze de la catedra. Nici nu ar fi fost de mirare: era epoca in care totul era posibil, mai ales epurarile politice. Ca sa scurtez povestea, mi se propusese (era prin 1960) sa plec in Italia, la Roma, sa preiau conducerea Accademiei di Romania si s-o pun pe picioare.

M-am dus la Ministerul Afacerilor Externe, de care depindeau toate centrele culturale romanesti din strainatate, sa ma interesez cat trebuia sa lipsesc din tara (am aflat ca era vorba de patru, cinci ani), am discutat cu diversi colegi si toti mi-au spus ca ar fi o mare prostie din partea mea sa refuz: "Tu n-ai vrea sa scapi de porcaria politica de aici, sa-ti scrii cartile si sa-ti faci traducerile chiar in tara lui Dante?". ai am plecat.

A fost, cu siguranta, epoca cea mai frumoasa din viata mea, cea mai plina de satisfactii. Am cunoscut in acei cativa ani cei mai interesanti oameni. Cu multi am ramas in relatii de prietenie pana in ziua de azi. L-am cunoscut pe Cesare Pavese, de pilda.

Dar omul de care ma va lega intotdeauna o mare prietenie este Gianni Vattimo. Vorbim des la telefon, iar ultima oara cand l-am reintalnit a fost cu cateva luni in urma, cu ocazia colocviului de la Bucuresti al Academiei Latinitatii. Din mainile lui am primit o medalie de merit, cu putin timp in urma. Dar legaturile mele cu Italia nu s-au oprit la perioada aceea.

Ele s-au perpetuat pana in ziua de azi. De pilda, cand a venit in tara, Papa Ioan Paul al II-lea mi-a oferit o carte cu autograf. Dar nu e bine niciodata sa te lauzi cu prieteniile tale. Ele nu trebuie privite decat ca o corola de minuni a lumii, vorba lui Blaga.



Acest material apare in Ziarul de Duminica, Suplimentul cultural al Ziarului Financiar

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 27.03.2001

 
Cuvinte cheie:
Alexandru
, Balaci:
, "Nu
, m-am
, temut
, niciodata
, de
, moarte"
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Închide