Bine aţi venit în Arena 13, unde războinicii luptă cu înverşunare, iar moartea face parte din regulile jocului.
Leif, un tânăr care se înscrie la şcoala de lupte din Gindeen, are o singură ambiţie: să devină cel mai bun luptător în Arena 13. Aici, spectatorii fac pariuri despre care luptător va înfige primul sabia în trupul adversarului. Iar în meciurile de revanşă, fac pariuri despre care adversar îşi va pierde viaţa.
Dar ţinutul Midgard este terorizat de Hob, o creatură malefică ce provoacă din când în când la o luptă pe viaţă şi pe moarte un combatant din Arena 13.
Iar aceasta este exact ce îşi doreşte şi Leif, care ştie prea bine crimele lui Hob şi arde de dorinţa să le răzbune.
În primul volum al trilogiei Arena 13, Leif se va înfrunta cu monstrul care i-a distrus familia, chiar dacă acest lucru l-ar putea costa viaţa.
PROLOG
În citadela cu treisprezece turnuri sălăşluieşte Hob. Este însetat de sânge. Îi vom da sânge până ce se va îneca în el.
Amabramdata: Cartea Profeţiilor Genthai
Hob aşteaptă femeia la adăpostul întunericului, pe malul celălalt al râului, sub copacii ce îl feresc de razele lunii. Adulmecă aerul de două ori, cercetându-l atent, până ce mirosul intens al sângelui ei îi ajunge la nări. Îi simte gustul pe limbă.
Shola e singură. Soţul şi copilul ei au rămas acasă, la ferma din vârful dealului. Fiul ei doarme, iar soţul său, Lasar, nu o poate ajuta cu nimic în acest moment.
Chemarea este puternică, mai puternică decât oricând. Shola trebuie să răspundă poruncii lui Hob. Părăsită de ultima fărâmă de voinţă, Shola aleargă pe coasta dealului până la râu. Ştie unde trebuie să meargă. Îşi descalţă pantofii, îşi ridică rochia până la genunchi şi păşeşte în apă, îndreptându-se către pâlcul de copaci cufundaţi în beznă. Aproape că îşi pierde echilibrul pe pietrele alunecoase. Apa e răcoroasă şi îi mângâie picioarele precum o eşarfă de mătase, însă fruntea îi arde şi are gura uscată.
Înlăuntrul ei se duce o luptă. O parte din ea şi-ar fi dorit să rămână acasă, alături de familie, dar îşi alungă repede acest gând din minte. Dacă nu se va supune chemării, atunci Hob va urca la ferma din vârful dealului şi îi va ucide fiul.
Hob a ameninţat-o deja.
Soţul ei nu îl va putea apăra pe copilul lor.
E mai înţelept să i se supună lui Hob.
În acea seară, la asfinţitul soarelui, Lasar a luat cutia din piele ponosită din pod, a traversat împleticindu-se pavajul din piatră şi a aşezat-o pe masa din bucătărie. A scos din ea două săbii, cu plăselele cizelate în forma unui cap de lup.
Acelea erau săbiile Trigladius, pe care, odinioară, le mânuise chiar el în Arena 13 din oraşul Gindeen.
– Nu te duce la el, a spus Lasar, copleşit de furie. Merg eu în locul tău. În seara asta, voi tăia monstrul în bucăţi.
– Nu! s-a împotrivit Shola. Gândeşte-te la fiul nostru. Dacă nu fac ceea ce îmi cere, Hob îl va ucide. M-a avertizat în nenumărate rânduri. Ştii prea bine că, indiferent dacă ai izbuti să îl omori în această seară, mâine îi va lua locul altul. Nu te poţi lupta cu toţi. Tu ştii asta mai bine ca oricine. Te rog! Te implor! Lasă-mă pe mine să merg la el.
În cele din urmă, spre uşurarea Sholei, Lasar a cedat şi a aşezat săbiile la loc în cutie, fără a-şi putea stăpâni lacrimile.
Acum, în lumina lunii, Shola desluşeşte silueta lui Hob profilându-se pe fundalul cerului. Ochii lui sticlesc în întuneric mai puternic decât stelele. Este uriaş, mai mare decât i-a fost dat să îl vadă vreodată.
Stă în faţa lui, tremurând din tot corpul. Inima îi bate nebuneşte în piept, iar răsuflarea îi zvâcneşte în gât, asemenea unui suflet gata să îşi ia zborul. Se clatină, dar nu se prăbuşeşte. Hob s-a apropiat de ea şi a prins-o de umeri.
O să-i ia doar puţin sânge, încearcă ea să-şi adune curajul, inima îşi va domoli bătăile pentru scurt timp şi i se vor înmuia picioarele. Va simţi o oarecare durere, dar o va îndura. Va fi la fel ca dăţile trecute, totul se va termina rapid, iar ea va fi liberă să se întoarcă la familia ei.
Însă de data asta e altfel. Este momentul de care s-a temut întotdeauna – este ultima oară când o cheamă la el. A auzit şi ea zvonurile, era conştientă că totul se va sfârşi la un moment dat. Va veni noaptea când Hob nu o va mai lăsa să se întoarcă.
Îşi înfige dinţii în gâtul ei, adânc, mult prea adânc. Durerea e mai intensă ca oricând. Îi soarbe sângele cu înghiţituri lacome.
Acesta este începutul morţii ei.
Privirea i se înceţoşează, amintiri cu soţul şi fiul său îi invadează mintea şi o năpădeşte un val de tristeţe şi dor. Se chinuieşte să le alunge. Amintirile nu fac decât să provoace durere.
Pe măsură ce întunericul se adânceşte, simte ceva şi mai cumplit. Parcă ar pătrunde o mână în ea, care strânge, răsuceşte, se desprinde; trece dincolo de inimă şi de carne şi îi smulge spiritul ca pe un dinte.
Are senzaţia că ceva îi soarbe adâncul sufletului.
Unii îl numesc Bătrânul Hob. Alţii rostesc în şoaptă Pouke, ca să îi sperie pe copii. Alţii îi spun Gob ori Gobble. Femeile îl numesc Fang.
Oricare i-ar fi numele, este un monstru.
O asemenea creatură merită să fie tăiată în bucăţi şi aruncată în toate colţurile pământului.
Dar oamenii sunt slabi şi fricoşi şi îl lasă pe Hob să împărăţească peste aceste ţinuturi.
Acesta este Midgar, pământul celor căzuţi şi învinşi.
Acesta este Tărâmul Oamenilor.
1
Lupta cu ciomege
Ciomegele ori pietrele îmi pot sfărâma oasele. Dar wurdele sunt mult mai letale.
Culegere de balade şi povestiri
I-am privit pe cei doi luptători cu ciomege cum îşi dau târcoale, măsurându-se reciproc din priviri.
Băiatul blond era înalt şi ager în mişcări, un campion local care se întrecea cu toţi doritorii. Îl văzusem deja cum învinsese cu uşurinţă patru adversari, dar al cincilea îi dădea bătăi de cap. În ciuda faptului că era bondoc şi vânjos, avea reacţii surprinzător de rapide.
Luptătorii erau ceva mai în vârstă – să fi avut în jur de şaptesprezece sau optsprezece ani – şi mult mai voinici decât mine. Oare aş fi în stare să îl înving pe campion? Sunt suficient de bun? Astea erau întrebările care mă frământau.
Schimbaseră deja mai multe lovituri, dar niciuna nu îşi atinsese ţinta. Cel ce primea o lovitură la faţă sau la cap era automat declarat învins.
Luptau pe un teren viran, de la periferia oraşului, în mijlocul unui cerc de spectatori înfierbântaţi, care îşi agitau pumnii în aer şi ţipau, strângând în degete biletele de pariuri pe care le cumpăraseră de la agentul ce urmărea înfruntarea de la distanţă. Majoritatea spectatorilor erau tineri – adolescenţi ca şi mine – însă vedeai şi câţiva oameni de vârstă mijlocie, care dădeau dovadă de acelaşi entuziasm, dădeau din mâini şi îşi încurajau luptătorul favorit.
Era riscant să pariezi împotriva campionului, căci existau şanse mari să îţi pierzi banii. Totuşi, dacă aveai noroc şi câştigai, primeai de patru ori suma pariată. Eu personal nu mi-aş fi asumat acest risc. În ciuda iscusinţei adversarului său, campionul părea sortit să câştige.
Chiar de-aş fi dorit să pariez, n-aş fi putut, fiindcă nu aveam niciun ban în buzunar. Pribegeam pe drumuri de două săptămâni şi abia sosisem în oraşul Gindeen. Nu mâncasem nimic de o zi întreagă şi eram sfârşit de foame. Acesta era motivul pentru care mă aflam acolo. Speram să pot participa la lupte. Agentul aranjase luptele în aşa fel încât să poată câştiga bani din pariuri, dar îl plătea numai pe luptătorul victorios.
Deodată, băiatul scund şi vânjos a renunţat la orice prudenţă şi şi-a atacat adversarul cu sălbăticie, împingându-l. Preţ de câteva clipe, a părut că agresivitatea şi viteza lui vor avea câştig de cauză. Însă blondul a făcut un pas în faţă şi l-a izbit cu ciomagul direct în gură.
În momentul în care lemnul lăcuit s-a izbit de carne şi dinţi, s-a auzit un pocnet scurt, urmat de un plescăit.
Învinsul s-a clătinat pe picioare, scuipând bucăţi de dinţi, în vreme ce sângele îi şiroia din gură şi i se prelingea pe cămaşă.
Gata. S-a terminat. Era rândul meu acum. Cel puţin, aşa speram.
M-am aşezat la coada de spectatori, care aşteptau să îşi ridice câştigurile. În sfârşit, am ajuns în faţă şi m-am uitat la agent. Purta o eşarfă albastră, pusă în diagonală peste piept, ca însemn al meseriei sale – agent de pariuri. Maxilarul puternic şi ochii apropiaţi îi dădeau un aspect dur; pe lângă asta, nasul îi fusese spart de atâtea ori, încât era aproape turtit pe faţă.
– Unde ţi-e biletul de pariuri? a întrebat el. Hai odată, ca n-am toată ziua la dispoziţie.
Când mi-a vorbit, i-am observat dinţii lipsă ori sparţi. Am presupus că fusese şi el cândva luptător cu ciomegele.
– N-am venit ca să pariez, am zis. Vreau să lupt.
– Eşti din sud? a întrebat el, rânjind.
Am încuviinţat din cap.
– Eşti nou sosit la Gindeen?
Am încuviinţat din nou.
– Ai mai luptat cu ciomege?
– De multe ori, am răspuns, privindu-l drept în ochi, încercând să nu clipesc. De obicei, câştig.
– Zău aşa? a râs el. Cum te cheamă, băiete?
– Leif.
– Ai ceva tupeu, Leif, trebuie să recunosc. Aşa că o să-ţi dau o şansă. Intră în luptă acum. Mulţimea e înnebunită să vadă sânge proaspăt.
Ocazia sperată se ivise mai uşor decât m-aş fi aşteptat.
M-a condus în mijlocul peticului de iarbă noroioasă şi şi-a pus palma cărnoasă pe capul meu. Apoi i-a făcut semn băiatului blond, al cărui adversar anterior se făcuse nevăzut, şi i-a cerut să se aşeze în dreapta lui.
– Rob a câştigat din nou, a strigat el. Va reuşi cineva să îl bată? Poate că acum este momentul… Acesta este Leif, nou-venit în oraş. A mai luptat în sud. A luptat şi a câştigat. Poate că un băiat de la ţară va reuşi să vă dea o lecţie vouă, orăşenilor. Aşa că veniţi şi pariaţi!
Timp de câteva secunde, lumea a rămas împietrită. Peste două sute de perechi de ochi mă măsurau din cap până-n picioare. Câţiva rânjeau, alţii mă priveau plini de dispreţ.
Am profitat de acest moment pentru a-mi cântări din ochi adversarul. Cămaşa albă îi strălucea în razele soarelui de după-amiază, iar pantalonii negri şi ghetele din piele erau de bună calitate. În contrast cu el, cămaşa mea verde în carouri era teribil de murdară după drum, pantalonii aveau o gaură în dreptul genunchiului stâng. Oamenii se uitau atent la pantofii mei, ale căror tălpi dezlipite îmi lăsau degetele să se aerisească. De asemenea, aveam pielea mai neagră decât a oricăruia dintre cei prezenţi. Unii dintre spectatori au clătinat nemulţumiţi din cap şi au plecat.
Dacă nimeni nu era dispus să parieze, lupta ar fi fost anulată. Trebuia neapărat să lupt şi trebuia neapărat să înving.
Spre uşurarea mea, câteva persoane s-au aşezat la coadă şi au început să parieze.
Acum trebuia să rezolv următoarea problemă.
– Nu am ciomag cu care să lupt. E posibil să îmi împrumute cineva unul? l-am întrebat pe agent, suficient de tare cât să audă şi mulţimea.
Îmi lăsasem ciomegele de luptă acasă, la prietenul meu Peter. Nu venisem la Gindeen ca să devin luptător cu ciomege. Credeam că acele zile sunt de domeniul trecutului.
Agentul şi-a dat ochii peste cap şi a tras o înjurătură în barbă, iar unii dintre cei aşezaţi la coadă şi-au pierdut interesul şi au renunţat să mai parieze. În acel moment, cineva mi-a pus un ciomag în mâna dreaptă şi o clipă mai târziu am dat piept cu campionul, în vreme ce lumea a format un cerc în jurul nostru. Mi-am dat seama numaidecât că mă aflu într-o nouă încurcătură. Era după-amiază târziu, iar soarele era destul de jos pe cer şi îmi bătea direct în ochi.
Adversarul meu s-a ghemuit şi a intrat în poziţie de luptă şi a pornit spre mine, o siluetă neagră pe fundalul soarelui. Am mijit ochii, aşteptându-l să mă atace, iar el s-a năpustit către mine. Era rapid în mişcări. Abia am reuşit să evit lovitura. M-am răsucit spre stânga şi am început să dau roată în jurul lui, în timp ce el mă urmărea cu privirea.
Publicul a început să îi scandeze numele: „Rob! Rob! Rob!”
Oamenii îşi doreau să câştige. Eu eram un nimeni.
Am continuat să mă învârt în jurul lui până când nu am mai fost orbit de soare şi atunci l-am privit în ochii lui albaştri. Nu mai stătea ghemuit, aşa că am remarcat încă o dată cât este de înalt. Avea braţele mult mai lungi decât mine. Trebuia să găsesc, cumva, o soluţie să îl fac să lase garda jos şi să vină mai aproape de mine.
A mai atacat o dată. M-am ferit şi ciomagul mi-a trecut razant pe lângă umărul drept. Era cât pe-aici să mă nimerească. Pantofii mai mult mă jenau. Cu fiecare pas pe care îl făceam, tălpile lor dezlipite lipăiau pe iarba umedă şi alunecoasă.
Concentrează-te, Leif, mi-am zis în sinea mea.
La următorul atac, nu am mai fost la fel de rapid. M-a izbit cu forţă peste mâna dreaptă şi am scăpat ciomagul.
Mulţimea a izbucnit în urale.
Una dintre regulile bătăii cu ciomege este să nu dai drumul armei din mână, orice s-ar întâmpla. Dacă faci asta, meciul e ca şi terminat. Adversarul tău se poate apropia fără teama unui contraatac. Lovitura nimerise un nerv şi îmi amorţise braţul, care atârna moale pe lângă corp.
Intrasem în luptă destul de încrezător – victoriile de acasă îmi dădeau speranţe – dar începeam să pricep că îmi calculasem greşit şansele. În definitiv, oraşul era mult mai populat decât zona rurală din care veneam. Cu cât erau mai mulţi luptători, cu atât standardele erau mai înalte.
Rob râdea. A venit spre mine cu ciomagul ridicat. Mă întrebam dacă va alege să mă lovească peste gură, situaţie în care mi-aş fi pierdut dinţii.
Publicul a început din nou să scandeze din ce în ce mai tare:
– Fugi, iepuraşule! Fugi, iepuraşule! Fugi! Fugi! Fugi!
Râdeau şi strigau. Voiau să renunţ şi să dau bir cu fugiţii.
Fuga ar fi fost soluţia cea mai înţeleaptă. Ce rost avea să mă lase cineva fără dinţi?
Nu am apucat să aflu dacă Rob intenţiona să mă lovească în frunte sau în gură. M-am aruncat la pământ pe sub ciomag, m-am rostogolit spre picioarele lui şi, cu mâna stângă, mi-am înşfăcat ciomagul. Până să apuce el să se întoarcă, eu eram deja în picioare.
Pe urmă, mi-am scos pantofii inutili – mai întâi pe dreptul, apoi pe stângul. Aveam senzaţia că timpul a încetinit. I-am auzit cum cad amândoi la pământ. Mi-am depărtat degetele, înfigându-le zdravăn în iarbă. Era mult mai bine aşa. Am strâns bine ciomagul în mână. Braţul drept era în continuare amorţit, dar nu mai conta. Deşi prefer mâna dreaptă, sunt aproape la fel de bun şi cu stânga. Pot lupta cu oricare dintre ele.
Am atacat.
Rob e rapid, dar şi eu sunt. Extrem de rapid, chiar. Poate că nu eram la fel de iute în picioarele goale pe cât aş fi fost într-o pereche bună de ghete, dar era suficient. L-am lovit peste încheietura dreaptă, apoi mai sus pe umărul stâng, nu îndeajuns pentru a-l face să scape ciomagul, dar am reuşit să îl enervez, exact cum îmi doream.
Şi eu aveam motivele mele de supărare. Mă rănise şi aveam foarte puţini susţinători în public. Erau doar vreo patru care pariaseră pe mine. Însă un luptător care permite furiei să îi întunece judecata e ca şi învins. De câte ori luptam, încercam să îmi păstrez calmul. Vedeam cât de nervos este adversarul meu. Probabil i se întâmpla rareori să fie lovit. Poate că se simţea ruşinat în faţa propriilor suporteri şi căuta să se răzbune. Indiferent care ar fi fost motivul, era important că reuşisem să îl fac să devină imprudent. S-a năpustit asupra mea, agitându-şi ciomagul, de parcă ar fi vrut să îmi zboare capul de pe umeri.
M-a ratat de trei ori pentru că mă mişcam fără încetare, retrăgându-mă uşor. Dar, după a treia încercare, am să-i sparg garda.
Pentru o clipă, a fost atât de descoperit, încât am decis să îmi încerc norocul.
L-aş fi putut lovi peste gură, aşa cum făcuse el cu adversarii de dinainte. Unii luptători sunt foarte brutali şi le face plăcere să îşi rănească adversarii în cel mai crud mod posibil. Mie, însă, îmi plăcea bătaia cu beţe şi preferam să câştig meciul mai degrabă prin talent şi agilitate decât prin forţă.
Aşa că l-am lovit pe Rob foarte încet. L-am atins rapid peste frunte, fără să îl zgârii măcar.
A fost suficient.
Rob părea uluit. Mulţimea amuţise.
Câştigasem. Era tot ce conta.
Agentul era extrem de mulţumit când mi-a dat banii.
– Eşti foarte bun. Extrem de rapid. Vino şi mâine la aceeaşi oră, mi-a zis el. O să-ţi găsesc un adversar mai puternic.
– Poate că voi veni, am răspuns eu, din politeţe. Nici prin gând nu-mi trecea să fac asta. Lupta cu ciomege nu intra în planurile mele.
În sfârşit, mi-am putut cumpăra de mâncare. Cu banii rămaşi, mi-am dus pantofii la reparat.
În noaptea aceea, am dormit într-un hambar de la marginea oraşului. M-am trezit dis-de-dimineaţă şi m-am spălat la o pompă de pe stradă, ca să apar cât mai prezentabil la întâlnirea cu Tyron, unul dintre cei mai importanţi oameni din Gindeen.
Aveam biletul albastru câştigător, care îmi dădea dreptul să fiu antrenat de cel mai bun. Iar acesta era Tyron.
Voiam să mă pregătească să lupt în Arena 13.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Corint junior. Traducere din limba engleza de Adina Raţiu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
