Alexandru Barnea: "Avem institute de cercetare arheologică aflate în subordinea Academiei Române şi nu putem acorda diplome universitare de specialitate!"

2 sep 2010 Autor: Stelian Turlea

Vezi galeria foto Alexandru Barnea: "Avem institute de cercetare arheologică aflate în subordinea Academiei Române şi nu putem acorda diplome universitare de specialitate!"

Născut la Bucureşti, în 1944, Alexandru Barnea a urmat Facultatea de Limbi şi Literaturi Romanice, Clasice şi Orientale, secţia de Filologie Clasică (latină şi greacă veche) de la Universitatea din Bucureşti, a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Arheologie al Academiei Române (după 1990, acesta poartă numele lui Vasile Pârvan), prin concurs din 1968 şi în prezent (din 1993 cu ½ normă, din 1996 cercetător ştiinţific I, iar din ianuarie 2010 membru neremunerat), doctor în istorie la Universitatea din Bucureşti din 1983, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti din 1993, decan ales şi reales al acestei facultăţi între 1996 şi 2004. În prezent, este şeful Catedrei de Istorie Antică, Arheologie şi Istorie a Artei din aceeaşi Universitate. Ales secretar general al Societăţii de Studii Clasice din România în 2002 şi, din mai 2009, preşedinte al acesteia. Din 1999, ales prim-vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. Preşedinte ales al Comisiei Naţionale de Arheologie (1999-2001), ulterior şi în prezent vicepreşedinte al acesteia. Membru fondator al Institutului Român de Istorie Recentă (2000). Premiul Academiei Române pe 1979; Ordinul pentru Merit în Grad de Cavaler acordat de Preşedinţia României în anul 2000.

- Domnule profesor, sunteţi şeful Catedrei de Istorie Antică şi Arheologie a Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti. Ce preţ se mai pune astăzi pe arheologie?
- Am fost ales relativ recent în această poziţie în locul colegei Zoe Petre, eminentul profesor care, având şi conducerea Şcolii Doctorale din Facultatea de Istorie, a dorit să renunţe la şefia Catedrei, pe care o deţinea eficient de mai mulţi ani. Între timp, din anul universitar care s-a încheiat, în urma diversificării specializărilor din Facultate, am fost de acord, într-o şedinţă a Consiliului Facultăţii, cu extinderea competenţelor acoperite de Catedră. Aşa se face că ea se numeşte acum Catedra de Istorie Antică, Arheologie şi Istoria Artei.
Subliniez că am devenit şeful Catedrei în urma votului membrilor acesteia, conform prevederilor Cartei Universităţii şi autonomiei universitare prevăzute prin Constituţie. Subliniez acest fapt pentru că, dacă proiectul recent al Legii Educaţiei nu va suporta modificările pe care colegii noştri le-au semnalat (a se vedea, între altele, «Observatorul Cultural» nr. 262 din acest an, precum şi apelul pentru istorie din nr. 265 al aceluiaşi hebdomadar de prestigiu), însăşi democraţia va avea de suferit, făcând loc dictatului politic, indiferent de orientarea politică dintr-un moment sau altul. În ceea ce priveşte arheologia în sine, la cât de multe ar fi de spus, încerc să rezum, despărţind răspunsul în două.
Mai întâi, din punct de vedere economic, raportul cerere-ofertă se poate impune, deşi nu este obligatoriu. Aşadar, dincolo de interesul cercetării ştiinţifice programate, nevoia uriaşă a modernizării şi europenizării infrastructurii ţării noastre presupune, conform legislaţiei şi bunului-simţ, cercetări arheologice de supraveghere şi preventive, până de curând numite generic «de salvare». Încă nu facem faţă cu arheologii acreditaţi de care dispunem în acoperirea solicitărilor, şi ele insuficient finanţate, cum se ştie, de lucrări în domeniu. Aşadar, indiferent de ceea ce spuneau de curând unii reprezentanţi ai autorităţilor, este şi va fi încă multă vreme de aici încolo mare nevoie de specialişti în domeniu pentru asemenea cercetări.
Pe de altă parte, ne-a fost foarte greu în aproape toţi aceşti ani de după 1990 să convingem guvernanţii să coopereze între ei în a susţine formarea şi recunoaşterea disciplinei pe care o acoperim ca arheologi. Plecând cu insistenţe din timpul ministeriatului d-lui Ion Caramitru, foarte cooperant în ceea ce ne priveşte, am reuşit abia spre sfârşitul ministeriatului d-lui acad. Răzvan Theodorescu, şi el un foarte bun colocutor în domeniu, să obţinem faptul ca meseria de arheolog să existe în nomenclatorul Ministerului Muncii. La puţin timp după aceea, programul pe care îl pregătisem la Facultatea de Istorie pentru dubla specializare istorie-arheologie a fost anulat de scurtul ministeriat al d-lui Miclea, responsabil pentru această decizie negândită. Acum, nu se mai pune nici măcar această problemă atâta vreme cât însăşi soarta istoriei în învăţământul preuniversitar nu pare să fie una mai bună.
Suntem aşadar în situaţia incredibilă ca, în Bucureşti, Iaşi şi Cluj, să avem institute de cercetare de arheologie aflate în subordinea Academiei Române dar să nu putem acorda diplome universitare de specialitate! Indiferent de la ce universitate pleacă şi oricât de specializaţi ar fi în domeniu, absolvenţii facultăţilor care pregătesc asemenea cadre, pe diploma de licenţă şi apoi de doctorat scrie doar «istorie».

- Unde se află arheologia românească, in raport cu ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri europene?
- Destul de aproape. Aici există măcar două direcţii de adresare a întrebării dvs. Mai întâi, calitate. Nivelul este de cea mai înaltă ţinută din punct de vedere ştiinţific. Cercetarea interdisciplinară e şi ea de calitate, la nivel european, direct sau indirect. Aici, răspunsul este de nuanţat şi în funcţie de nota care urmează: la capitolul dotare, încă mai avem de adăugat, chiar dacă, în anumite centre, adaptarea sau/şi cooperarea sunt foarte rapide.

- Credeţi că epocile vechi au fost suficient studiate sau mai putem avea surprize, mai ales mulţumită săpăturilor arheologice?
- Nicăieri în lume nu se poate spune că studiul a fost sau este suficient, lucru valabil, desigur, şi pentru teritoriul României. Mai mult încă, surprize sau/şi informaţii noi au apărut şi vor apărea în continuare. Exemple: cercetările preventive de la Roşia Montană şi cele de pe traseele autostrăzilor din Transilvania. Nu sunt singurele. În primul caz, documentaţia arheologică (necropole, urme de locuire şi galerii) şi cea epigrafică (de trei ori mai multe inscripţii pe piatră în limba latină faţă de cele deja cunoscute anterior) au dovedit împreună mai clar ca oricând anterior că exploatarea industrială a metalelor neferoase şi în prim-plan a aurului a început odată cu stăpânirea romană. O întrebare a unui ziarist («Unde sunt dacii de la Roşia Montană?») la finalul primei conferinţe de presă prilejuite şi de lansarea primului volum cuprinzând valorificarea ştiinţifică a descoperirilor de acolo (2003; între timp s-au mai publicat câteva) arăta că acela (şi nu era singurul) n-a înţeles tocmai concluzia descoperirilor: specialiştii aduşi de romani pentru exploatarea prin galerii erau iliri deja romanizaţi; anterior, localnicii culegeau aurul după obiceiuri străvechi, din albia râului, deci nu locuiau în zona galeriilor de mină, care până la romani nici nu existau şi nici nu aveau de ce. Aceste aşezări împreună cu necropolele lor, tot în anii din urmă descoperite, au apărut abia după cucerirea romană, prin noua tehnică de exploatare adusă de cuceritori, cu specialiştii iliri mai sus amintiţi.
În cel de al doilea caz, ar fi de remarcat, între altele, descoperirile ţinând de epoca migraţiilor şi care, prin identificarea unor aşezări şi mai ales necropole, arată, mai mult decât se ştia anterior şi pe cale clar documentată arheologic, rolul gepizilor în istoria Daciei postromane, din secolele V-VI d.Hr. În principiu, notificarea acestui rol era deja consemnată în istoriografia românească şi internaţională. Amploarea lui însă, consemnată prin unele descoperiri arheologice din Transilvania (Bratei, între altele) şi abia sugerată spre exemplu de publicarea de către Ion Barnea în 1985 a sigiliului regelui gepid Conimundus aflat în Transilvania şi identificat la Tomis (Constanţa de azi), se arată recent, prin rezultatele cercetărilor preventive, mult mai aproape de realitatea istorică.

- V-aţi petrecut mulţi ani din viaţă pe diferite şantiere arheologice din ţară şi străinătate. Despre aceste săpături aţi scris în urmă cu ceva vreme şi in "Ziarul de Duminică". Unde aţi avut satisfacţiile cele mai mari? Unde aţi făcut descoperirile pe care le consideraţi cele mai valoroase?
- Descoperirile pe care le consider importante sunt numeroase. Dintre ele, câteva la care ţin mult şi rămân deosebite se leagă de cercetările sistematice de la Adamclisi. Acolo am avut chiar din primul an de cercetare, 1968, surpriza descoperirii unui altar din epoca romană cu o inscripţie în limba greacă, inscripţie care mi-a dat prilejul identificării unei comunităţi rurale de greci în teritoriul oraşului roman. De aici, am avut prilejul să dezvolt, mai întâi la un colocviu româno-elveţian, o imagine diferită de cea tradiţională privind romanizarea din regiunea Dunării de Jos şi nu numai. În anul următor acelei descoperiri, un tezaur de 1.548 de denari de argint aflaţi într-o oală de lut mi-a dat de lucru pentru câţiva ani, în afara altor activităţi, pentru alcătuirea catalogului prin identificarea fiecărui denar în parte. Trebuie spus că foarte rar se întâmplă ca săpăturile sistematice să ofere asemenea descoperiri; ele sunt de obicei întâmplătoare. Ca să nu mai spun că, în această serie foarte frumoasă de denari imperiali aflată acum în patrimoniul Institutului de Arheologie «Vasile Pârvan» al Academiei Române, am identificat şi o piesă inedită, pe lângă alte variante încă necunoscute în publicaţiile de specialitate cunoscute în lume. Despre alte descoperiri aş putea să vă spun încă multe, fie şi cu riscul de a intra în chestiuni mai tehnice. Ele ţin, de pildă, de ceea ce pentru arheologie este foarte important de pe la începutul secolului XX încoace: stratigrafia. Am constatat mai întâi la Dinogetia şi apoi la Adamclisi că, pentru epoca greco-romană, aplicarea acestei metode de cercetare care este specifică mai ales arheologiei preistorice şi pe care, cu deosebire de pe la jumătatea secolului XX, a preluat-o pe bună dreptate şi arheologia clasică, nu poate fi adoptată sistematic şi poate fi chiar riscantă în domeniu. Este o discuţie care continuă încă între specialişti. Elemente de bază ale acestei teorii care trebuie înnoită le explic şi studenţilor interesaţi de această specializare.
Revenind mai concret la întrebarea dvs., satisfacţiile mai mari se leagă, aşa cum deja se poate deduce de mai sus, de Adamclisi şi Dinogetia, dar nu sunt singurele. Aşa de pildă, doar două campanii scurte la Beroe (Piatra Frecăţei, jud. Tulcea), unde m-a invitat cu mai mulţi ani în urmă colegul între timp emigrat Dumitru Vâlceanu, mi-au arătat mai clar cum se poate înţelege prezenţa în secolul al VI-lea d.Hr. a unor neromani în fortificaţiile romane târzii la Dunărea de Jos. Am explicat acest lucru în cartea privind Dobrogea romană, publicată împreună cu colegul Alexandru Suceveanu în 1991.
Aş mai adăuga, între altele, bucuria de a fi participat la cercetările arheologice de la Hatzor, unde am trimis ulterior, în campanii succesive, şi alţi doi mai tineri colaboratori. Cu această staţiune care se leagă de arheologia biblică, ne aflăm în Israel şi, dacă citiţi Vechiul Testament, veţi putea deduce că am avut de a face direct, între altele, cu sediul vestitului Solomon.

