Nicolae Alexi, artistul innascut care isi poarta mustata cu gratia muschetarilor si aduce izbitor cu Salvador Dali, este un personaj atipic. Evolutia s-a artistica s-a petrecut in sensul invers mersului acelor de ceasornic. A obtinut "recunoasterea" artistica inainte sa invete sa scrie, a devenit tata inainte sa se insoare, a participat la expozitii si a fost incununat cu premii importante inainte sa intre la facultate. Pe Alexi l-am vizitat in atelierul sau, cu doua saptamani in urma. Discutia s-a purtat, potrivit cuvintelor sale, sub semnul primei spovedanii; doar se apropie Craciunul. (Marcela Gheorghiu)
Marile pribegii
Copilaria mea a fost atipica si dramatica in acelasi timp. Intamplator, m-am trezit extrem de talentat - astazi un asemenea copil se numeste superdotat (nefasta conditie, dupa parerea mea). Intr-adevar, nu stiu cum, m-am trezit pictand, desenand, Dumnezeu stie de ce. Cert este ca reprezentam pentru comunitatea in care traiam un fel de fenomen. Sunt nascut in Ardeal, intr-un sat din judetul Brasov, si sunt legat direct, pe linie materna, de poetul St.O. Iosif. In primii ani de viata, am locuit pe ulita Iosifestilor, bunica mea fiind vara primara cu poetul (desi mie mi se pare ca seaman mai mult cu rivalul acestuia, Dimitrie Anghel).
Totusi, nu stiu daca Ardealul si-a pus o amprenta speciala pe viitoarea mea formare... Conditiile politice si sociale au facut ca familia mea sa aiba un destin de tigani corturari. Cu exceptia primilor ani ai copilariei mele, nu am avut niciodata un loc stabil, pe care sa-l pot numi "acasa"... Calatoream prin diverse zone in care tata isi gasea vremelnic de lucru. Fusese ofiter de elita, dar cum, la venirea comunistilor la putere, elitele au fost - in cel mai fericit caz - marginalizate, nu a facut nici el exceptie, fiind exclus din armata si privat de orice mijloc de subzistenta. Gasea serviciu intr-un loc si lucra acolo pana cand cei de la Cadre ii descopereau dosarul, dupa care pribegia reincepea. A fost notar, contabil, achizitor, sef de ferma de cai si Dumnezeu mai stie ce. Pentru mine, insa, perioada aceea (ma nascusem in 1947, va dati seama, eram un copil) a fost incantatoare. Imi placea la nebunie momentul in care eram asezat in varf peste niste boarfe, intr-o caruta care ma muta in alt loc, unde urma sa cunosc alti copii, alti oameni, alt univers. Asa am ajuns in Oltenia. M-am nascut prea devreme, prea talentat pentru cei din jurul meu, motiv pentru care mi s-a si pus eticheta potrivit careia sunt altfel decat ceilalti.
Amneziile Pictorasului
Prima mea incercare artistica s-a petrecut in jurul varstei de patru, cinci ani, cand am luat un taciune dintr-un foc stins (eram in curtea natala) si am mazgalit o casa proaspat zugravita din vecini (daca nu ma insel, locatarii erau rude cu noi).
Vazand cele petrecute - care, desigur, s-au lasat cu suparare si din partea familiei mele, si din partea rudelor -, mai in gluma, mai in serios, unchiul Ionel, sotul surorii mamei mele, mi-a pus o porecla care mie mi s-a parut extrem de jignitoare: Pictorasul. In aceeasi perioada a inceput si zugravirea bisericii ortodoxe din sat. Copil fiind, cascam gura, fascinat de ceea ce se petrecea intre peretii sfantului lacas. Zi de zi ma duceam acolo. Apoi, a urmat o perioada in care nu imi aduc aminte sa fi continuat sa desenez. Stiu doar atat: ca, de cate ori mi se spunea Pictorasul, ma simteam jignit si plangeam. Dar mai ales injuram. Marturisesc ca, de foarte mic, am invatat sa vorbesc destul de fara perdea, spre indignarea tatalui meu, a carui trivialitate nu reusea sa treaca de nevinovatul "Du-te naibii!".
Nu-mi amintesc, asadar, sa mai fi pictat ceva dupa momentul de "debut" din curtea natala, dupa cum nu-mi aduc aminte deloc - este o amnezie totala - de parcurgerea clasei intai. Mi se pare absolut bizar. Nu stiu ce-am facut in primul an de scoala, cu exceptia a doua sau trei episoade: stateam, in gazda, cred, la marginea targului Rupea, de langa Brasov. Tata avea un fel de serviciu acolo, umbla pe teren si achizitiona ceva pentru o cooperativa. Vecin cu noi era un tigan mai mare decat mine. Era pasarar si se pricepea la tot felul de zburatoare. Ma lua cu el prin padurile din vecinatate, unde le depistam cuiburile, iar eu ma aratam fascinat de diferenta dintre culorile si formele oualor. Ma cataram prin pomi, colindam padurile, dar nu-mi aduc deloc aminte daca mergeam si la scoala. Prin padurile acelea mama ne ducea de mici, pe mine si pe fratele meu, sa culegem vreascuri uscate pentru foc; ne punea la fiecare legaturica in spate, iar noi o caram la vale, pentru ca se apropia iarna. Tot din acea perioada dateaza si amintirea faptului ca, seara, fratele meu mai mic cu an si jumatate decat mine si tata mi se adresau intr-un mod jignitor, spunandu-mi: "Repetentul, repetentul!". La drept vorbind, nu stiu daca am repetat clasa I. Probabil urma s-o repet, dar oi fi trecut-o. Cam asta e tot ceea ce-mi revine in memorie din primul an de scoala.
Imi aduc aminte, in schimb, foarte bine de clasa a II-a. De data aceasta imi amintesc ca aveam un invatator pe care il chema Parvuta sau Parvata, ca incepusem sa ma raportez la colegii si colegele de clasa si ca nu ma interesa altceva decat cum sa-l conving pe unul dintre ei sa-mi dea, in schimbul a ceva (nu mai stiu ce), un briceag care avea forma de peste si care ma fascina. Imi amintesc de asemenea ca, in clasa a II-a fiind, stiam deja cand ies viorelele si violetele pe deal, le culegeam si le faceam buchetele, pe care cred ca le vindeam.
Din cand in cand, bunica mea din satul Drauseni trecea pe la noi, pe la Rupea, si ma lua cu ea la targ, unde mai vindea cate ceva. Imi placea grozav atmosfera si sortul ei imens cu buzunar, in care tinea banii si in care ma lasa sa bag mana, lucru care ma fascina.
Transee de zapada
Dar cea mai tulburatoare, mai fascinanta, mai puternica amintire din copilarie este legata de un alt episod. Cred ca era anul 1953 sau poate 1954. In iarna acelui an, a cazut cea mai mare ninsoare din istoria Romaniei moderne. Imi aduc aminte ca, de mana cu tatal meu, mergeam prin niste tunele de zapada ca sa ajungem la locul de unde puteam cumpara paine. La capatul drumului prin tunelul alb, trebuia sa urcam cateva trepte sapate in gheata. Imaginea aceasta, teribila pentru un copil, imi revine in minte frecvent si astazi: eu impreuna cu tata traversand niste transee foarte adanci. Sigur ca raporturile sunt altele acum. Lucruri care mi se pareau supradimensionate in copilarie, astazi au capatat dimensiuni normale: adult fiind, m-am reintors in satul natal - daca pot numi astfel locul in care m-am nascut - si am revazut brusturii care in copilarie mi se pareau palmieri. Spatiul dintre doua case - un sant ingust -, in copilarie reprezenta pentru mine un teritoriu vast, unde ma puteam ascunde sa nu ma gaseasca nimeni. Toate astea mi-au marcat viitorul artistic, hranindu-mi imaginatia.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
