INTERVIU

Alexandru Ciolan: „Mă consider editor şi filolog până în ultima fibră a trupului meu” (I)/ de Stelian Ţurlea

26 mai 2011 Autor: Stelian Turlea

Alexandru Ciolan. Născut în 1952, în Bucureşti. Diplomat în spaniolă-română la Facultatea de limbi romanice din Bucureşti, în 1977. Profesor la Alexandria, corector şi apoi traducător la revista Lumea. Redactor la Editura Politică, devenită după 1990 Humanitas. Din 1992, administrator, redactor etc. etc. la editura Logos. A publicat mai multe dicţionare, mai multe traduceri între care George Uscătescu, Proces umanismului ; Eduardo Galeano, Memoria focului ; Alexandru Paleologu, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor ; Rodrigo Rubio , Bagaj de dragoste pentru pămînt ; Eduardo Galeano , Fotbalul, lumini şi umbre .

- Cum te-ai recomanda în primul rând: ca editor sau ca lingvist?

- Dacă nu ar exista riscul să fiu socotit lunatic (un eufemism recent, americănesc, pentru "zurliu, smintit") aş pune pe cartea de vizită, sub numele meu de botez şi numele meu de neam, caracterizarea "de modă veche". Cum, însă, trebuie să par un om în rând cu lumea, mi-am pus pe cartea de vizită calitatea de "director executiv" al editurii Logos. O cunoştinţă efemeră de acum douăzeci de ani era convinsă că mi-am luat, după ce am scăpat de comunişti şi am plecat de la noii ciocoi de după '90 ca să mă fac şi eu un ciocoiaş, cel puţin titlul de "director general". Am rămas, până în ziua de azi, "executiv" la o firmă de apartament şi, ca să mă întorc la întrebare, un editor şi un filolog ratat. Cei care mă cunosc şi pot depune mărturie despre ceea ce am făcut şi fac sunt o mână de rataţi ca şi mine, persoane care nu apar pe prima pagină a ziarelor, nu sunt chemaţi la talk-show-uri să-şi dea cu părerea despre orice se sau nu se întâmplă, care nu au titluri sau demnităţi şi, cu atât mai puţin, avere. Sunt oameni care se încăpăţânează să înoate în apa învolburată, să ţină aprinsă, ca în noaptea de Paşti, când te întorci acasă prin vânt şi întuneric, lumina tremurătoare a lumânării, un foc de la care trebuie aprinsă altă lumină pâlpâitoare, aceea a candelei. Lumina aceasta firavă dar adevărată trebuie întreţinută în hărmălaia contemporană, când ne bubuie în urechi şi ne atrage privirea nu Cerul, ci bezna de sus, sfâşiată de focuri spectaculoase de artificii.

Mă consider editor şi filolog până în ultima fibră a trupului meu, socot că acesta este harul cu care am fost dăruit şi pe care nu am dreptul să-l pierd. După standardele lumii acesteia, care crede exclusiv în succes, măsurat în bani, titluri şi demnităţi, sunt un filolog ratat, care a preferat să lucreze timp de cinci ani de zile la o pereche de dicţionare (român-spaniol şi spaniol-român) în loc să scrie sau să publice nu-ştiu-câte cărţi aducătoare de foloase. Sau să redacteze cu maximă exigenţă absolut toate textele (mă refer, evident, la textele altora) postate pe blogul pe care îl ţin împreună cu Ovidiu Hurduzeu. Respectul faţă de un text, fie el tipărit într-o carte, într-o publicaţie periodică ori postat pe internet se dovedeşte prin grija ca acesta să fie, de pildă, ortografiat cu diacritice româneşti, să aibă semnele de punctuaţie corect folosite, să nu aibă greşeli de gramatică ori de exprimare, să nu încalce logica şi, dacă se poate, să fie elegant şi cursiv. Aceasta este, după modul meu de a vedea lucrurile, principala sarcină a editorului-filolog. În cărţile pe care le scot ca editor mă implic total, la fel de mult ca sau chiar mai mult decât autorul, mă consider în egală măsură responsabil pentru calitatea volumului apărut. Un bun editor (înainte de 1989 i se spunea "redactor de carte", diferit de "lectorul" de la editurile literare) este, dacă vreţi, naşul cărţii, în timp ce autorul este părintele ei. Cărţi poate scrie foarte multă lume, răspunderea pentru transformarea manuscrisului sau a fişierului "doc" în carte o are însă editorul, el este răspunzător moral (la aspectul material nu vreau să mă refer, din păcate calitatea cărţii şi succesul financiar par a nu se presupune reciproc) pentru reuşita sau nereuşita editorială. Iar editorii de calitate sunt foarte rari… Sunt câţiva, pot fi număraţi pe degete.

