Ziarul de Duminică

Armament portabil/ de Călin Hentea

Armament portabil/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea

29.04.2016, 00:00 145

– Armament portabil aveţi?

Colonelul, un rezervist încă verde, a făcut ochii mari şi, după o clipă de ezitare, i-a mai dat o şansă:

– Ce să am?

– Armament portabil. Ce, nu ştiţi ce-i aia? Tocmai dumeavoastră! i-a răspuns lunganul ochelarist, îmbrăcat corect, instalat autoritar la intrarea în punctul de control.

Avea în spate destul de multe luni, poate chiar ani, de misiuni NATO prin diverse locuri bătute de soartă ale pământului. Tocmai de aceea venise la Centrul Militar, să ceară o adeverinţă semnată, ştampilată şi cu antet că fusese cu adevărat în acele misiuni. Pe baza acelei adeverinţe putea face o altă cerere la circa financiară pentru a fi scutit de plata impozitului pe casă. Casa era doar un apartament de două camere, la etajul doi din cartierul Militari, dar oricum, era o scutire şi nu o plată. La fel ca şi scutirea de bilet pe ITB; abia după ce a plătit cinstit şi fără obiecţii o amendă de 50 de lei pentru că realmente uitase să-şi ia bilet, a aflat că putea călători gratis pe ITB, doar cu talonul de pensie. Considerându-se încă verde, dom’ colonel prefera să afirme, aşa, cu titlu de glumă subţire, că el nu era un pensionar, ci un rentier al statului român. Aşadar, dom’ colonel, cu o alură apăsat mic-burgheză (burtică, bărbuţă, mustăcioară, grizon şi pălărie de fetru englezească), avea timp să umble, cu răbdare şi condescendenţă, după adeverinţe.

– Ştiţi, la noi în unitate, nu e voie cu armament portabil. Aşa e regula. A ordonat dom’ comandant, s-a simţit obligat se explice civilul, lung ca o sârmă, de la punctul de control. 

Civilul cel subţire aflat de serviciu pe punctul de control, sesizase stupefacţia (chiar dacă pentru el acel cuvânt nu era accesibil) apărută brusc pe faţa colonelului durduliu şi încă verde. Acesta şi-a amintit brusc că el nu purtase pistolul asupra sa nici în misiuni, chiar dacă îl avea în dotare. Calibru 9 milimetri, cu şase cartuşe. Ce să facă cu el? La o adică, n-ar fi îndrăznit să tragă şi oricum n-ar fi avut nici un rost. În plus, pistolul plus încărcătorul atârnau tare greu la centură.

– Dar telefon mobil aveţi? nu a renunţat civilul lung ca o sârmă, fiind, după zâmbet, sigur de succes.

– Da, am.

– Vă rog să-l predaţi, c-aşa e regula la noi, în unităţile militare, a explicat triumfător, cu aplomb profesional, cel lung ca o sârmă şi care avea şi ochelari cu multe dioptri.

Colonelul în rezervă, durduliu şi încă verde a considerat inutil să-l mai lămurească pe conştiinciosul cel uscat că la viaţa lui mai fusese şi prin alte unităţi militare şi nu doar româneşti, aflate în centrul Bucureştiului. S-a supus predând telefonul, a mai predat şi cartea de identitate pentru a-i fi înregistrate datele de vizitator şi a primit în schimb cheiţa unei cutiuţe de lemn – erau o puzderie fixate pe perete – în care a fost încuiat telefonul lui.

– Îl veţi primi la plecare. Acum, o să vă conducă domnul până la ghişeu.

– Mulţumesc, dar cred că mă descurc şi singur…

– Nu, nu aveţi voie să circulaţi neînsoţit prin unitatea noastră! Aşa e ordinul comandantului! Vă conduce domnul.

Domnul era un bătrânel în halat albastru, ce asistase de la distanţă la toată scena, gata oricând să intervină, dacă era cazul. Părea că abia îşi târa după sine picioarele umflate şi privirile pierdute. Dar nu şi gândurile, căci după ce s-au depărtat câţiva metri, a şuierat complice:

– Ce să-i faci? Mai am şi eu doi ani până la pensie. Până atunci mă supun şi înghit. Dac-aşa-i ordinul...

În clădire nici ţipenie. A bătut la ghişeul din dreapta care-i fusese indicat şi imediat a apărut o figură ascuţită, de gen feminin.

– Săru’ mâna. Ştiţi, am depus şi eu acum vreo două zile o cerere pentru o adeverinţă că am fost în misiuni internaţionale. Pentru scutire de impozit la casă...

– Şi v-am spus eu să veniţi astăzi? a ţâşnit imediat răspunsul înţepat. Era vorba despre o evidentă încălcare a indicaţiilor primite.

– Nu. Aveam drum pe aici şi m-am gândit că dacă tot e sfârşit de program… poate e gata…

– Domnul comandant semnează mapa cu documente doar după orele 15. Reveniţi luni dimineaţă, după ora 10.

Zdrang. Geamul s-a închis la fel de ferm, pe cât erau atât programul, cât şi ordinele domnului comandant.

Verde, verde, dar colonelul în rezervă începuse să aibă probleme cu prostata, aşa că pentru a ajunge liniştit până acasă la el în cartier, s-a dus să facă un pipi scurt la toaleta pe care o reperase pe când era condus de domnul în halat albastru. De fapt, a profitat că era liber şi nesupravegheat. Îi era tare jenă să întrebe unde era toaleta.

– Vă rog să semnaţi aici. Pentru că aţi primit telefonul. Ca să nu avem probleme după ce aţi părăsit unitatea, l-a somat civilul cel pătruns de importanţa îndatoririlor sale de ofiţer de serviciu pe punctul de control.

– Da, da, ştiu. Am mai fost pe la dumneavoastră, tot cu telefon şi tot fără armament portabil.

Pentru prima dată durduliul şi încă verdele colonel în rezervă, dar cu probleme la prostată, a regretat că nu avea asupra sa armament portabil. Oare ce-ar fi făcut civilul cel conştiincios şi subţire dacă i-ar fi trântit pistolul pe masă, avertizându-l că avea cartuş pe ţeavă? Pentru că domnul comandant nu prevăzuse lângă punctul de control acel amplasament special pentru descărcarea şi verificarea armamentului portabil, aşa cum văzuse el că aveau militarii americani la intrare în Camp Bondsteel, cea mai mare bază a lor din Kosovo.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO