La ora cand cititi aceste randuri, cum ziceau pe vremuri ziaristii, Festivalul National de Teatru, editia a 17-a, s-a incheiat. Decalajul dintre ritmul de producere a evenimentelor si ritmul de aparitie a comentariilor creeaza insa un fel de prezent continuu, in care vom mai ramane pret de inca un numar sau doua, intrucat FNT este, pentru scena dramatica romaneasca, aproape ceea ce este Festivalul "Enescu" pentru cea muzicala, adica reuniunea ce acapareaza, vreme de circa doua saptamani, interesul tuturor oamenilor "din breasla" si a unui numar de spectatori "normali".
Nu chiar atat de multi, acestia din urma, precat se lauda peste tot organizatorii - dar asta e alta poveste, pe care o vom depana mai tarziu. Deocamdata, sa notam ca, indiferent cu cine populate, salile festivalului sunt, aproape fara exceptie, pline, atat la spectacolele carora, vorba ceea, li s-a dus buhul, cat si la productiile despre care se stiu mai putine. Sau nimic - pentru ca, din nefericire, "promovarea" la nivel de masa, prin mediile puternice (televiziuni si posturi de radio), a fost, anul acesta, destul de modesta. Este, presupun, o explicatie a faptului ca publicul nu a dat navala, asa cum ar fi fost de asteptat, la (spre exemplu) spectacolele lui Thomas Ostermeier, aduse de Schaubuhne am Lehniner Platz din Berlin, regizor si trupa cu adevarat celebre si pe adevarat merit. Daca tot a capatat deschidere internationala, Festivalul National ar trebui sa faca reclama cuvenita produselor de nivel european pe care le propune pietei autohtone, dand astfel Cezarului ceea ce-i apartine si autenticilor iubitori de teatru, ceea ce merita. N-ar fi pacat ca un spectator inrait sa afle, dupa terminarea festivalului, ca a ratat cine stie ce montare pe care visase fara sperante s-o vada?
Caci, asa cum anticipam in articolul de acum o saptamana, "clou-ul" festivalului il constituie - la fel ca si anul trecut - spectacolele aduse din strainatate. Desigur, ele nu au, toate, aceeasi forta, aceeasi stralucire si acelasi impact, dar calitatea constant superioara a artei scenice pe care o etaleaza poate servi de model realizatorilor si, deopotriva, spectatorilor romani. Iar nevoia de asemenea modele este, pentru teatrul nostru, urgenta si stringenta, chiar daca vreun estet din cale-afara de rafinat stramba din nas la banalitatea aparenta si la claritatea de cristal a lecturii propuse de Thomas Ostermeier in cazul unui text-pretext (fiindca nu contine nicio replica) al lui Franz-Xaver Kroetz, Concert la cerere (traducere barbara pentru Wunschkonzert - concert imaginar), monodrama ce "povesteste", exclusiv prin indicatii de actiune, cateva ore din viata unei femei care se sinucide in noaptea de Craciun - estetul nostru socotind, poate, ca extraordinara performanta interpretativa a lui Anne Tismer nu are legatura cu regia. Acest Concert... (amintind, cumva, de exceptionalul Stele in lumina diminetii al lui Lev Dodin, vazut la Bucuresti acum mai bine de zece ani) a fost, dupa parerea mea, exemplul suprem de fuziune creatoare intre regizor si actor pentru nasterea acelui ceva misterios si familiar care se cheama, simplu, teatru. Aceeasi Anne Tismer este si protagonista celuilalt spectacol adus la FNT de compania germana: Nora de Henrik Ibsen, tot in regia lui Ostermeier. O viziune acut contemporana, ce nu tradeaza insa cu nimic spiritul (ba chiar, cu marunte abateri, nici macar litera) acestei faimoase piese de secol 19 despre emanciparea femeii; aduse ?la zi?, personajele apar imbogatite cu nuante surprinzatoare, concretizate impecabil de cei sase neasteptat de tineri actori - nicio stridenta, nicio nota falsa, nicio pierdere de ritm in jocul lor. Pe muteste si pe nemteste, artistii berlinezi au oferit o lectie capitala de teatru la care omologii lor din asistenta ar fi trebuit sa ia notite - pe romaneste.
Un alt "varf", de inaltime comparabila, al FNT a fost, la capitolul Participare internationala, prezenta coregrafului de renume mondial Josef Nadj, cu Filozofii, spectacol produs de mai multe institutii europene si inspirat din scrierile lui Bruno Schultz (1892-1942), scriitor si grafician polonez de origine evreiasca, un fel de Urmuz nu numai ca "situare" stilistica, dar si ca destin, Schultz sfarsind insa nu sinucis, ca suprarealistul roman, ci asasinat, victima a unui ofiter german in Polonia ocupata. Redescoperita in ultimele decenii, opera lui a facut, printre altele, obiectul unui superb spectacol creat de formidabilul Theatre de Complicite londonez (si aratat acum vreo doisprezece ani si intr-un turneu bucurestean); mai sumar si mai sec, sub raportul mijloacelor de expresie, desi combina jocul "viu" cu proiectia de film si cu un gen de performance (tele)vizual, spectacolul coregrafului maghiaro-francez nascut la Novi Sad incearca sa dea corp viziunilor fantastice si fantasmagorice ale lui Schultz, dominate de figura tutelara si enigmatica a Tatalui. Desi aptitudinile fizice si tehnice ale dansatorilor sunt impresionante, nu cred ca aducerea acestei productii a facut un serviciu "imaginii" pe plan autohton a lui Nadj, intrucat, in lipsa unei informatii minime, spectacolul pare incifrat si, de aceea, greu accesibil. Reprezentatii precum O, ce zile frumoase! de Samuel Beckett, cu o Magda Stief mai expresiva decat o lasa regizorul (Sven Grunert) sa fie, sau Voltes (coregrafia: Catherine Diverres), cu o dansatoare foarte buna (Carole Gomes) si una bunicica (Isabelle Kurzi), au completat satisfacator, pentru mine, "modulul" international al FNT. Pe solul national vom reveni (fara prea mare placere) mai tarziu.
P.S. In articolul de acum doua saptamani, dedicat Festivalului 100, 1.000, 1.000.000 de povesti, de la Teatrul "Creanga", am atribuit, din eroare umana, regia spectacolului Tigrisorul caruia ii placeau clatitele directorului Cornel Todea; adevaratul responsabil este Cornelius Pavaloi. Mea culpa!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