- Care sunt succesele editoriale cu care te mândreşti cel mai mult?

- Mă întrebi de succesele editoriale… Eu o să vorbesc, în termenii care mă reprezintă pe mine, despre cărţile în care am pus cel mai mult suflet. Dar, înainte de asta, o să fac o paranteză despre imaturitatea industriei româneşti a cărţii, despre amatorismul editurilor româneşti, manifestat chiar la nivelul marilor edituri, cu ştaif şi premii anuale la târgurile de carte autohtone. La o întâlnire, la Ministerul Educaţiei, în urmă cu câţiva ani, reprezentantul unei edituri mari (nu are rost să-i dau numele) propunea conducerii Ministerului ca editurilor "de apartament" să li se interzică să participe la licitaţiile de manuale şcolare. M-am ridicat şi m-am prezentat ca reprezentant al unei edituri de apartament care avea aproape tot atâtea titluri de manuale aprobate în urma evaluărilor de conţinut şi a licitaţiilor de preţ ca şi editura cu parteneri străini, cu cifre de afaceri respectabile care-l trimisese la întrunire pe individul acela pripăşit într-o editură după 1990 (era, dacă nu mă înşel, inginer). Atitudinea asta spune mult despre mentalitatea noastră. Am fost obişnuiţi să gândim în termeni cantitativi, să apreciem mărimea producătorului şi nu calitatea produsului. În toată lumea despre care acum se crede că este supusă inexorabil globalizării există firme mari sau foarte mari (câteva) şi multe, foarte multe firme mici, care sunt motorul economiei, inovatoare şi flexibile. În ţările cu o industrie a cărţii matură o editură cum este Logos produce cartea în serie mică, iar edituri specializate în tirajele mari, cu servicii şi strategii de marketing, preiau titlurile cu potenţial de succes comercial, răsplătind la valoarea cuvenită investiţia de muncă, de inteligenţă şi de pricepere a editurii mici şi transformând un produs de serie mică în produs de serie mare. Toată lumea are de câştigat, toată lumea are un loc sub soare. Nu şi la noi…

- Să reformulez, atunci: care este cartea la care ţii cel mai mult?

- Cartea la care ţin cel mai mult este Dicţionarul de cuvinte recente (DCR). Am să zăbovesc puţin asupra lui şi, mai ales, asupra autoarei lui, doamna Florica Dimitrescu. Cei ce nu ştiu să preţuiască o carte adevărată pentru că nu li s-a explicat ce se ascunde în spatele unei cărţi vor putea învăţa, nădăjduiesc, care este deosebirea dintre a construi o instituţie culturală şi a traduce în grabă titluri culese de prin topurile occidentale alcătuite de librari în funcţie de vânzări şi aruncate pe piaţa autohtonă.

Doamna Florica Dimitrescu a fost profesor de istoria limbii române la Universitatea din Bucureşti până pe la mijlocul anilor '80, când a fost scoasă cu forţa la pensie (soţul dânsei, profesorul Alexandru Niculescu, şi fiul lor, Adrian, erau, amândoi, "rămaşi" în Franţa, unde avuseseră neobrăzarea de a cere azil politic). S-a ocupat de textele vechi româneşti (a elaborat principiile de editare a textelor vechi româneşti, a editat Tetraevangheliarul lui Coresi din 1561 şi a coordonat ediţia Paliei de la Orăştie) şi, lucru mai rar printre lingvişti, care sunt specializaţi fie în istoria limbii, fie în limba actuală, s-a ocupat şi de sincronia limbii, studiindu-i în special lexicul. "Doamna", cum îi spunem, scurt şi cuprinzător, câţiva prieteni mai tineri, pentru a-i evidenţia calitatea umană, nu are stare, nu concepe să piardă vremea. După ce a născut şi trebuia să-l scoată zilnic la plimbare pe Adrian, s-a gândit să nu irosească timpul petrecut pe vreo bancă în timp ce micuţul dormea, aşa că a început să despoaie ziarele (oricum le citea, vrea să fie tot timpul informată despre mersul lumii) în căutare de cuvinte noi. De atunci, din 1960, scoate zilnic cuvinte pentru "Dicţionarul de Cuvinte Recente", a cărui primă ediţie a apărut în 1982. DCR este o lucrare unică - nu numai pentru că surprinde cuvinte noi, în contexte care de multe ori ţin loc şi de definiţie, şi de indicaţie etimologică, pe măsură ce apar şi se impun în limbă, dar le construieşte şi o mică fişă bibliografică, indicând dicţionarele (româneşti, străine) sau lucrările de specialitate care s-au ocupat de ele. Sintagma "cuvinte recente", pe care multă lume nu o înţelege, socotind-o un sinonim pentru neologisme, nu a fost aleasă la întâmplare (OSIM-ul, condus şi populat de funcţionari cu mânecuţe, a refuzat în urmă cu câţiva ani înregistrarea mărcii "Dicţionar de Cuvinte Recente", nepricepând că nu este vorba de o simplă alăturare de cuvinte care indică un domeniu, precum "Dicţionar român-francez", ci de un concept nou…). Sub numele de neologisme, în română sunt etichetate vocabule care au apărut după mijlocul secolului al XIX-lea, pe când cuvintele recente sunt cele de după 1960 (sau, mă rog, consemnate după 1960). La prima ediţie a DCR, aşadar, Doamna avea în spate mai bine de 20 de ani de scos zilnic de fişe, de triere şi de ordonare a lor, de trimis la dactilografiat, de colaţionat după dactilografă, de umblat prin dicţionare şi reviste de specialitate pentru a vâna atestări în lucrări de specialitate. Ar fi fost suficient pentru a umple o viaţă profesională. Dicţionarul a apărut, editura care l-a scos şi-a făcut din el un titlu de onoare (redactorul de carte era, ce-i drept, un om de ispravă), iar drepturile de autor… nu au acoperit nici banii plătiţi, în cei douăzeci şi doi de ani de scos fişe, dactilografelor şi pe abonamentele la ziarele şi revistele consultate. Trebuie spus că o vină pentru meschinăria sumei o poartă şi fostul director al Editurii (fie-i ţărâna uşoară!), care s-a răzbunat în felul acesta (şi a ţinut să se ştie) pentru că odrasla lui luase notă mică la un examen cu Doamna. Soarta dicţionarului a fost pecetluită de proscrierea şi, apoi, de plecarea din ţară a Doamnei. Până în 1990 nu s-a mai vorbit despre el decât la "Radio Europa Liberă" - "plecaţii", "fugiţii" nu trebuia să fie pomeniţi nici măcar în lucrările de specialitate.

