Anca Irina Ionescu este profesor universitar şi traducător extrem de cunoscut, din mai multe limbi. A publicat mai multe manuale şi cursuri universitare, sute de articole şi studii în reviste de specialitate, sute de traduceri din mai multe limbi de circulaţie, numai din limba engleză 82 (lista tuturor acestor traduceri este impresionantă, ar depăşi lungimea interviului de faţă!). Pentru activitatea desfăşurată în domeniul promovării culturii cehe în România a primit de curând o recunoaştere deosebită din partea Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Cehe, care i-a acordat premiul Gratias agit pe anul 2016. Este un premiu instituit în 1997, se acordă persoanelor care contribuie la răspândirea bunului nume al Republicii Cehe în România, iar dumneaei este prima româncă distinsă cu acesta.
– Doamnă Anca Irina Ionescu, sunteţi profesor de Limbi şi Literaturi Slave în Cadrul Universităţii Bucureşti. Dar aveţi şi o operă impresionantă de istoric literar (aţi publicat mai multe cărţi despre istoria literaturii cehe) şi enorm de multe traduceri. Cum reuşiţi să împăcaţi cele două activităţi?
– Într-adevăr, din 1968, când am absolvit facultatea, am condus mai întâi seminare de literatură cehă şi, din 1973, şi cursul de principal de Istoria literaturii cehe. Din materialul adunat de-a lungul anilor, am început să elaborez o istorie a literaturii cehe pentru informarea publicului cititor ceh, care, cred eu, are nevoie de un astfel de instrument de referinţă în limba sa. Există, fireşte, istorii ale literaturii cehe în cehă şi în câteva limbi de circulaţie europeană, dar ele nu sunt la îndemâna cititorului român. Din această istorie a literaturii cehe au apărut deja primele două volume: vol. I. Literatura cehă veche, Renaşterea Naţională şi Romantismul, perioada cuprinsă între apariţia scrisului la slavi (sec. al IX-lea) şi prima jumătate a sec. al XIX-lea şi vol. II. Literatura cehă în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul sec. al XX-lea (până la primul război mondial), amândouă publicate de editura Oscar Print din Bucureşti (2011 şi 2014). Cât despre îmbinarea activităţii de cercetare a fenomenului literar cu cea de traducere, cred că ele se completează reciproc şi, mai mult chiar, sunt obligatorii. Căci traducerea unei opere literare contribuie în măsură covârşitoare la înţelegerea temeinică, profundă şi corectă a acesteia. Un fapt poate mai puţin cunoscut este că, la un moment dat, Eminescu, aflat la studii la Viena, a tradus o întreagă gramatică a limbii slave vechi din germană în română, fireşte ca să înţeleagă mai bine această limbă mai puţin cunoscută lui.
– Aţi tradus foarte mult din limba cehă, dar şi din alte limbi – engleză, italiană, spaniolă, franceză. Cum sunteţi un poliglot?
– Încă din adolescenţă mi-au plăcut enorm de mult limbile străine, îmi ofereau deschiderea spre o lume nouă şi o posibilitate de comunicare mult mai nuanţată cu tot ceea ce era în jurul meu. Îmi amintesc că mergeam în excursii, la plajă, la ştrand şi luam drept carte de lectură nu un roman poliţist sau de dragoste, ci câte un dicţionar. Pe atunci, Editura Ştiinţifică începuse să publice seria dicţionarelor bilingve extrem de serioase, pe care eu le devoram ca pe un roman de aventuri, pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt, fascinată de trecerea dintr-un registru lingvistic în altul.
Am tradus cel mai mult din limba engleză ‒ 82 titluri, dintre care menţionez James Clavell, Evadarea; Irving Stone, Paria şi Turnul nebunilor; W. Faulkner, Cătunul şi Oraşul; Richard Nixon, Lideri (lucrare pe care am primit-o cu dedicaţie de la autor cu rugămintea de a-i fi tradusă în română), Robert Ludlum, Complotul generalilor, Cassandra Compact, Strategia Bancroft, Winston Churchill, Istoria Americii, Anais Nin, Henry şi June şi Un spion în casa dragostei. Dintre cele 15 titluri traduse din franceză, aş menţiona François Mauriac, Căile mării, Hélène Carrère d’Encosse, Eurasia. Istoria Imperiului Rus de la 1552 până în zilele noastre, Bernardin de Saint Pierre, Paul şi Virginia, Al. Dumas, Cele două Diane. Din limba rusă am tradus 10 titluri, printre care merită amintite Boris Pasternak, Doctor Jivago (prima traducere în română), apoi A.P. Cehov, Duelul. Dramă la vânătoare şi L.N. Tolstoi, Spovedanie. Tot 10 titluri am transpus în română şi din polonă (de menţionat H. Sienkiewicz, Fără dogmă. Destinul unui geniu fără portofoliu şi Paznicul farului, nuvele).
Din bulgară am tradus mai puţin, dar lucrarea lui S. Vraceanski, Sistema şi religia mohamedană are un dublu merit: este prima scriere în limba bulgară modernă şi este o prelucrare liberă după cartea lui Cantemir Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane.
Am mai tradus 7 titluri din spaniolă (de menţionat Juan Pedro Monferrer Sala, Creştinătatea arabă), 6 din italiană (Luigi Zoja, Istoria aroganţei, Maria Montessori, Copilul în familie şi Educaţia şi pacea). Ca să însumăm, sunt aproximativ 170 titluri traduse din 9 limbi.
Am lăsat în mod intenţionat la urmă traducerile din cehă, deşi sunt cele mai numeroase după cele din engleză, deoarece în acest caz am urmărit un scop bine definit. Poporul ceh a dat omenirii personalităţi culturale al căror impact a trecut cu mult dincolo de hotarele ţării sale. Mi-am propus, aşadar, ca scrierile acestora să devină accesibile cititorului român şi am realizat acest lucru, prin traducerea principalelor lor opere literare. În ordine cronologică, aceşti cehi cu impact asupra Europei şi a lumii sunt: Carol al IV-lea (1316-1378), rege al Cehiei şi împărat al Sfântului Imperiu Romano-german, cel mai important monarh ale evului mediu târziu, autor, printre altele, al regulamentului alegerii împăratului, desfiinţat abia de Napoleon în 1806, a cărui Autobiografie am prezentat-o cititorilor români; Jan Hus (1369-1415), primul mare reformator al religiei catolice, a cărui învăţătură a declanşat nu mai puţin de cinci din cele nouă cruciade organizate de papalitate împotriva „ereticilor“, care au zguduit Europa timp de o jumătate de secol şi a stat la baza reformei lui Luther 100 de ani mai târziu. Cu ocazia sărbătoririi a 600 de ani de la martiriul acestuia, am publicat o antologie din scrierile lui în limba cehă, intitulată Scrieri despre credinţă, în care îşi expune ideile reformatoare.
Următorul mare fiu al poporului ceh a fost, după părerea mea, Jan Amos Comenius (1592-1670), întemeietorul pedagogiei moderne; după modelul de predare elaborat de el în clase constituite pe grupe de vârstă şi de reluare a predării cunoştinţelor de la simplu la complex în trei cicluri succesive, învaţă astăzi copiii din întreaga lume. E drept că lucrările lui pedagogice elaborate în latină fuseseră deja traduse, dar nu se cunoştea principala lui lucrare literară, un roman baroc considerat a fi printre cele mai reuşite din literatura europeană: Labirintul lumii şi raiul inimii, pe care mi-am făcut o plăcută datorie de a-l pune la dispoziţia cititorului român. Ajungând la epoca modernă, cel care a contribuit esenţial la configurarea politică a Europei de după primul război mondial a fost un alt fiu al poporului ceh, filozoful şi politicianul Tomáš Garrigue Masaryk (1850-1937), a cărui lucrare Noua Europă a fost publicată de mine pentru prima dată în limba română. Iar dintre contemporanii noştri, o personalitate de prim rang a filozofiei europene şi mondiale, reprezentant de frunte al fenomenologiei, alături de Heidegger şi Husserl, este Jan Patočka (1907-1977), cel ale cărui Eseuri eretice le-am tradus şi au apărut recent. Evident, am tradus şi alţi autori care au marcat o cotitură în istoria culturii şi a literaturii cehe, de pildă Smil Flaška din Pardubice (1350-1403), cu ale sale învăţături pentru domnie adresate moştenitorului tronului, intitulate Sfatul tatălui către fiu (scriere care face parte dintr-un gen literar medieval foarte gustat şi în care se înscriu şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie), Karel Hynek Mácha (1810-1836), cel mai mare poet romantic ceh, în întregime necunoscut cititorului român, apoi scriitori contemporani ‒ B. Hrabal, M. Urban, K. Tučková etc. În felul acesta, traducerile efectuate de mine din literatura cehă acoperă 700 de ani de istorie literară şi nu sunt alegeri întâmplătoare sau dictate de cererea pieţei, ci reflectă convingerea mea, formată în ani de studiu, cu privire la valorile culturii şi literaturii cehe.
– Care a fost traducerea care v-a bucurat cel mai mult?
– La această întrebare este foarte greu de răspuns, deoarece fiecare traducere m-a bucurat enorm, mai ales în momentul realizării ei. Pentru mine este o adevărată încântare să transpun în limba care îmi este atât de dragă gânduri şi sentimente rostite în alte limbi, dar care îşi pot găsi foarte bine formularea şi în româneşte. Simt o mare bucurie când recitesc fraza în română, îmi dau seama că vorbele se înşiruie firesc, venind parcă de la sine să exprime în haină nouă ceea ce a gândit autorul în limba sa. Dar dacă ar trebui să numesc totuşi un titlu, aş menţiona Spovedania lui Tolstoi, un text cu totul diferit de cele cu care eram obişnuiţi din marile romane ale scriitorului rus.
– A existat vreo traducere la care să fi ţinut foarte mult, dar care să nu fi avut succes la publicul român?
– Trebuie să fi fost şi aşa ceva, dar îmi vine mai greu să răspund, din două motive: 1) eu am ţinut la toate traducerile şi le-am însoţit cu gândul şi cu fapta până au ieşit din tipografie (fac corecturi, particip la stabilirea formatului, a titlului şi a copertei, acestea având o mare importanţă în receptarea lucrării); 2) după punerea în difuzare nu mai urmăresc în mod deosebit vânzările şi, de regulă, am ecouri de la cărţile care s-au bucurat de succes, ceea ce nu înseamnă că cele de care nu-mi pomeneşte nimeni nu au fost căutate, se poate întâmpla să nu-mi fi ajuns mie la urechi.
– Am constatat că traduceţi foarte mult, prin urmare pot presupune că o faceţi cu foarte mare uşurinţă. Care a fost însă textul/autorul care v-a dat cea mai mare bătaie de cap? De ce?
– Este adevărat că traduc cu uşurinţă – să nu uităm că am câteva zeci de ani buni de experienţă în care mi-am însuşit o anumită tehnică şi mai ales o disciplină strictă de lucru ‒ dar este drept că sunt şi texte care mi-au dat bătaie de cap. Aş menţiona, în acest sens, Lugi Zoja Istoria aroganţei, L.N. Tolstoi, Spovedanie şi, recent, Jan Patočka, Eseuri eretice. Este de vorba de autori cu o exprimare deosebit de „aleasă“, cu fraze compuse „meşteşugit“, foarte lungi adesea, adevărate perioade ca în literatura greco-latină, care, după părerea mea, nu pot şi nu trebuie să fie segmentate ca să uşureze sarcina traducătorului. Pe lângă aceasta, au şi o terminologie oarecum specifică, autorii creează cuvinte noi şi foarte sugestive în limba lor maternă, ceea ce ridică anumite probleme în faţa traducătorului, care este obligat la un efort de creaţie similar.
Aici cred că se cuvine să adaug că traducătorul trebuie să dea dovadă de respect pentru cititor şi în alt fel, şi anume să-l ajute să se familiarizeze cu contextul literar şi social-politic din care provine originalul. Pentru aceasta, sunt absolut necesare notele explicative ale traducătorului în unele cazuri şi, pentru comoditatea lecturii, insist ca acestea să fie date în subsolul paginii, nu la sfârşit.
Şi, tot din respect pentru cititor, consider că se cuvine ca traducătorul să dea indicaţii cu privire la pronunţarea numelor proprii în cazul limbilor de circulaţie redusă care folosesc adesea multe diacritice (suedeză, cehă, polonă, maghiară etc.).
– Ce se întâmplă cu traducerile în limba română? Sunt din ce în ce mai multe, în toate genurile, dar din ce în ce mai neglijente. Traducătorii cu probitate şi acribie, ca dumneavoastră, se împuţinează, înlocuiţi de firme de traducere care apelează la armate de personaje care de-abia ştiu limba română? Nu se poate face ordine în acest fenomen?
– Aici este într-adevăr o mare problemă. După părerea mea, o traducere bună trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale: 1) să redea cât se poate de fidel ideea originalului şi 2) să nu forţeze în niciun fel exprimarea în limba ţintă. Fireşte că pentru aceasta este nevoie de o cunoaştere temeinică a ambelor limbi, de răbdare şi atenţie, dar, dincolo de aceasta, şi de o conştiinciozitate autoimpusă. Textul traducerii în română este oarecum necontrolat şi rămâne necoroborat cu originalul, mai ales în cazul limbilor de circulaţie restrânsă. Apoi cititorul român citeşte traducerea şi este convins că aşa a fost şi în original, nu are de unde să ştie că autorul a spus altceva şi în alt mod. M-am confruntat şi eu, din păcate, uneori, cu cazuri în care mi s-a prezentat textul tradus de mine ca să iau cunoştinţă de „îndreptările“ propuse de redactorul de carte şi am fost nevoită să corectez greşelile de gramatică cu care acesta „corectase“ traducerea, introducând forme de genitiv feminin şi de plural greşite. Ordine s-ar putea face, ar trebui angajate persoane mai competente, ar trebui în primul rând ca Institutul de lingvistică al Academiei să editeze mult mai des (preferabil anual) Îndreptarul ortografic, pentru a norma formele nou apărute în limbă, care acum se dezvoltă cu mare repeziciune. Aş sugera ca, pentru traducerile din limbile pe care redactorul de carte nu le cunoaşte, editura să solicite colaborarea unui al doilea traducător cunoscător al limbii în cauză, care să semnaleze eventualele inadvertenţe. Aceasta ar contribui la asigurarea acurateţei lucrării şi la ridicarea nivelului ei, căci nimeni nu este perfect, oricui îi poate scăpa un cuvânt, oricine poate sări o propoziţie sau poate înţelege la un moment dat greşit un anumit sens. Patru ochi văd mai bine decât doi. Totuşi trebuie să spun cu toată sinceritatea că în vremea din urmă mai ales la marile edituri nu am mai întâlnit cazuri de astfel de traduceri lamentabile ca în primii ani de după 1990. Ar trebui chiar să spunem că traducerile în română ‒ cel puţin din limbile se circulaţie restrânsă ‒ sunt incomparabil mai bune decât cele făcute în engleză sau franceză. Acolo, traducătorul are obiceiul de a rescrie cartea, „ca să sune mai bine“, după părerea lui, ceea ce l-a determinat, printre altele, pe Milan Kundera să nu mai acorde dreptul de traducere a lucrărilor sale. Am tradus de curând D.H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley (căreia aş fi vrut să-i spun Iubitul doamnei Chatterley!) şi am confruntat textul cu o traducere online în limba rusă. Deşi este dată în texte paralele, traducerea în rusă este cu totul altceva, adesea fără nicio legătură cu ceea ce spune autorul şi mult mai scurtă, deoarece acolo unde nu a înţeles, traducătorul a sărit pur şi simplu paragraful respectiv.
Şi ar mai fi ceva de spus. Consider că trebuie combătut ferm obiceiul de a se traduce după traduceri. Din diverse motive (de cele mai multe ori financiare, dar nu numai), apar traduceri din limbile de mică circulaţie făcute nu după original, ci după o altă traducere. Mi se pare absolut inadmisibil, pentru că gândirea autorului este în felul acesta deformată. În cazul în care autorul este în viaţă sau moştenitorii mai au drepturi de autor, aceştia se pot împotrivi, dar ce ne facem cu cei care au murit mai de mult şi nu mai are cine să le apere patrimoniul literar? Am cunoscut recent o situaţie în care cineva care tradusese nişte texte ale unui autor ceh prin intermediul unei traduceri italiene m-a rugat să-i trimit traducerea direct din cehă a respectivei lucrări, după care persoana a fost foarte dezamăgită, căci comentariile pe care le redactase deja la textul tradus din italiană (tradus din cehă!) nu se mai potriveau cu texul tradus direct din cehă! Nici nu mă mir!
– Aţi participat foarte recent, la Biblioteca naţională a României, la un eveniment intitulat „Muzicalitatea matematică a poeziei”. Ne puteţi împărtăşi şi nouă în ce constă muzicalitatea matematică?
– Poezia este cea mai veche formă a artei cuvântului, desprinsă din complexul iniţial nediferenţiat al artelor sonore, din care făcea parte alături de muzică. A apărut înaintea prozei, căci dispunea de calităţi mnemotehnice care o făceau mai potrivită pentru memorare decât proza. Poezia, ca orice formă de artă, se compune din două elemente esenţiale: conţinutul reprezentat de imaginea artistică şi forma în care este modelat materialul de creaţie, în cazul de faţă vorbirea (cuvântul). În modelarea materialului de creaţie elementele matematice sunt esenţiale în orice formă de artă ‒ de pildă, în pictură se aplică legile perspectivei, ale geometriei, în sculptură diverse măsurători etc. Nici poezia nu face excepţie de la această regulă şi nu poate exista fără un model matematic fundamental, disciplinat şi riguros respectat, constituind canavaua pe care se ţes apoi imaginile poetice. Ritmul, rima, cadenţa, chiar şi instrumentaţia sonoră a versului se pot reprezenta prin modele matematice, ceea ce face ca analiza lor să dobândească mai multă obiectivitate şi acurateţe ştiinţifică. Toate ritmurile poetice cunoscute se bazează pe un model care poate fi redat şi grafic, de pildă troheul de opt silabe: U ‒ ǀ U ‒ ǀ U ‒ ǀ U ‒ ǀ sau iambul de opt slabe: ‒ U ǀ ‒ U ǀ ‒ U ǀ ‒ U ǀ ; la fel, dactilul U ‒ ‒ ǀ U ‒ ‒ ǀ U ‒ ‒ ǀ U ‒ ‒ ǀ etc. în care U notează silaba accentuată, ‒ silaba neaccentuată, iar ǀ limita silabică. Sonoritatea unui vers poate fi redată matematic prin raportul dintre numărul de silabe al versului şi numărul silabelor din care este alcătuită rima, de pildă în strofa
Dintre sute de catarge
Care lasă malurile
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?
Sonoritatea rimei în cazul versurilor 1 şi 3 este 2/8, între 2 şi 4 este 4/8.
Foarte interesante, mai ales în epoca dezvoltării calculatoarelor, sunt şi aplicaţiile teoriei informaţiei la studiul poeziei; cu ajutorul acestora s-a stabilit, de exemplu, că în limba engleză pentru realizarea unui ritm iambic (bisilabic cu accentul pe a doua silabă) primul cuvânt al versului poate fi ales din 78,2% din fondul lexical al limbii, cel de-al doilea cuvânt din 89,3%.
– O întrebare mai personală: sunteţi urmaşa lui Nae Ionescu. Aţi îngrijit ediţia „Jurnal cu şi fără Nae Ionescu” la Editura Vremea. Plănuiţi cumva alte texte care să surprindă criticii şi cititorii deopotrivă legate de marele om de cultură?
– Da, plănuim, împreună cu Editura Vremea, respectiv cu tânăra cercetătoare Miruna Lepuş-Şolea, elaborarea unei scurte antologii de texte ale lui Nae Ionescu adresate publicului larg, nu specialiştilor. Dar deocamdată este numai o idee.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
