– Domnişoară Ana Nicolau, se fac 25 de ani de când a apărut Editura Nemira. Cum aţi ajuns în sistemul editorial? Nu-mi amintesc să fi povestit vreodată, poate aţi făcut-o, eu nu ştiu...
– Cred că Editura Nemira este parte din genele mele. Am crescut într-o casă plină de cărţi, înconjurată de scriitori şi editori. Mulţi dintre oamenii cu care lucrăm şi în ziua de astăzi mă ţin minte de când le ajungeam undeva pe la genunchi.
Adevărul este că am început să lucrez în editură foarte devreme, de când aveam 12 ani. În fiecare vară, când colegii mei de clasă plecau în vacanţe sau la bunici, eu mergeam la editură să fac practică. Am început de jos, am trecut prin fiecare departament şi am învăţat mersul lucrurilor din interior. Am făcut pachete în depozit cot la cot cu colegii mei, răspundeam la telefoane în secretariat şi organizam arhiva contractelor. Cu timpul, în liceu, am început să mă ocup de relaţia cu clienţii, de blogul Nemira, şi să lucrez în departamentul de PR şi Marketing. Imediat după ce am terminat Facultatea de Drept, în 2011, exista o deschidere pe postul de drepturi de copyright, am zis să încep de acolo. La câteva luni după, a urmat primul meu târg internaţional de carte la Frankfurt unde am reprezentat editura. Şi acum am în faţa ochilor imaginea care m-a convins că acesta este drumul meu. Prima oară când am intrat pe porţile târgului de la Frankfurt, am văzut câteva sute de oameni care alergau dintr-o parte în alta, totul în jurul cărţilor, şi am rămas fascinată, m-am trezit în microbuz după ce trecusem de mult de hala la care trebuia să cobor eu…
– Ce a însemnat „Nemira”? Ce înseamnă astăzi „Nemira”?
– Nemira a fost întotdeauna o editură vie, mereu în mişcare şi cu un spirit tânăr, conectată la piaţa internaţională, dar şi la gusturile cititorilor români. În aceşti 25 de ani peste 20 de milioane dintre cărţile noastre au adus „plăcerea lecturii” în casele cititorilor noştri. Este editura care a publicat pentru prima oară în România traducerile unor autori străini precum Paulo Coelho, Michel Houellebecq, John Kennedy Toole, Stephen King sau Frank Herbert. Prima editură care a susţinut constant publicarea autorilor români consacraţi sau aflaţi la început de drum prin concursuri de debut din anii ă90. De-a lungul anilor, la Nemira au fost publicaţi Ioan Petru Culianu, Mircea Nedelciu, Radu Aldulescu, Lucian Vasilescu, Emil Brumaru şi Simona Popescu, printre mulţi alţii. Prima editură care a lansat un imprint dedicat cărţilor pentru copii în 2006. Prima editură care s-a aliniat la progresul digital din branşă cu lansarea primului ebook din România în anul 2009. Astăzi ne conduce acelaşi spirit şi suntem cu privirea înspre viitor, spre noile generaţii de scriitori şi poeţi români, dar şi spre cărţile importante din alte culturi care vor deveni clasicele de mâine. Şi nu în ultimul rând, privim spre viitoarele generaţii de cititori care se formează astăzi şi le încurajăm prin cărţile de copii şi adolescenţi pe care le publicăm, urmărim noile moduri în care cititorii interacţionează cu cartea-obiect odată cu digitalizarea întregii industrii.
– Care au fost relaţiile cu tatăl dvs.? V-a pregătit pentru conducerea editurii?
– Da, pe lângă relaţia noastră de tată-fiică, el mi-a fost un mentor incredibil în aceşti patru ani pe care i-am avut împreună la editură şi care cu siguranţă n-au fost nici pe de parte suficienţi ca el să-mi transmită tot ceea ce avea de împărtăşit. Dar este un timp pe care eu îl preţuiesc nespus prin tot ce am învăţat de la el, pe lângă curajul şi determinarea pe care mi le-a inspirat toată viaţa. Soarta a făcut ca el să plece dintre noi mult prea devreme. Anul acesta, când Nemira împlineşte 25 de ani, el urma să se retragă şi eu să preiau frâiele editurii. Voia mai mult timp pentru el, să se dedice scrisului.
– Ce înseamnă această editură pentru dvs. personal, pe lângă multă trudă?
– Pentru mine, editura înseamnă multă bucurie, şi cred că acesta e defapt secretul atunci când îţi transformi pasiunea în meserie. Multă bucurie, pentru ocazia de a împărtăşi cărţi bune cu cititorii noştri, dar şi recunoştinţă pentru oamenii fantastici cu care am ocazia să lucrez sau să-i cunosc în meseria asta. Şi mă refer aici la scriitori, la ceilalţi editori sau agenţi literari pe care îi stimez, dar şi la oamenii care de multe ori nu se văd din spatele cărţilor la care lucrează: traducătorii noştri, redactorii, corectorii, oamenii creativi care promovează cărţile noastre şi cei mai îndârjiţi care le vând, oameni minunaţi fără de care nu am putea să oferim cititorilor cele peste 150 de cărţi pe care le publicăm în fiecare an.
– Aţi publicat şi continuaţi să publicaţi foarte mulţi scriitori români? Cum aţi ajuns la această performanţă?
– Cred că este o datorie pe care orice editor o are faţă de generaţiile care vin. Nu putem avea doar o cultură de import, bazată pe traduceri şi atât. Din perspectiva mea, fără să publicăm scriitorii români buni, care au un cuvânt de spus, nu putem pretinde că suntem editori cu adevărat. Nemira a fost prima editură din România care şi-a asumat această misiune de a a promova autorii români la începutul anilor ă90. În 2015 am reluat tradiţia acelor ani şi organizăm din nou concursul de debut anual pentru roman, care poartă acum numele lui Valentin Nicolau tocmai datorită perseverenţei lui în promovarea tinerilor autori români.
– Care au fost cele mai mari succese editoriale?
– Câteodată e ameţitor pentru noi, cei din noua generaţie de editori care nu au prins anii ă90, să ne uităm în urmă la ce însemna un succes editorial în acei ani faţă de realitatea în care ne mişcăm acum. Cărţile lui Sven Hassel s-au vândut în peste un milion de exemplare atunci. Tirajele pentru autori precum Philip K. Dick, Frank Herbert sau Asimov începeau de la 30.000 şi puteau vinde câteva sute de mii de exemplare în 2-3 ani. În ziua de astăzi, seria „Urzeala Tronurilor” a lui George R.R. Martin, ecranizată într-un serial TV de HBO, vinde 50.000 de exemplare în câţiva ani şi asta este ceea ce numim un succes editorial. Sau seria „Jocurile Foamei”, ecranizată în ultimii ani, care vinde milioane de exemplare în afară şi la noi doar câteva mii pe an. Dar ca editor, atunci când te uiţi în spate, nu mai vezi neapărat cifrele şi vânzările pentru care te-ai zbătut atunci, ci cărţile care au contat pentru tine, a căror apariţie o vezi ca ceva necesar, cele care fac parte din portofoliul tău personal. Toate aceste succese de vânzări ne permit nouă să publicăm şi cărţile care ştim că nu vor ajunge pe lista bestellerurilor, dar care contează. Pentru mine, printre astfel de succese sunt cărţile lui Andrei Tarkovski sau Charles Chaplin, Trilogia Balcanică a Oliviei Manning sau seria noastră de poezie. Totul depinde de unghiul din care privim succesul editorial.
– Dar cele mai mari înfrângeri?
– Înfrângerile sunt de nelipsit într-un business în care contează atât de mult experienţa profund personală şi individuală care este lectura unei cărţi. Noi ca editori avem şansa asta să luăm o carte şi să o împărtăşim cu câţiva alţi mii de cititori. Cred că fiecare editor bun are câteva cărţi geniale sub centură la care se gândeşte atunci când vine vorba de ratări. Cărţi bune care ar fi trebuit să se vândă şi care nu s-au mişcat din depozite. Fiecare carte pe care o publici e un pariu până la urmă şi cu toată investiţia pe care o faci în marketing şi vânzări, s-ar putea să constaţi la sfârşitul anului că acel bestseller pe care erai sigur că l-ai publicat a vândut doar vreo 200 de exemplare, cu tot efortul care s-a dus în promovarea lui. Ideal este să ai cât mai puţine astfel de surprize la sfărşitul anului. Prea multe şi totul se duce de râpă. În ultimii ani am avut puţine astfel de „surprize”, poate cea mai neaşteptată fiind cartea faimosului astronaut Chris Hadfield, „Ghidul astronautului pentru viaţa pe Pământ”, o fantastică poveste motivaţională şi carte de ştiinţă, care s-a vândut în doar câteva sute de exemplare.
– Aţi publicat numai cărţile pe care le iubiţi?
– Da, numai cărţi pe care eu le-am citit şi le-am îndrăgit, sau cărţi pe care redactorii noştri le-au recomandat şi în care am deplină încredere. E fizic imposibil să conduci şi o editură şi să şi citeşti fiecare carte pe care urmează să o publici atunci când ai o producţie de 150 de cărţi pe an, 15 colecţii de gestionat şi câteva zeci de manuscrise primite în prospecţie în fiecare săptămână. Aici intervine un proces intern prin care cărţile trec de o primă lectură la unul dintre redactorii noştri sau vin ca propunere de la coordonatorul unei colecţii. Decizia finală îmi aparţine, dar se întâmplă rar să refuz propunerile colegilor mei. Aşa că da, publicăm numai cărţile în care credem cu adevărat, şi cred că acesta este şi singurul fel în care poţi face business în această industrie. Atunci când tu crezi în propriile cărţi ca editor, poţi să le susţii în faţa oamenilor de la vânzări, şi ei se vor duce mai departe către clienţii noştri cu entuziasm, pasiune şi dorinţa de a împărtăşi acea carte cu cât mai mulţi cititori.
– Ce v-a dezamăgit cel mai mult în această perioadă?
– Cred că cel mai dificil lucru pentru mine a fost să reconciliez imaginea unei industrii de carte sănătoase, cu o lungă tradiţie şi matură precum este cea din Marea Britanie, unde am studiat, cu realitatea industriei autohtone. Cu lipsurile ei, cu parti-pris-urile care există pe piaţă, cu lentoarea cu care avansează industria şi cu dezbinarea care există între editori. Lista de nemulţumiri e lungă şi începe de la lipsa unor politici coerente din partea statului pentru încurajarea lecturii în rândul tinerilor şi formarea noilor generaţii de cititori. Cultura şi educaţia nu duc lipsă de fonduri, dar ca în orice alt domeniu, împărţirea lor e discreţionară şi impactul pe care îl au activităţile astfel finanţate este minor spre inexistent. Avem organisme private precum USR care beneficiază de fonduri publice şi de taxe „cu dedicaţie”, precum timbrul literar, şi a căror activitate este complet netransparentă. Dacă ne uităm la licitaţiile de manuale, sunt o sursă continuă de dezbateri şi scandal în fiecare an. Mai toţi editorii importanţi, printre care şi noi, au renunţat în ultimii 15 ani să investească în sectorul educaţional tocmai din acest motiv, un sector care în orice alt stat este o sursă importantă de venit pentru marile grupuri precum Harper Collins sau Hachette. Apoi ne întrebăm de ce tirajele noastre sunt în continuă scădere, de la 30.000 cât erau în anii ă90, la 1.500-2.000 cât este acum punctul de pornire, şi de ce ţara noastră cu o populaţie dublă faţă de cea a Ungariei are o piaţă a cărţii estimată la o treime faţă de a lor. Asta îi împinge pe editori să fie mult mai precauţi cu listele de achiziţie, îi constrânge să reducă bugetele şi să investească mai puţin în promovare, totul e un cerc vicios.
– Se mai cumpără carte în România? Se mai citeşte în România, indiferent care este suportul (hârtie, tabletă etc)? Sunteţi optimistă?
– Da, dar să nu facem confuzie între cumpărători şi cititori. Cred că sunt din ce în ce mai mulţi cititori, şi cred că tinerii până în 35 de ani sunt cei care fac diferenţa. În acelaşi timp, numărul cumpărătorilor scade sau rămâne constant în ultimii ani din cauza unui cumul de factori. Creşte numărul cititorilor vorbitori de limbă engleză, care pot citi direct cărţile în limba în care au fost scrise şi atunci prezenţa lor nu duce la o creştere în vânzări. Ei sunt în general şi cei care folosesc cel mai des dispozitive electronice precum tablete sau e-readere pentru lectură. În acelaşi timp, creşte şi pirateria online şi multe dintre cărţile noastre ajung pe internet la câteva săptămâni de la ieşirea din tipar, un alt fenomen ce are un impact negativ asupra vânzărilor şi duce la micşorarea tirajelor.
– Cum vedeţi sistemul editorial din România ?
– Destul de efervescent în ciuda lipsurilor cu care se confruntă. Există câteva edituri mari care se mişcă bine, sunt foarte racordate la tot ce se întâmplă în afară, dovadă şi rapiditatea cu care se traduc multe dintre titlurile de pe lista de bestsellereruri străine. Sunt şi câteva edituri mici onorante, de nişă, dar foarte active, dovadă că se poate să porneşti o editură în astfel de vremuri şi să o conduci cu succes. Mă bucur să văd în ultimul an tot mai multe edituri care investesc în piaţa de carte pentru copii şi Young adult, un segment care este în continuă creştere şi la nivel internaţional.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