Următoarea ediţie a apărut în 1997, la Editura Logos. Doamna continuase să scoată, în exilul francez, fişe din ziarele româneşti (atâtea câte ajungeau acolo), iar în ţară Coman Lupu, actualul profesor de la Facultatea de filologie din Bucureşti, tăia cu foarfeca din ziare pasaje cu cuvinte noi, stârnind mânia (iute auto-reprimată) a soţiei sale, care nu mai citise de ani şi ani un ziar neciopârţit…

Acum pregătim a treia ediţie. Am sperat, ca nişte nătângi ce suntem, în toţi anii dintre 1997 şi 2011, că autorităţile academice (ocupate cu lucruri serioase, precum aprobarea re-, şi re-, şi re-, şi re-editării DEX-ului, lucrare alcătuită din bani publici, de un institut din subordinea Academiei, fie ea şi a "Republicii Socialiste România", de către o editură particulară) şi birocratic-ştiinţifice (precum Fondul Cultural sau nu-ştiu-care-instituţie de coordonare şi acreditare ştiinţifică) îşi vor schimba opinia despre importanţa culturală şi ştiinţifică a unui asemenea monument de cultură, căruia în ţări care nu şi-au pierdut chiar de tot minţile i se dedică institute specializate.

În pofida indiferenţei generale (nu întotdeauna nevinovate) s-a lucrat, zilnic, la DCR, în credinţa în Dumnezeu… Într-o ţară în care de douăzeci de ani se toacă bani pentru proiecte nefinalizate şi de multe ori nici măcar începute se pot, iată, naşte monumente culturale. Eterna şi fascinanta Românie…

Şi nu este singurul caz de criminală nepăsare. Pe la jumătatea anilor '60, pe când eu treceam de la pantaloni scurţi la pantaloni lungi de pionier, Doamna a iniţiat realizarea unui Dicţionar al limbii secolului al XVI-lea, care să consemneze prima atestare scrisă a unor cuvinte. A stabilit normele de redactare şi a alcătuit colectivul de cercetători cunoscători ai limbii vechi. Timp de zece ani, zeci de cercetători au scos fişe şi le-au clasificat alfabetic. Pe când averea ştiinţifică şi culturală rezultată îşi aştepta, răbdătoare, rândul, într-un dulap de metal, ca să fie exploatată de Editura Academiei, un incendiu a mistuit cei aproape o mie de ani, cumulaţi, de muncă... "Forurile" nu au mai aprobat reluarea Dicţionarului... Ce volum "de succes" (printre specialişti) ar fi ieşit…

Partea a doua a acestui interviu va apărea săptamâna viitoare.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 27.05.2011

 
Cuvinte cheie:
interviu
, Alexandru Ciolan
, lingvist
, editor
, traducător
, Stelian Ţurlea

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide