INTERVIU

Alexandru Voicescu: „Am fost obligaţi să fim o editură de gherilă”/ de Stelian Ţurlea

22 ian 2016 Autor: Stelian Turlea

Vezi galeria foto Galerie foto

Alexandru Voicescu (n. 17.10.1980, Bucureşti) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licenţă în deconstructivism pascalian, patristică şi antropologie culturală, susţinută la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. A frecventat cursurile de Master în publicitate la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative şi a lucrat timp de 8 ani în advertising, pe poziţii de art director, copywriter şi creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este şi în prezent, supervizând publicarea a peste 150 de cărţi de literatură română contemporană. A debutat în 2015, cu romanul „Malad”.

 

Domnule Alexandru Voicescu, aţi făcut studii juridice şi filosofice, aţi lucrat multă vreme în publicitate, aţi fost art director. Cum aţi decis să vă implicaţi în fondarea unei edituri şi de ce, care e povestea ei?

– În momentul în care am realizat că îmi va fi foarte greu să menţin compromisul fragil dintre artă şi latura (prea) practică a publicităţii, ştiam că domeniul literar este drumul inevitabil pentru mine. Ca jurist nu am profesat niciodată, a fost doar backup-ul tinereţii. Însă am fost şi sunt îndrăgostit de literatură, pe care o văd ca pe o soră mai mică şi mai „zglobie” a filosofiei, adevărata mea obsesie. Filosofia este ceva mult prea personal, nu poţi să ieşi în lume cu ea, are o notă solipsistă pronunţată fie şi numai pentru că este greu accesibilă publicului larg. Să cobori în agora şi să declami filosofie este utopic. Aşadar, având deja abilităţile tehnice de a construi o carte ca obiect şi fiind nu numai art director, dar şi copywriter, deci familiar cu ce înseamnă forma şi sensurile cuvintelor, lumea editorială a fost  primul pas spre renunţarea completă la compromisuri. Evident, ele au venit şi în zona asta până la urmă, însă plăcerea de a lucra cu literele şi cu un gen aparte de oameni a compensat cu brio orice neajunsuri.

 

Între atâtea meserii sau pasiuni pe care le-aţi avut (ar trebui să mai adaug cântatul la vioară, arhitectura, scenariile de film), ce vă este mai aproape de suflet?

– Mi-aş dori să pot practica filosofia, ca acea stare de cunoaştere a înţelepciunii pe care ne-au propus-o grecii antici. Nu e cazul în vremea noastră, nici măcar cu multitudinea de citate aspiraţionale şi falsele profunzimi care circulă cu abnegaţie pe Facebook sau prin micile întâlniri de grup-şuete (În paranteză fie spus, observ cu umor cum generaţia urbană de acum foloseşte în discuţiile cotidiene fraze care sună complet fals în dialog, copiate din diverse cărţi de self-help). Cum eu am învăţat să citesc pe la patru ani, nu mi-am pus niciodată problema că o să devin altceva decât literat, iubitor de literatură. Cuvintele scrise şi împărtăşite sunt parte din mine mult dinainte de a înfiinţa editura Herg Benet. Şi filosofia se întemeiază pe relaţia obiect-subiect, minte şi întrupare obiectuală, însă cel mai important lucru pe care meditaţia filosofică mi l-a adus este privirea propriei vieţi ca pe un tot unitar. Eu cred că diferitele arte pe care le poţi practica, de la care poţi învăţa şi prin care poţi simţi stări artistice, oricât de separate ar fi în exercitarea lor sunt, totuşi, doar faţete ale unui singur sens: propria ta viaţă poate fi devenirea unei opere de artă. Asta e menirea noastră ca oameni, să ne şlefuim felul în care trăim într-un mod cât mai aproape de artă. Pentru unii, arta poate să fie şlefuirea mijloacelor de vânzare a pantofilor sau jocul pe bursă, ori gospodărirea unei întreprinderi de maşini-unelte. Pentru mine arta înseamnă găsirea unor noi şi noi mijloace de a accede la înţelesuri, la o substanţă a lumii care este ea undeva, acolo, ascunsă mai mult sau mai puţin bine. Poate vioara, poate pensula, poate actul teatral sau volumetria unei clădiri, oricare este potrivită ca vehicul spre scopul înţelegerii. Trebuie doar să vrei să i te dedici.

