Ascultandu-ne stramosii

15 aug 2008 Autor: Adrian-Silvan Ionescu

Tinut al cedrilor seculari, al somonilor gustosi, al vaslasilor temerari ce infrunta oceanul si al maiestrilor sculptori in lemn, coasta nordica a Pacificului este foarte bogata din punct de vedere al traditiilor si al folclorului amerindian. Chiar daca acel teritoriu apartine, din punct de vedere administrativ, Canadei, formand statul Columbia Britanica, etnologii din Statele Unite au asimilat, inca din secolul al XIX-lea, acele culturi stravechi spatiului pe care il studiau, cu asiduitate. Cred ca multi americani nici macar nu stiu ca indienii Coastei Nord-Vestice nu le sunt concetateni, ci apartin populatiei unui alte tari.
La Centrul George Gustav Heye din New York, filiala a Muzeului National al Indianului American - amplasat in zona istorica a metropolei americane, la capatul lui Broadway, aproape de Wall Street, in preajma Bursei si a bisericii Trinitatii, cu vechiul sau cimitir - a fost deschisa expozitia Ascultandu-ne stramosii. Arta vietii bastinasilor de pe coasta nordica a Pacificului. Acest nucleu este, de fapt, o mica parte din fabuloasa colectie a lui Heye, adunata la inceputul veacului XX si expusa, din 1922, intr-un muzeu din nordul Manhattanului, la coltul Strazii 155 cu Broadway, ce a fost preluata, din 1989, de Institutul Smithsonian din Washington D.C. si prezentata in noua si moderna cladire de pe Mall, inaugurata pe 21 septembrie 2004. Pentru a fi respectate prevederile donatiei lui Heye, care nu permiteau colectiei sa paraseasca orasul New York, s-a recurs la compromisul ca, periodic, sa fie organizate expozitii in spatiul impozantei cladiri a fostei Vami.
Datorita conditiilor prielnice si a resurselor naturale bogate ce facilitau existenta zilnica, pe Coasta Nord-Vestica a inflorit o civilizatie spectaculoasa unde ceremoniile si arta impodobirii ocupau un loc important.
Una dintre singurele societati stratificate de pe teritoriul american, cu bogati si saraci, stapani si sclavi, intre triburile indiene din acea zona exista un foarte ridicat simt al proprietatii: dreptul de a compune muzica si versuri, de a ciopli stalpi si masti, de a confectiona vesminte si de a pune in scena ceremonii grandioase era mostenit din tata in fiu. Serbarile anuale de iarna - ce corespundeau unor rituri de trecere (Hamatsa) si avansarii ierarhice a tinerilor - erau inscenate cu mare atentie si cu un inalt simt al spectacolului. Samanul era directorul de scena ce dispunea schimbarea decorului si folosea cu maiestrie o multime de masinarii de culise, simple dar foarte eficiente, pentru impresionarea asistentei ce se credea astfel purtata intr-un taram al spiritelor: din spatele paravanelor pictate intr-o iconografie animista foarte complicata, in tonuri reci (verde China, albastru Prusia, galben citron, rosu permanent, alb si negru), apareau dansatori cu masti sofisticate, care, prin manuirea unor sfori ascunse, isi schimbau aspectul si identitatea. Pelerinele cu largi borduri rosii erau decorate cu nasturi de sidef ce conturau un animal simbolic, patron al purtatorului. Ceremoniile se incheiau cu festinuri sardanapalice - numite "potlatch" - si cu oferirea de daruri bogate tuturor participantilor, in functie de rang. Initial, aceste cadouri constau din paturi Chilcat, foarte apreciate in zona si foarte scumpe, tesute din par de capra de munte pe o urzeala vegetala, din fibre de cedru rosu.
Pentru a-si arata bogatia, gazda aseza un munte de asemenea paturi in fata casei iar enormele cantitiati de bucate le aducea in niste lazi de lemn cu peretii sculptati din care erau servite cu niste polonice uriase, de asemenea cioplite si incrustate cu sidef. Misionarii ce incercau, in trecut, sa crestineze aceste triburi au considerat ca se facea prea mare risipa si, pentru ca se zvonise ca, in anumite situatii, se recurgea si la canibalism, au reusit sa obtina din partea autoritatilor guvernamentale, interzicerea acestor sarbatori. Dar, din anii 70 ai secolului XX, a fost incurajata reluarea vechilor traditii, asa ca, in zilele noastre sunt organizate periodic asemenea ceremonii de anvergura, iar marea sculptura a renascut si are noi mesteri de valoare. Daca pe vremuri, un potlatch era dat doar de o capetenie cu avere importanta, azi poate fi dat de oricine si pentru orice ocazie de anumita importanta, precum absolvirea facultatii sau casatoria.
Expozitia Ascultandu-ne stramosii, a reunit piese de patrimoniu, reprezentative pentru 11 comunitati din acea zona iar, pentru autenticitate, cei care le-au aranjat si le-au explicat insemnatatea au fost chiar localnici, buni cunoscatori ai traditiilor. In acest fel, descendentii au realizat un portret veridic al inaintasilor.

New York, august 2008