- Mai pregăteşte învăţământul superior românesc arheologi şi cercetători în epigrafie?
- Da. Dar, din păcate, tot mai puţini. Centrele mai importante sunt la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. Aici povestea e mai lungă, dar o mare parte a răspunsului se găseşte în cel de la prima întrebare. Spun încă o dată, şi pe această cale (a se vedea în aceste zile şi apelul Societăţii de Studii Clasice din România în «Dilema Veche» şi în «Observatorul Cultural»): fără cunoaşterea limbilor clasice, arheologia clasică şi epigrafia nu au cum supravieţui şi le vor face pentru noi străinii calificaţi în domeniu, unii chiar vecini cu România. Acelaşi lucru se poate spune şi despre studiul izvoarelor privind Evul Mediu.

- Sunteti şi autor de manuale şcolare, pe lângă nenumăratele dvs. studii şi cărţi de specialitate. Credeţi că istoria veche predată elevilor este suficientă? Ar fi necesare schimbări? Ce lipseşte?
- Mai degrabă, în condiţiile prezente, sper să nu se reducă şi puţinul existent. A se vedea apelul nostru privind istoria în învăţământul preuniversitar, semnat de peste 2.000 de profesori de istorie din ţară şi recent publicat. Oricum, din principiu, nu învăţământul şi cultura trebuiesc restrânse în condiţii economice grele.

- Sunteţi şi membru fondator al Institutului de Istorie Recentă. Cu ce se ocupă acest institut? Care ar fi rolul său in societate?
- În curând vom încerca o adunare aniversară pentru cei zece ani împliniţi de IRIR. Prin statut, el a are rolul de a identifica, aduna şi, în măsura posibilităţilor, valorifica documente privind istoria recentă, având ca model institute create anterior în Europa, cu misiuni asemănătoare. Modelul iniţial a fost cel olandez, mai ales că iniţiativa a aparţinut fostului ambasador în R.S. România al Regatului Olandei, o persoană de o distincţie şi eficienţă remarcabile, excelenţa sa dl Coen Stork. Câţiva ani de la întemeiere, sursa financiară a fost cea avizată de ţara sa de origine. Prin statut, am susţinut categoric şi împreună cu ceilalţi membri ai board-ului ca IRIR să nu depindă de vreo instituţie a statului, indiferent de orientarea politică. Independenţa acestui institut a costat. Mai întâi, chiria plătită pentru sediul modest din str. Matei Voievod mai mulţi ani ca pentru o firmă de afaceri, guvernul nerăspunzând apelurilor directe ale noastre şi ale părţii olandeze în acest sens. S-a întâmplat aceasta chiar după promisiuni concrete pe care nu le mai amintesc aici. Apoi, atunci când finanţarea externă nu mai avea cum să mai funcţioneze, după ce deja biblioteca şi arhiva IRIR deveniseră o sursă de informaţie remarcabilă, s-a convenit la un protocol cu Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului condus de dl. dr. în istorie Marius Oprea. Modificarea relativ recentă a organizării acestui institut şi crearea unuia nou cu o conducere nouă au dus la abandonarea IRIR. O parte din bibliotecă, la patrimoniul căreia a contribuit şi subsemnatul, a putut fi adăpostită într-un sediu temporar cu ajutorul direct, dincolo de intervenţiile actualului director, dl Liviu Tofan, datorat lui Nicolae Videnie şi lui Marius Oprea. Aşadar, dacă tot am fost solicitat cu această întrebare, rolul în societate al acestui institut a fost aproape sistematic boicotat de putere, tocmai pentru că nu convenea prin exprimarea adevărului istoric din istoria recentă. Câte ceva din aceste chestiuni am reuşit totuşi să le rezolvăm chiar prin IRIR, dar şi prin Facultatea de Istorie unde încă mă aflu, din nou prin IRIR şi cu ajutorul altor colegi, inclusiv al celor de la Institutul de Istorie a Totalitarismului al Academiei Române, creat ulterior IRIR.