 

Aţi spus într-un alt interviu că Herg Benet nu este un nume, ci o atitudine Totusi ce e înseamnă editura Herg Benet? Pentru ceilalţi şi pentru dumneavoastră...

– Ca poveste, Herg Benet este împlinirea unei promisiuni pe care mi-am făcut-o încă din copilărie/adolescenţă: pe când alţii voiau să fie astronauţi sau tractorişti, eu îmi doream să fiu anticar când voi fi mare. Însuşi numele editurii este o reverenţă adusă unor personaje fictive, dar nu mai puţin vii, care au în spate istorii întregi petrecute în mijlocul cernelii şi foii de hârtie. Herg şi Benet sunt, în mintea mea, doi bătrâni anticari din Bruxelles, care au văzut multe la viaţa lor şi care încă duc mai departe povara lor scrisă deja de dinainte. Cărţile nu se termină niciodată de citit, doar sufletul omului îşi găseşte un sfârşit. Cum primim acest sfârşit, noi, oamenii simpli, e marele nostru test. Eu mi-aş dori să îl primesc, în finalul acela inevitabil, aşa cum l-au primit Herg şi Benet. Senini şi împăcaţi, înconjuraţi de cărţi. De aceea în spatele editurii stă pasiunea, în primul rând, în detrimentul unor câştiguri financiare constante şi consistente pe care publicitatea le putea oferi. Ştiam de la început că veniturile mele se vor însferţi şi realitatea a fost chiar şi mai dură. Sunt aproape un om sărac material, fiind editor, şi nu recomand nimănui să se apuce de meseria asta dacă nu este îndemnat de obsesii personale, dincolo de imediatul social. Publicul cumpărător de carte în România este foarte redus raportat la ţările occidentale, estimez că sunt maximum 300.000 de cititori activi la noi, deci undeva sub 2% din populaţie, pe care se bat cele 4.000 de edituri înregistrate în momentul de faţă la Biblioteca Naţională. Iar fiecare cumpără cam cinci cărţi pe an, deci ai cinci şanse să îl convingi să cumpere cartea editată de tine. Dacă nu ar fi îndemnat de pasiune, cifrele acestea ar speria orice editor profesionist, care ar pune lacăt pe depozitul lui de carte imediat ce ar găsi o altă nişă mai profitabilă. De fapt sunt sigur că, dintre cele tradiţionale, orice nişă este mai profitabilă decât industria cărţii.

Revenind la direcţia editurii Herg Benet, selecţia cărţilor se face pe criterii de relevanţă cu societatea de azi şi în concordanţă directă cu ceea ce se publică în „afară”. Ne dorim să publicăm doar voci noi, puternice, inconfundabile, cu o scriitură originală. Cărţi care să poată sta fără jenă pe acelaşi raft cu marii clasici, dar şi cu bestseller-urile internaţionale ale momentului.

 

Ce distinge Herg Benet de alte edituri?

– Publicăm exlusiv autori români contemporani. Comunicăm cât mai direct cu cititorii, mergem acolo unde sunt ei zi de zi, pe reţelele de socializare, la întâlnirile cu autorii, în cluburi, în birourile corporaţiilor, la concertele la modă şi cele underground. Sprijinim direct autorii, încercăm să fim cât mai apropiaţi de ei, să comunicăm la un nivel personal. La sediu nu avem secretară, spre exemplu, şi asta înseamnă că orice scriitor se poate întâlni cu mine faţă în faţă, fără fiţe. Avem o mare grijă faţă de aspectul grafic şi prezentarea calitativă a cărţilor, pentru că micile detalii sunt primele pe care un cititor le observă lovit fiind de amalgamul de posibile cărţi de ales dintr-o librărie. Şi, cel mai important, nu ne speriem cu una, cu două, suntem încăpăţânaţi.

 

Mizaţi cu deosebire pe tineri şi mai ales pe cei neinhibaţi? Nu e un risc prea mare?

– Riscul e cel de care am zis mai devreme: oricând se poate întâmpla să fim nevoiţi să punem lacătul la poarta editurii. Este frumos să fii boem, dar nu suficient pentru a-ţi plăti facturile. Iar publicând scriitori tineri, neafirmaţi încă în spaţiul public, rişti mult mai mult decât cu un scriitor care are un orizont de aşteptare destul de clar, deci şi unde veniturile din publicare pot fi estimate. Noi alegem cu grijă manuscrisele, aşa încât să nu plictisească la lectură, să fie actuale şi să răspundă unei nevoi reale de lectură. Să abordeze teme de interes, puternice, cu impact imediat. Faptul că nu ne ferim de limbajul dezinhibat şi nu cenzurăm după normele sociale tradiţionale este o reflectare a autenticitaţii pe care o propunem în cărţile editate de noi. Poate am greşit în cei cinci ani de când există Herg Benet şi am refuzat şi cărţi care ar fi meritat printr-o anume grilă să fie publicate. Dar motivul refuzului a fost că nu am considerat absolut necesar să apară în momentul de faţă, în acest an 2016 în care realitatea este alta, mult mai „nesimţită” cu imaginea  clasică de literatură artistică, scrisă de artişti pentru artişti, nu pentru public. Nu mi-am permis să fiu într-atât de boem pe cât mi-aş fi dorit. Las asta pe mâna instituţiilor statului.

 

Mizaţi mai mult pe proză decât pe poezie sau e o simplă impresie?Volumele de poezie, prin comparaţie, se pot număra pe degete

– Cititorii de poezie pot fi număraţi pe degete. Noi am publicat foarte multă poezie în primii trei ani de existenţă, eu însumi fiind cititor avid de poezie. Treptat, am fost obligat să reduc numărul de cărţi de acest gen, din motive financiare. O carte de poezie nu aduce profit, iar ca editor primul target pe care îl ai este să acoperi costurile de tipografie. Poezia de multe ori nu ajunge nici măcar în punctul acesta. În 2016, cred că vom publica maxim 3 cărţi de poezie. Pe lângă aspectul financiar, cu toţii ştim că poezia este o experienţă foarte personală, pe care puţini sunt capabili să o susţină intelectual. Românii sunt greu de convins să deschidă o carte, darămite să îi convingi să se dedice unui vers. Nici gratis dacă le-o dai cartea de poezie ei nu o citesc. Pe de altă parte, proza permite o desfăşurare mai amplă a ideilor şi este mult mai captivantă. Raportul între cititorii de poezie faţă cei de proză este de 1 la 100 şi e bine că este aşa, pentru că altfel am fi o societate de poeţi bolnavi, fără hidrocentrale şi servere pe care să citim ZF.

 

Cum rezistaţi în perioada de criză?

– Muncind peste puteri. Programul meu în mare parte din an presupune lucru de la 8 dimineaţa la 10 seara. Fără weekend-uri libere, bineînţeles. Doar aşa am putut susţine o nebunie frumoasă cum e Herg Benet. Am avantajul că sunt încă tânăr, mai pot trage un pic de mine.

 

Există mai multe colecţii interesante, dar sunt nelămurit asupra numelor unora dintre ele. De pildă, există Radical din 5, Radical din 7, Radical din 9 – însă în toate apar acelaşi gen de cărţi şi nicăieri nu s-a spus vreodată care este diferenţa. O puteţi explica?

– Este foarte simplu, de aceea nici nu am simţit nevoia să clarific lucrurile până acum. În afara colecţiei Radical din 5, care este „transgenică”, dedicată literaturii  experimentale, celelalte colecţii Radical sunt structurate pe genul literar. În colecţia Radical din 1 apar cărţile de filosofie, în Radical din 4 cele de poezie, Radical din 6 este pentru proza scurtă, Radical din 7 romane, şamd. Această numerologie poate pentru unii seacă la nivel de semnificaţii şi alăturarea prefixului „radical” sunt  justificate de faptul că noi privim fiecare carte ca pe o carte unică, şi de aceea nu am dorit să impun limite clare de colecţie, cum ar fi o grafică de copertă identitară.

 

Cât de mare este rolul blogului editurii în promovarea cărţilor? Dar al librăriei online?

– Internetul este omniprezent, comunicarea se face în timp real. O invitaţie la o lansare de carte poate veni pe aplicaţia de pe telefon cu o jumătate de oră înainte să pleci de la birou, iar tu să o onorezi peste o oră în timp ce stai pe chat cu prietenul care te-a chemat, rezervând şi o masă la cafeneaua preferată, pentru o bârfă post event. Între timp, comanzi cartea de pe site-ul editurii, ca să fii sigură că nu se termină la faţa locului, şi pui în comment la comandă cu ridicare de la lansare. În timp ce bei sucul de fresh dimineaţa, faci pe blog un review al serii trecute şi postezi un citat care te-a impresionat live. Plus selfie-ul cu scriitorul/scriitoarea, desigur. Fără internet, rostul unei edituri ca Herg Benet era minim. Rost şi în viaţa cititorilor, cu greu de convins altfel despre meritele unei anume cărţi care li s-ar potrivi, dar rost şi în economia generală, comercial vorbind. Fără librăria online şi alte forme de vânzare directă nu puteam asigura necesarul de cash-flow care să ne ţină pe picioare ca afacere, pentru că lanţurile de distribuţie, deşi cu ştaif proclamat, blochează fluxul normal al activităţii unei editurii până la punctul critic în care ţi se face ruşine să le mai dai mailuri cu întrebări despre restanţele la plată. Dacă ne-am fi bazat pe reţeta clasică de promovare, prin reviste culturale, dezbateri sub auspiciile unor organizaţii patronate de stat, mediul academic etc., pe de o parte trebuia să fi făcut foarte multe compromisuri etice, pe de alta rezultatele ar fi fost minime, doar de orgolii proprii. Spre exemplu avem interzis în cea mai mare parte a revistelor Uniunii Scriitorilor, din motive care ţin de „radicalitatea” noastră,  care nu convine celor care conduc oficial şi neoficial destinele literare publice. Iar ca să intri pe media, în calupul de publicitate, sumele investite în reclamă nu se întorc în vânzări, aşa cum se întâmplă în cazul băncilor, biscuiţilor sau retailerilor, care au produse de larg consum. Cu toţii bem Cola, dar foarte puţini citim poezie. Aşa că am fost obligaţi să fim o editură de gherilă.

 

După patru, cinci ani de la înfiinţarea editurii, v-aţi publicat şi prima carte proprie, Malad”, o carte despre obsesii. E un accident, vă preocupă de mult scrisul? Cum aţi trecut la statutul de scriitor?

– Romanul meu de debut, „Malad”, a stat în creuzet foarte mulţi ani. Ar fi trebuit să apară cu 2-3 ani înainte, însă prioritatea mea au fost ceilalţi autori ai editurii. Eu  nu am fondat o editură ca să mă public pe mine, nu am astfel de vanităţi. „Malad” este o carte pe care simţeam că trebuie să o scriu, aveam nevoie de ea pentru a putea supravieţui spiritual, deci o parte din parcursul meu ca om. Ştiu, sună păşunist, dar e adevărat... Înainte de acest roman, am abandonat alte două proiecte  literare de anvergură, care nu îşi găseau sau nu îşi mai găseau locul în mintea mea, cel de acum. Încă de foarte tânăr, am avut două mari influenţe care m-au marcat: Micea Eliade şi S. Freud. Citindu-i, abia atunci mi s-a părut că înţeleg ceva din lumea din jur. Prin ei, am ajuns la doi discipoli care mi-au stabilizat propriile idei, respectiv I. P. Culianu şi C.G. Jung. Psihanaliza analitică şi antropologia culturii sunt pentru mine cele mai importante direcţii de studiu umanist necesare pentru a înţelege formarea identităţilor culturale şi cele individuale. Fiecare în felul ei, ambele dezbat istoria formării conceptelor şi a sensurilor pe care noi, contemporanii, le luăm de-a gata, ca pe ceva de la sine înţeles. Dar conceptele uzuale pe care le folosim cotidian nu au fost întotdeauna aşa de clare, ci sunt rezultatul unui tip de gândire derivat din istoria generaţiilor trecute. Plecând de aici, de la tema de bază a dihotomiei (aşa cum în fizică „marele” gravitaţional şi „micul” cuantic încă nu sunt împăcate, la fel şi în cultură psihicul şi realitatea  obiectuală sunt încă divergente), fiind interesat de problematica „dublului” şi filtrând prin Rorty, Derrida şi Foucault, am încercat să construiesc o poveste  despre devenirea unui personaj, să îi zicem aventura maturizării sale spirituale. Mai departe las cititorii să dezbată reuşita literară.

 

Înţeleg că aveţi în curs de apariţie încă o carte proprie – Fata de la nord de  ziuă”. Ce va aduce nou faţă de prima, mai ales că despre prima aţi spus că a fost scrisă fără prea mare atenţie la potenţialul cititor”?

– În „Malad” am vrut să descriu o posibilă experienţă terapeutică. Personajul  principal, Andrei Marcus, poate fi considerat un pacient, un studiu de caz clinic. El are o problemă de ordin psihologic şi are nevoie de un rezultat concret pentru a se însănătoşi, pentru a fi împăcat cu propria sa individualitate. Iar printr-un discurs pur ştiinţific nu poţi să obţii aceleaşi rezultate ca cele pe care le permite literatura, folosind divagaţia onirică şi captarea atenţiei prin acţiune şi descrieri care se adresează unei alte părţi din intelectul uman decât cel raţional. Poţi să propui unui cititor înţelesuri şi doar sugerându-le. Lucru care e mai greu de receptat, desigur, de aici şi forma uşor hermetică a romanului. În viitoarea carte, „Fata de la nord de  ziuă”, stilul este mai unitar, chiar clasic, de thriller, şi mai uşor de catalogat de către critici şi cititori, sper eu, fiind o carte despre „Suflet” şi „Iubire”, despre  umanitate şi asumarea propriilor fapte. Mai multe pasaje meditative şi mai „citabilă”.

 

Soţia dumneavoastră este un scriitor de succes, publicat, fireşte, intens de Herg Benet. Cum e cu doi scriitori într-o familie, ce primează: conflictul sau colaborarea?

– Soţia mea este Cristina Nemerovschi şi a debutat odată cu editura. Cred că faima pe care a căpătat-o în perioada asta scrută de timp este mai mare decât cea spre care sper să se îndrepte la un moment dat Herg Benet, şi asta se datorează puterii ei extraordinare de a scrie. De a scrie repede, mult, cu forţă, cu acel impact la public de care ziceam că este absolut necesar azi, dar, mai mult ca orice, cu sinceritate. Uneori foarte tranşantă, dar nu cu mai puţin meritorie. Iar cititorii simt această sinceritate, această cale directă cu ei şi reacţionează ca atare.

În realaţia noastră (suntem căsătoriţi de 15 ani), faptul că suntem amândoi în acelaşi mediu, iar mai nou ambii scriitori de literatură, este un mare avantaj. Suntem foarte apropiaţi şi putem folosi faptul că pasiunile noastre converg pentru a fi un cuplu fericit. Există şi mici disensiuni care ţin de situaţia de colegi de „serviciu”, cum ar fi reproşurile de genul „vezi că nu ai mai pus nimic pe Facebook despre cărţile mele de o săptămână, mai promovează-mă şi pe mine, nu numai pe alţii, că, uite, mi-au mai apărut zece recenzii”, dar noi glumim şi trecem mai departe, la lucrurile importante.

 
Cuvinte cheie:
editura
, obligare
, stelian turlea
, bucuresti
, studiu
, cultura
, facultate
, licenta

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide