De aripa lunedista o apropie mai ales prozaismul, intertextualitatea si nota oral-colocviala a discursului; de neoexpresionisti - transcriptia precisa a angoaselor, infrastructura mitica a universului liric si indeosebi ambitia de a scrie o poezie "maximala", fixata pe articulatiile lumii si ale vietii. Cum trasaturile amintite nu se desfasoara succesiv, ci alternativ, ordinea volumelor nu indica neaparat o evolutie programata, ci mai degraba o continua fuga experimentala, indusa de teama autopastisarii. De aici, strabaterea intregii scale a discursurilor, de la expresia bruta, "bolovanoasa" la dictiunea oraculara si de la descatusarea directa a emotiei la scriitura mediumnica. E drept ca, in ciuda acestei variatii, universul tematic al poemelor ramane unitar; developate nostalgic prin supratema memoriei, textele lui Stoiciu organizeaza evocarea in trei straturi concentrice: memoria biografica (evenimentele din "Anii LIS", notate cu exactitate si fervoare), memoria istorica (avatarurile satului natal in perioada comunista) si memoria preistorica (regresiunea intr-un taram arhetipal).
Aceasta dispunere a imaginarului se observa inca din La fanion (1980), unde reactivarea copilariei combina perceptia prozaica, anecdotica, imediata cu o perspectiva mitizanta; Cantonul 248 se transforma intr-un panteon sui-generis, iar gospodinele si ceferistii sunt simple masti indaratul carora se intrevad Zeus, Cronos, Hera, Afrodita sau Dionysos. Dimensiunea mitologica se estompeaza in volumul urmator, Inima de raze (1982), unde euforia lasa locul depresiei, iar stilizarea viziunii nu se mai face in directia efuziunii paradiziace, ci in sensul infernaliilor expresioniste: "dara asta de sange dusa pana/ la maximum va raci, fericitilor, nisipul sa/ il puteti traversa, feriti, cu/ parfumurile voastre de mosc in basici/ ermetice,/ inchise in vase, fluviu/ urmarit de o fiara: in frunte, eu/ siroind, purtand hainele/ luate de pe cadavre, ale celor de dinaintea/ mea, chircit, cu brizbrizuri// in directia ochilor: mereu/ un fetus, de om ingamfat,/ buzat,/ in reciient plin de gelatina: ce/ pustiu..." Ce-i drept, mitul nu este irevocabil abandonat, ci doar trecut sub carantina pentru a fi resuscitat in Cand memoria va reveni (1985), unde formeaza placa turnanta a viziunii. Pivotand in jurul obsesiei labirintului, cartea e o constructie polifonica si initiatica in care incursiunea printre filele arhivei personale devine o treapta necesara revelatiei purificatoare. Fara a aduce date substantial noi, O lume paralela (1989) e o sinteza a tendintelor din volumele anterioare: miturile explicite sunt resorbite aici in substanta unui mitologism difuz, iar tulburarile survin, de obicei, ca urmare a fisurilor care se strecoara in crusta situatiilor originare.
Poemele aristocrate (1991) deschid o noua etapa in lirica lui Liviu Ioan Stoiciu: pe de o parte, miturile abundente din volumele deceniului noua sunt concurate de o componenta etica ce atesta implicarea poetului in actualitate; pe de alta parte, discursului sincopat si digresiv i se prefera acum o fraza taioasa, care reduce vizibil ambiguitatea spre folosul directetei. Arborescentei retorice i se substituie parabola morala, care spulbera simulacrele printr-o privire "dezvrajita" ce intuieste inautenticitatea vietii sociale. O atare linie tematica este amplificata in Singuratatea colectiva (1996) si in Ruinele poemului (1997), unde efectul dramatic provine dintr-o continua dezicere de sine. Alternand enunturile asertive cu cele interogative, poetul isi potenteaza sarcasmul, care se descarca in jeturi expresive: "Azi, parca mai senin ca ieri, cu/ mantaua de pamant trasa pe dupa umeri pe jumatate, acceptand/ indiferenta/ obiectelor din jur: cuprins deodata de incurajare. Incurajare? Cat/ sa apuce sa se elibereze, asa: se va da iar cu/ capul de oglinda, oglinda plina de lumina inselatoare/ a ferestrei din fata! Pana va obosi. Si/ va mai trece o zi...".
Desi cinismul se prelungeste in volumul Post-ospicii (1997), unde partea secunda a cartii e o utopie negativa livrata intr-un limbaj arhaic si regional, primul ciclu anunta deja aici o alta varsta lirica. Temele obsedante sunt acum nebunia, animalitatea si moartea, iar poezia imbraca un vesmant funebru. Explorarea zonelor liminare ale umanului continua in Poemul animal (2000), unde titlurile textelor imprumuta numele partilor corpului, iar constiinta pierde teren in fata fortelor terifiante ale subconstientului: "fiarele, de dupa copaci de hartie, paduri intregi, scabroase, ieseau/ din noi la drumul mare si/ atacau: fiecare// din noi, insa, le plateam gras, cum/ eram, numai dinti/ si gheare, infricosati reciproc, rataciti prin/ necazurile vietii si luptam pana la ultimul strop - cu fruntile/ incretite...// fiare ale inaintarii spirituale". Toate aceste trasaturi fuzioneaza in La plecare (2003), poate cel mai bun volum al poetului, care semnaleaza totodata revenirea la spatiul-matrice din primele scrieri. Alcatuita din doua sectiuni (De unul singur - infatisarea si Dedublarea - marturii), cartea indica o dubla "invatare" (mistica si istorica) a mortii, intr-un traiect ce porneste de la perceptia individuala a limitei, continua cu experienta colectiva, pentru a se finaliza prin contragerea ei intr-o etica destinata umanitatii postistorice. Astfel, daca prima parte a volumului descrie starile-limita pe care le traieste sufletul in calatoria sa intermundana, sectiunea secunda sugereaza o posibila "renastere", in care amintirile din copilarie se amesteca cu reminiscente arhaice, astfel incat geneza individului reface pe cont propriu experienta civilizatoare a umanitatii.
Proteica si personala, reflexiva si dionisiaca, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu mi se pare unul din cele mai bune antidoturi impotriva cliseelor critice care sufoca, de un sfert de veac incoace, poezia optzecista.
*) Liviu Ioan Stoiciu, Cantonul 248, prefata de Mircea A. Diaconu, postfata de Mihail Vakulovski, Editura Vinea, Bucuresti, 2006, 500 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
