Alterego (IV). Cosmogonie/ de Ana Mănescu

16 dec 2010 Ziarul Financiar

S-a aşezat pe pat lângă mine. Intrase pe shuffle Anouk - Margarita Chum, iar eu fredonam uşor şi el zâmbea. Ne-am întins pe spate amândoi. Fără să se uite la mine, mi-a zis:

Mereu vorbeşti despre Thèa şi Petra şi Rin sau despre S. Sau... şi a tăcut. Când îl asocia pe K. cu mine niciodată nu-i spunea pe nume şi mereu întorcea subiectul înspre propria-i persoană. Chiar şi despre mine. E ca şi când lumea ta s-ar rezuma la oameni, relaţii şi sentimente.

Fără să mă uit la el, i-am răspuns:

Şi nu e pentru toţi aşa?

Chiar atât de tare depinzi de alţii?

Nu depind de ei. Îi iubesc. Mă fac fericită.

Te fac fericită?! Niciunul nu te-a apreciat, nu te-a respectat măcar.

Nu putea înţelege. Mereu am fost boemă. Simpla existenţă a lor, sentimentele mele, puţinele amintiri, compromisurile, sacrificiile, toate mă făceau să mă simt bine. Iubirea înseamnă a înţelege şi a accepta, nu? Chiar dacă ei profitau sau mă considerau o fraieră. Eu am fost întotdeauna împăcată cu mine. Sunt o persoana bună, sunt cea mai bună din viaţa lor pentru că le-am dat tot şi n-am cerut nimic mai mult decât era firesc pentru ei. Ştiu că oricum într-o zi îşi vor da seama cât au pierdut. Mereu am fost narcisistă.

Nu le-am cerut nimic. Le-am dat prea multe, iar ei nu au înţeles de ce. I-am obişnuit prost, dar a fost compromisul meu. Ce simt... ce-am simţit e pur.

Drăguţă, trăieşti în lumea ta, mi-a zis cu o urmă de dezamăgire, pe care atunci am interpretat-o ca fiind vizavi de mine, fără să-i înţeleg regretele. Dar vreau să te cunosc. Pe tine. Dincolo de ei.

Greşit, pentru că cei din jur contribuie la dezvoltarea ta. Oricine ştie asta.

Pui prea mult accent pe alţii. Fără influenţele lor cum ai fi?

Ei sunt parte din mine. Nu totul, dar mă definesc şi în raport cu ei.

Eşti incredibilă, a izbucnit, încăpăţânată şi foarte insistentă.

Mersi frumos.

Nu era un compliment.

Mi-am dat ochii peste cap, ştiam că îl exasperez. De şase luni încerca să mă schimbe, să mă facă să "evoluez". Văzuse ceva în forma mea crudă care îi plăcuse, îl intriga jocul meu, trecerea de la naivitate şi disperare la distanţă. Şi nici măcar nu o făceam special, impulsivitatea nu mi-a permis niciodată să plănuiesc ceva sau să joc deştept.

Dar o ţineam pe a mea şi toate eforturile lui erau în zadar. Tot limitată la ideile mele eram.

Facem altfel, a continuat calm, spune-mi despre tine. Ce-ţi place. Cum ai ajuns cine eşti acum.

Dar ştii deja tot, ce sens are să repet?

Fă-mi pe plac.

Nu-mi place să repet.

A, nu? Pentru că numai miorlăieli despre băieţi si prietenele tale aud mereu.

Niciodată nu puteam să scap de el când voia ceva.

Niciodată nu pot să scap de tine când vrei ceva.

Mi-a zâmbit, uşor arogant, şi pentru o secundă am uitat complet să respir. Mi-am amintit de ziua în care l-am văzut prima oară, era iarnă. Mereu am urât iarna. Vorbeam de două luni pe messenger, cât de des puteam. Nopţi la rând, ore în şir, cu webcam, cu microfoane şi boxele mele care la două-trei minute pârâiau, ca nişte alarme de trezire, cu nocturnele confesiuni şi pauzele de ţigară, în care mă suna ca să nu ne întrerupem. Începutul nostru, tocmai esenţa fericirii, a fost cât se poate de firesc, în ciuda distanţei de două staţii de metrou, două monitoare, a căderilor de tensiune şi căderilor de net. De parcă în culmea disperării mele de atunci l-am găsit pe el, în culmea disperării lui. Şi am început să ne vindecăm. Dar la dracu', începutul nostru, esenţa fericirii, a fost pe net... Tehnologia smulge cu o cruzime atât de subtilă romantismul din noi...

Era iarnă, iar eu mereu am urât iarna. E prea frig, prea întunecat, prea ud, prea departe de vară. Şi, cum bine a spus Petra, noi funcţionăm pe baza razelor solare; era octombrie, ploua, iar noi zăceam leneşe pe canapea şi ne lipsea vara. E toamnă, vara mea, e toamnă[1]... şi zăceam şi ne lipsea...

Era iarnă, iar eu mereu am urât iarna, până când am coborât din bloc la începutul lui ianuarie şi a coborât geamul maşinii, a zâmbit şi a încălzit, dacă nu oraşul, măcar zona de sub felinarul din Rosetti care mereu dansa.

Deci, Sonnja, despre tine...

Bine, fie, dar vreau să taci.

Zâmbea. Ştia că am nevoie de linişte. Ştia şi că iubesc să vorbesc despre mine, deşi rareori, aproape niciodată, cu el. Preferam să tac, să fumez şi să îl ascult. Mi s-a părut mereu fascinant. Iar atenţia pe care mi-o acordase câteva luni părea să se fi sfârşit acum câteva zile, într-o ceartă stupidă. Dar uite că acum voia să mă asculte şi pe mine, să mă cunoască, să mă cunoască din nou, să mă recunoască poate.

Se uita pe tavan, îmi mângâia podul palmei şi tăcea. Iar eu am început să vorbesc - urmărind un fluture rătăcit în jurul veiozei, cu aripile tremurânde, amintindu-mi de mine vibrând în jurul luminii lui V. - amintindu-mi de originea universului meu prezent. Singurul prezent împotriva căruia nu mă revoltam, nu în seara aceea cel puţin, nu cu el.

[...]

Sunt iresponsabilă.

Eşti.

Sau poate doar ştiu ce vreau. Să locuiesc în apartamentul ăsta, să am bani de ţigări, întreţinere şi mâncare, să mai ies uneori pe Lipscani. Să mă ocup de arta mea. Să scriu, mai ales. Să citesc, să fiu fericită. Atât îmi trebuie. Cine are nevoie de tehnologie, de case imense, de maşini scumpe, de cârpe de firmă şi sute de perechi de pantofi? Nu că nu mi-ar plăcea să le am, dar nu am nevoie de ele. Şi, între fericire şi lucruri, eu aleg fericirea.

Şi plăcerea.

Da. Sunt într-o oarecare măsură adepta hedonismului. Cred în Plăcere, nu că este unicul scop, dar că se află ascunsă în cele mai importante scopuri. Dincolo de nervi şi de ţigări, alcool, nopţi nedormite, isterie, crize severe de personalitate, căderi de calciu şi mizeria în care ţi se îneacă sufletul uneori, dincolo de căutarea zadarnică, renunţări, sevraj, recidivare şi clipa mult aşteptată de revelaţie, ai să găseşti doar trei lucruri, singurele care contează: dragostea, prietenia şi arta. În iubire găseşti sexul şi intimitatea, în prietenie sprijinul şi amuzamentul, iar în scris, mai mult decât în orice, cunoaşterea şi recunoaşterea…

Stop-cadru. Trebuie să-mi amintesc cum să respir. Şi cine sunt. Şi cine eşti. Şi cum vibram în jurul tău, când te opreai asupra mea şi doar a mea. De parcă în culmea disperării mele de atunci te-am găsit pe tine, în culmea disperării tale. Şi am început să ne vindecăm.

Şi îţi mai spun un secret. Când le găseşti pe toate într-o persoană, nu îţi pierde sufletul-pereche…

Sonnja… Şi nu a continuat. Cum putea să o facă? Ce mi-ar fi putut spune când nici să mă contrazică, nici să mă primească nu putea? Că tot vorbeam despre plăcere, spune-mi ce-ţi place.

Fie, evită… îmi plac atingerile intenţionat greşite - a zâmbit şi şi-a trecut fugar degetele peste mâna mea. Eu am întors-o şi i le-am prins uşor, apoi mai tare, aşteptând strânsoarea lui. Nu a venit. I le-am ţinut în continuare, nesăbuită - pixurile şi accesoriile colorate, apa plată, vodca orange, Cosmopolitanul, shoturile de tequila şi vinul roşu sec, să fiu bronzată, gropiţa mea din bărbie şi cicatricea de la mâna stângă - pe care mi-a mângâiat-o o clipă cu degetul mare, singurul liber -, trandafirul de argint pe care-l port mereu la gât, ciocolata, vanilia, pepenele galben, fast food-ul şi Cola, mirosul de sare al mării şi cel de cărţi vechi, culoarea gri-albăstruie a nopţii şi a fumului de ţigară, roşul apus, sunetul de chitară, concertele în aer liber şi bulevardul aglomerat mereu, undeva între Universitate şi Romană. Sunt atât de simplă…

Cu asta a început totul - şi mâna lui a strâns-o în sfârşit pe-a mea, întrucât nu mai era loc de cuvintele care oricum nu mai existau.

Cu asta chiar începuse totul, cu o descriere succintă de pe blogul meu care-l emoţionase până în cele mai adânci goluri din suflet şi până la decizia de a mă căuta.

[1]) Emeric Imre - Condamnare la toamnă