Ziarul de Duminică

Arta actorului

30.09.2003, 00:00 19



Faima este - nu numai in teatru, dar aici, parca, mai cu seama - lucrul dracului. Vine greu si pleaca usor si, pe deasupra, creeaza obligatii. Ai facut o data un spectacol (un rol, un decor etc.) bun si frumos, in urma caruia ai devenit celebru - sau, ma rog, foarte cunoscut -, lumea vrea sa faci mereu spectacole (roluri, decoruri etc.) bune si frumoase, in urma carora nu devii "mai" celebru, ci abia-abia reusesti sa-ti consolidezi renumele. In schimb, cum faci un spectacol (un rol, un decor etc.) doar bunicel si dragut, gloria si incepe sa palpaie a stingere.



Cu atat mai mult cu cat la mijloc este un artist care nu lucreaza in chip constant in teatrul romanesc, ci vine pe aici numai din cand in cand. Persoana in chestiune este regizorul rus din Statele Unite Yuriy Kordonskiy, aflat pentru a doua oara la Bucuresti, unde a pus in scena, la Teatrul "Bulandra", Casatoria de Gogol. (Paranteza: nu stiu daca omul insusi ori angajatii teatrului au gasit de cuviinta sa-l boteze "pe romaneste" de fiecare data altfel; randul trecut, il chema Yuri Kordonsky, acum a mai primit cadou cate un i in ambele nume. Personal, nu pricep de ce nu poate fi, pur si simplu, Iuri Kordonski, asa cum i s-ar fi scris numele pe vremea regretatului i din i.) Pentru cei care au uitat, mentionez ca Y.K. este autorul acelui super-laudat Unchiul Vanea de Cehov, de acum circa doi ani, tot de la Teatrul "Bulandra". El ne adusese atunci, intr-un peisaj teatral unde predomina cenusiul, un fel de cutiuta fermecata din care se revarsase pe scena romaneasca lucrul migalos asupra textului, studiul subtil al caracterelor si al relatiilor dintre ele, poezia, hazul inteligent, frumusetea imaginilor vizuale; pe scurt, ne oferise un spectacol dintr-acelea despre care poti spune, cu buzele rotunjite, "Bun spectacol, domnule, chiar bun!". Vrajita si fericita, echipa actoriceasca de atunci a insistat ca "Iura" sa revina pentru un nou spectacol. Acest nou spectacol este Casatoria.



Gogol (numit in programul spectacolului, evropeneste, Nikolai Gogol, fara patronimicul Vasilievici) este un scriitor ciudat, asa cum a fost si ca om: nascut in 1809, s-a sfarsit la nici 43 de ani, pare-se de o tuberculoza agravata de epuizare nervoasa. Satiric acerb al timpului si al oamenilor timpului sau, a cazut prada, spre finele vietii, unei crize mistice in timpul careia a ars manuscrisul operei lui capitale, Suflete moarte, roman la care lucrase aproape 18 ani. Casatoria este, in ordinea notorietatii, a doua dintre cele cateva piese ale sale, cea mai cunoscuta si mai jucata (inclusiv la noi) fiind Revizorul. De ce este Gogol un scriitor ciudat? Pentru ca viziunea lui, preponderent realista si comica, e invarstata de elemente suprarealiste, fantastice, grotesti si, pe de alta parte, tragice, facand, toate, ca tonul adecvat "lecturii" sale (lecturii scenice, in speta) sa fie greu de nimerit. In plus, spre deosebire de Cehov, Gogol este modern doar in masura in care e modern, adica atemporal, orice mare creator; scriitura sa nu are insa vibratia aceea imprecis-misterioasa, tesuta din taceri si jumatati de cuvinte, care il identifica, aproape, pe Cehov sensibilitatii actuale. Din acest motiv, poate, regizorul rus a incercat sa-l "actualizeze": nu numai prin prelucrarea (de catre Izolda Varsta) a traducerii mai vechi a Luciei Demetrius, intesata acum de aluzii la cotidian, ci si prin includerea in coloana sonora a unor fragmente de slagare contemporane. In ceea ce ma priveste, gasesc procedeul de un gust indoielnic, compromitand orice aspiratie spre stil, aspiratie care, cred eu, ar trebui sa fie proprie oricarui regizor-artist. Nu e insa numai atat; regizorul, mi s-a parut mie, nu a avut un gand limpede cand a pornit sa ridice pe scena povestea lui Podkolesin, burlacul care se teme de insuratoare, si a Agafiei Tihonovna, fata (nu tocmai tinerica) de maritat care nu se poate hotari ce pretendent sa aleaga, asa incat mizanscena devine o simpla insiruire de "momente", care mai reusit, care mai flasc. Abia spre final apare un capetel de idee, un inceput de meditatie grava asupra mereu tulburatoarei si etern tulburatei relatii dintre omul-barbat si omul-femeie...



Dincolo de asta, se cuvin toate laudele frumoasei scenografii semnate de Mihai Madescu (autorul unui decor aplaudat la scena deschisa) si Maria Miu (costume), melodiei-laitmotiv a spectacolului (o superba romanta ruseasca), precum si, in general vorbind, interpretarii actoricesti. Andreea Bibiri (Agafia) si Cornel Scripcaru (Podkolesin) isi deseneaza personajele cu o marcata compasiune, (auto)ironia pulsand in surdina; Mariana Mihut (petitoarea Fiokla Ivanovna) si Razvan Vasilescu ("petitorul" Kocikariov) dau relieful comic cuvenit celor mai "grase" roluri din piesa, fiind insa uneori, din pacate, greu de auzit; Irina Petrescu caracterizeaza ferm o matusa spaimoasa; Ana Ioana Macaria si Serban Pavlu anima agreabil doua aparitii de fundal (servitorii), in timp ce fiecare dintre "laturile" careului de pretendenti capata personalitate si culoare datorita lui Doru Ana, Ionel Mihailescu, Marius Chivu si Victor Rebengiuc. Victor Rebengiuc... Stiam ca este un actor mare, m-am convins ca e un actor urias: de indata ce apare el, tot ceea ce se petrece pe scena capata, dintr-o data, sens, tensiune si insemnatate; este comic fara a exagera si tragic fara a sublinia; poate sa-si asculte partenerii si sa taca elocvent, poate sa strige si sa sopteasca perfect inteligibil; poate, cred, sa joace orice. Daca vreti sa aflati ce inseamna, cu adevarat, arta actorului, mergeti sa-l vedeti pe Rebengiuc in Casatoria.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO