Conceputa ca o „estetica" sau o „erotica" a plagiatului, cartea analizeaza fenomenul de la etimologie pana la exemple concrete de (mari) scriitori care „au furat": nasterea plagiatului, plagiatul absolut, siretlicuri de plagiator, cum se joaca Perec, sau cum plagiaza Sad.
Plagiatul atrage prin caracterul sau clandestin, prin farmecul duplicitatii sale. Toata lumea plagiaza, a plagiat, sau va plagia, mai devreme sau mai tarziu. Este cel mai raspandit lucru din lume. Si, asemenea crimei, el nu exista decat daca este dat in vileag, dezvaluind atunci, in mod brutal, fata nevazuta a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o arta poetica. Arata ca incantarea produsa de un text nu este decat efectul unor manevre si ocolisuri, ca literatura nu este decat o munca de croitorie, de butasit sau de „umplutura", iar originalitatea, in materie de creatie, nu e decat o momeala, o inselaciune. Un text nu e niciodata altceva decat amprenta altui text, si astfel putem ajunge pana la originile scrisului.
„Jefuiti Luvrul! Jos originalitatea, eul servil si steril care pune sub zavor ceea ce creeaza. Traiasca furtul, pur, nerusinat, total. Nu suntem responsabili. Furati tot ce va cade sub mana!" (William Burroughs)
De acelasi autor: Les garcons de passe (1978), Morgue, enquete sur le cadavre et ses usages (1979), Obsessions (1985), Dictionnaire litteraire et erotique des fruits et des legumes (1994), Bi: de la bisexualite masculine (1996), Bestiaire erotique (1998), La Femme en Fourreau (2000), Erotique du vin (2003), Sperme noir (2006).
ACESTA ESTE UN PLAGIAT
In 1892, Anatole France consacra una dintre cronicile sale din Viataliterara unei „Apologii pentru plagiat". Un tanar poet, Maurice Montegut, si-a dat seama ca situatia capitala din Obstacolul, piesa lui Alphonse Daudet, provenea dintr-o drama in versuri, Nebunul, pe care o publicase in 1880. Fapt care-l nemultumeste pe Anatole France. Si pe care nu-l ascunde. Bate cu pumnul in masa. „Cautarea plagiatului – avertizeaza el – duce intotdeauna mai departe decat credem sau vrem." Indeosebi la sursele textului autorului plagiat. Domnul Maurice Montegut, adauga el, ar trebui sa-si spuna ca o situatie apartine nu celui care a gasit-o primul, ci aceluia care a fixat-o puternic in memoria oamenilor. Moliere, de exemplu. Care a imprumutat de la toata lumea. Atat de la moderni, cat si de la antici, de la latini, spanioli, italieni si chiar de la francezi. A scormonit dupa bunul sau plac prin lucrurile lui Cyrano, ale lui Boisrobert, ale bietului Scarron si ale lui Arlechin. Dar, iata, „tot ce ia ii apartine numaidecat, deoarece isi pune amprenta pe acestea". „Autorii nostri la moda n-au decat sa fure una-alta, continua France. N-am nimic impotriva. Vor fi furat oricum mai putin decat La Fontaine sau decat Moliere. Am indoieli serioase ca severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoastere exacta a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele e banul."
Dar France merge si mai departe. In fond, ce e plagiatul? Luati definitia lui Bayle, din Dictionarul istoric si critic (pe care l-a publicat in 1697): „A plagia inseamna a scoate mobilele din casa si a face curat, a matura grauntele, paiele, pleava si praful in acelasi timp." Da, ati citit bine. Ceea ce se reprosa in secolul al XVII-lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. „Un astfel de scrib – scrie France – nu este demn de a scrie si de a trai. Dar scriitorul care nu ia de la altii decat ceea ce-i convine si-i este de folos, stiind sa aleaga, e un om cinstit." Indarjirea de a urmari un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. „Cand observam ca ni se fura ideile, sa vedem, inainte sa facem zgomot, daca erau intr-adevar ale noastre." Iata ce mai spune: „Vrem sa uimim, si nimic altceva. O singura lauda isi face efectul, cea prin care ni se remarca originalitatea, ca si cand originalitatea ar fi ceva dezirabil in sine, ca si cand n-ar exista originalitati atat rele, cat si bune." „Individualismul impins atat de departe, precum il vedem in ziua de azi, e ceva primejdios."
Sa mergem mai departe. In chip de omagiu adus lui Anatole France. Totusi, cu aceasta precautie ce tine de practica: textul pe care il vom citi in continuare contine pe alocuri cate o fraza care nu-mi apartine, dar pe care pur si simplu am reprodus-o intocmai, cuvant cu cuvant, ceea ce indeobste se cheama plagiat. Imi inchipui ca, pentru un cititor avizat, va fi o joaca de copil sa le repereze. Cat despre autorii lor, pe care am omis sa-i numesc si chiar sa-i avertizez si care, din aceasta pricina, s-ar putea ofusca, ii rog dinainte sa-mi ierte aceste furaciuni de nemarturisit. Altadata, unii se laudau ca sunt in stare sa dea lectii de „plagiatorism". La urma urmelor, de ce nu? Desi, dupa parerea mea, nu-i nevoie de lectii pentru a plagia. Si nici pentru a scrie. Prin urmare, as vrea sa schitez aici, cu dedicatie pentru Marile-Capete-Moi ale vremii noastre (cum spune Lautreamont), o scurta estetica sau, sa spunem, erotica a plagiatului. Pentru ca am furat, am fost furat la randul meu, si totusi n-am tipat pe motiv de viol inter nates, ca mi-a fost rapit sufletul, ca mi-a fost furata esenta sau nu stiu ce alte asemenea baliverne. Mi-am scris intotdeauna fiecare carte in umbra lasata de alta, in oblicitatea ei, cumva „cu materialul clientului" (cum se spune despre o croitoreasa care lucreaza „cu materialul clientului"). La care se adauga toate lecturile adiacente, intamplatoare, circumstantiale, de unde sterpeleam crampeie de fraze, uneori cuvinte ce ma indrumau acolo unde voiam sa ajung fara sa stiu: ceea ce era deja scris devenea viitoarea mea scriere. si asta pentru ca frazele vor intotdeauna sa spuna o mie de alte lucruri decat cele pe care le spun, iar plagiatul nu e niciodata altceva decat arta anamorfozei.
Siretlicuri de plagiator
Fiecare cuvant scris este, ca sa spunem asa, intre ghilimele. Iar istoria literaturii nu este decat inventarul reluarilor sale. Poetii din epoca clasica isi asumau de bunavoie furturile (nu pe toate) si chiar cuvantul „furt". „Am tradus din Lucan tot ce am gasit mai potrivit pentru mine, declara Corneille in Comentariul piesei Moartea luiPompei; si, cum nu am ezitat deloc in privinta imbogatirii limbii noastre cu tot ce am putut fura de la el, am incercat, in rest, sa intru atat de bine in felul sau de a-si randui gandurile si de a da explicatii, incat tot ce a trebuit sa adaug de la mine parea sa aiba geniul sau; iar acest lucru a fost demn sa treaca drept un furt." Pentru a ascunde punctele de sudura, sarcina de a semana cu plagiatul ii revine inventiei proprii. E adevarat ca Pierre Corneille fura de peste tot. Mairet l-a acuzat de plagiat in Cidul. Fara sa fie tulburat, Corneille a imprumutat din Sofonisba lui Mairet imprecatiile Camilei din Horatiu. Si totusi, in mod paradoxal, vezi cum se inalta, cu o prezenta nemaiauzita, vocea proprie a unui om si unicitatea unei indemanari atat de personale, ca rar s-a intamplat sa simti asa ceva la o asemenea intensitate: cineva vorbeste. Invers, anumite opere, lipsite de citate sau de imprumuturi deliberate, lasa in timp ce sunt citite o impresie de absenta, incat iti inchipui ca, din cate se pare, n-au fost scrise de nimeni si, poate, pentru nimeni. La urma urmelor, observa chiar Nodier, mai bine sa furi asa cum a facut Corneille decat sa inventezi ca Scudery.
Literatura nu traieste decat din originalitatea plagiatelor sale. Chiar si cele mai frumoase fraze ale sale vin de altundeva.
„Aproape totul e imitatie, scrie Voltaire in 1734. Boiardo l-a imitat pe Pulci, Ariosto l-a imitat pe Boiardo. Spiritele cele mai originale imprumuta unele de la altele. Metastasio a luat cea mai mare parte a operelor sale din tragediile noastre frantuzesti. Mai multi autori englezi ne-au copiat si n-au suflat o vorbulita despre asta. Cartile sunt ca focul din vetre: mergi sa iei focul de la vecin, il aprinzi la tine acasa, il dai altora si apartine tuturor."
T.S. Eliot afirma destul de brutal: poetii minori imprumuta, poetii mari fura de-a dreptul. Chiar si in aceste vremuri ce pun originalitatea la loc de cinste, cei mai mari scriitori n-au ezitat sa jefuiasca autori obscuri. Istoria picturii din Italia si scolile italiene de pictura ale lui Stendhal sunt un vast plagiat dupa Amoretti, Bossi, Venturi, Pignotti si tutti quanti. Talharia are geniile sale, iar Stendhal e unul dintre ele.
Baudelaire raporta plagiatul poetic la identitatea spirituala. „Stiti de ce l-am tradus perfect pe Poe? scria el de la Bruxelles criticului de arta Theophile Thore, in 1864. Pentru ca semana cu mine. Prima oara cand am deschis o carte a lui, am vazut, cu spaima si incantare, nu numai subiecte visate de mine, ci FRAZE gandite de mine si scrise cu douazeci de ani inainte." Argument imparabil.
Cat despre Dumas, acuzat ca a imprumutat de la Schiller scene intregi, de la Walter Scott unele capitole, de la Chateaubriand pagini intregi si restul de la aproape toata lumea, el face apel la Dumnezeu. „Dumnezeu insusi, cand l-a creat pe om, nu a putut sau nu a indraznit sa-l inventeze: l-a facut dupa chipul si asemanarea sa."
Plagiatul nu e decat un citat deghizat sau abuziv. Un citat care nu-si spune numele. O „a doua mana", cum spune Antoine Compagnon, o mana ce sterge urmele lasate de mana anterioara. Numele autorului dispare, voalat sau subtilizat: nu mai ramane decat amintirea unui text ratacit. Astfel incat, in cazul plagiatului, suntem in prezenta unui text fara autor si a unui autor fara text. Ca si cand, in spatele numelui afisat, plagiatorul si-ar fi manifestat dorinta de a disparea. De a nu fi nimic, spune Michel Schneider (Hoti de cuvinte), nimic altceva decat umbra celuilalt, urma, pasul sau. Ca si cand, in acest gest de rapire, am fi in acelasi timp hotul si prada sa; nu ne-am insusi o fraza decat pentru a ne lasa absorbiti mai bine de ea. La urma urmelor, ceea ce am vrea indeosebi sa furam de la altii e sinele nostru.
Plagiatul, sa nu uitam, se naste din lectura. Ca si cand intre carte si cititor s-ar instaura o prea mare apropiere sau o influenta prea puternica. Cititorul nu numai ca nu se poate desprinde de aceasta, dar nu poate schimba o iota, n-ar sti s-o reformuleze altfel, este cuprins de farmecul ei. Actul de a scrie incepe cu admiratia si tentatia furtului. „A te ascunde in neclintire, a te piti in tacere, a te ascunde fara a lasa la vedere vreo parte indepartata sau periferica a corpului, acesta este pradatorul" (P. Quignard). Plagiatul traduce acest prim impuls. E un moment de trecere, un fel de interstitiu intre lectura si scriitura, ca si cum scriitura ar contine inca lectura, ca si cand substanta lecturii ar fi incorporata deja in scriitura. Nu exista nimic intermediar intre cele doua, doar o alunecare a timpului.
Nasterea plagiatului
Pana in secolul al XIX-lea, conceptia despre proprietatea artistica, jurisdictia sa si transmiterea acesteia era destul de confuza. Pirateria literara era in floare, fiind considerata necesara de catre cenzura. Adaptarea era ceva obisnuit pentru ceea ce inca nu se numea creatie artistica. Handel, de exemplu, prada fara rusine, practica justificand jaful. Furtul artistic era la ordinea zilei, devenea clar ca e vorba nu de a fura, ci de a-ti disimula furtisagurile. „Cel care imprumuta sau care jefuieste cu arta si precautie – declara Reynolds in cel de-al saselea discurs al sau de decernare a premiilor pentru pictura (1774) – are dreptul la aceeasi indulgenta de care se foloseau lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de indemanare in a-l ascunde." Arta plagiatului este deci, inainte de toate, un exercitiu de cusut si de intretesut. Este vorba nu atat de a-ti sterge urmele, cat de a le intretine abil iluzia: poate fi acuzat de plagiat cel care izbuteste minunea si turul de forta de a da un aer firesc unor parti asa de disparate, eterogene, contrare? Acest efect natural atat de cautat nu trebuie pur si simplu sa duca la disparitia furtisagului, ci merita cele mai mari elogii.
Partea cea mai picanta a problemei este ca Diderot, ca si Beaumarchais, care au dus lupte grele pentru recunoasterea legitima a dreptului de autor, au pradat la randul lor din plin. Ca si cand ar fi vrut sa demonstreze, aparandu-se, ca plagiatul tine de un pur resort estetic. Diderot, de exemplu, a fost acuzat de Freron (care a fost un adevarat vanator de capete, un cenzor al republicii literelor) ca a reluat, in Fiul natural, in 1757, situatiile, personajele si o parte dintre dialogurile unei comedii de Goldoni, Il vero amico. Obligat sa se justifice, dupa un an, in discursul sau Despre poezia dramatica, iata ce spune: „... am pus stapanire pe acestea ca pe un lucru care mi-ar fi apartinut. Nici Goldoni nu fusese mai scrupulos; si el pusese stapanire pe Avarul, fara ca nimanui sa-i treaca prin minte ca e ceva rau; si nimeni dintre noi nu si-ar fi inchipuit ca-i poate acuza pe Moliere sau pe Corneille de plagiat, pentru ca au imprumutat tacit ideea vreunei piese, fie a unui autor italian, fie din teatrul spaniol."
Plagiati? Perfect! Dar unde este autorul? Pretutindeni. In risipirea urmelor sale sau a itinerariilor sale. El se ascunde, isi schimba directia, face piruete. Se amuza. E un spargator, sparge incuietorile literaturii, e un hot prin efractie precum Arsene Lupin, cu o masca pe ochi si un maiou de funambul. Fara doar si poate, ne ia peste picior. Nu spune tot. Ii da pisicii sa manance limbile cititorilor sai. Ii forteaza sa recunoasca un secret pe care nu l-ar recunoaste neaparat, aparandu-se, in acelasi timp, peste masura: in plagiat, cel care se sustrage e plagiatorul insusi. Acesta ridica o cortina intre el si cititor. Pune in interiorul limbajului un zavor suplimentar, un intreg sistem de cai invizibile, de sicane si de protectii subtile. In general, ni se spune ca plagiatorul nu stie ce face, ca uita sau ca ignora, ca pica in capcana maniei sale, dar nici pe departe una ca asta. Plagiatorul stie exact despre ce este vorba: il pune pe cititor in primejdia de a-i citi secretul si il insala poate nu atat prin secret, cat prin constiinta ca exista un secret. Ca acele imagini complicate care se vad pe covoarele orientale si care, in intreteserea lor magnifica, nu arata decat dintr-un anumit unghi o imagine necunoscuta de nimeni.
Plagiatorul este un jucator. Un jucator care isi pune viata ramasag. Si care-i ia pe ceilalti drept spectatori la jocul sau. Care-i tulbura, ii provoaca sau ii bruscheaza, depinde. Uneori, ii face sa se incaiere, sa se certe, sa se insulte, sa se raneasca. Cititorul duce viata grea cu plagiatorul. Prieteniile se clatina, complicitatile izbucnesc. Totul e pus din nou in joc. Plagiatul nu este imperiul falsului, cum se crede: dimpotriva, e imperiul celui mai adevarat decat adevarul, al adevarului primejdios. Nu e o susoteala, e o gherila, ca si cand plagiatorul ar lasa in urma sa o baterie de mine antipersonal. Unele tari sunt astfel minate, iar cadavrele ies la iveala dupa o suta de ani. Plagiatorul e un derbedeu, fara indoiala, dar poate ca tocmai el e singurul inocent din joc. Cel care dezvaluie partea de minciuni si de trucaje din mica lume opaca a literaturii. Cel care aduce cu sine banuiala, care spune nu inselatoriilor, compromisurilor, aranjamentelor comediei sociale. Cel care spune: creatia nu e de inspiratie divina, cartea e un comert, iar legea morala, un profit. Deci, asumati-va plagiatele. Nu va lasati inselati de sirenele cenzorilor, ale puritanilor, ale profesionistilor indignarii virtuoase. Vreti drepturi de autor? Prostii! De fapt, nu furati nimic, faceti doar sa circule textele, pasati cuvintele, nu le tineti pentru voi, dati-le mai departe altora. Nu va inchideti in plagiat, asta spera lumea de la voi. Nu va refugiati in umbra culpabilitatii. Faceti dumping, plagiati o mie de carti, dansati!
Cine a spus ca e de-ajuns sa plagiezi ca sa-ti reuseasca plagiatul? Oare, din intamplare, ar fi suficient sa luam o esenta de lemn pentru a face o vioara? Fie ea si de artar? Nu conteaza plagiatul, totul depinde de ce facem cu el: asta e singura regula. Prin urmare, plagiatorul urmareste sa straluceasca, turul sau de forta va fi aplaudat. Altminteri, s-ar spune: e un plagiator carenu stie sa scrie. Deoarece plagiatul pretinde (contrar a ceea ce crede Genette) calitati eminente: agilitate, competenta practica, curiozitate, tandrete pentru scris, lectura atenta, exacta, afinitate sentimentala, infinita iubire pentru fraza. N-are nimic de-a face cu tapinarul, cu barbarul care ni se descrie. Plagiatorul trebuie sa-si manifeste singularitatea, sa fie fericit de alegerea sa, trebuie sa dea dovada de o extrema delicatete, in pofida asprimilor lui, sa se joace cu impalpabilul, sa scoata la iveala sentimente, sa copieze un gest, o coafura, o rochie, sa mangaie un obraz si sa fuga. Da, pentru asta, chiar e nevoie de un talent nebun.
Placere a libertinajului, plagiatul nu tine de iubirea monogama, de indiviziunea corpurilor sau de ierarhizarea rolurilor sexuale. El revendica mai degraba o morala a excesului, a luxului, a fastului, a dezmatului. De ce, spune plagiatorul, sa nu ne debarasam de impovaratoarea luare in considerare a identitatii sexuale? De ce sa nu ne luam zborul impreuna cu dublul nostru, un corp suplu si usor? Sa nu ajungem la acea nehotarare, acel vertij al sinelui, in care nu mai stim cine suntem, care este corpul nostru si ce corp datoram cuiva? La urma urmei, aceasta este starea lumii la Lucretiu: o perpetua transmitere a legaturilor, o estetica a disiparii.
Asa stau lucrurile cu Cititorul. Nu ne-am pricepe sa renuntam la el, e tot ce am de spus. Dar, in acest cuplu nedorit, pe care el l-a amalgamat fara indemanare, cine traieste de pe urma celuilalt? Cine sfarseste prin a-l parazita pe celalalt? Germanul Hans Heins Ewers publica, in 1969, o povestire fantastica intitulata Paianjenul, in care vedem un tanar la fereastra cum spioneaza o femeie din cladirea de vizavi. Iar aceasta femeie este un paianjen. Ea sta jos, dincolo de perdea. Ea il observa si el o observa. O femeie imbracata numai in negru, cu ochi mari si intunecati, cu rochie neagra, incheiata pana la gat cu picatele violete. Totul incepe printr-o succesiune de sinucideri inexplicabile, intr-o camera de hotel. Trei persoane se spanzurasera, in trei zile de vineri consecutive, de rama ferestrei de la camera nr. 7. Un student isi propune sa elucideze misterul si, treptat, se trezeste prins intr-un fel de capcana a fascinatiei, o tesatura de priviri reciproce si de gesturi mimetice. Cine e de fapt aceasta tanara misterioasa, exigenta, diabolica? El nu stie. Ea il poseda. Intr-o zi, se saruta, apasandu-si indelung buzele pe sticla geamului. Iar el gaseste in aceasta infrangere, in aceasta supunere la vointa necunoscutei, o forma de voluptate. In cele din urma, ea il obliga sa taie firul telefonului, sa desprinda cordonul perdelei, sa faca un nod si sa agate cordonul de rama ferestrei. Cadavrul studentului a fost descoperit putin dupa aceea, spanzurat, in aceeasi pozitie ca si ceilalti trei dinaintea lui. Cu ochii iesiti din orbite, avand intre buze un paianjen mare si negru, acoperit de stranii picatele violete. De asemenea, s-a constatat ca al doilea etaj al casei din fata nu era ocupat de mai multe luni.
Strategia autorului plagiat este la fel de diabolica. Ea consta in a spune: ma voi folosi de cel care-mi rapeste sufletul invizibil pentru a-mi face un nume vizibil pe spinarea lui. Daca tot mi s-a furat sufletul, macar mi-l scot la mezat. Succesul celuilalt il face sa turbeze; de aceea se va stradui sa-si faca publica indignarea: virtute ultragiata, deposedare de sine, viol al intimitatii etc. Il auzim cum vorbeste de onoare, de reputatie si de mai stiu eu ce? Spune ca va depune plangere si ca va castiga, ca-l va scuipa in fata pe editor si ca prin aceasta ofensiva va izbuti sa-si recapete aproape intreaga carte a plagiatorului sau, afirmand ca el e autorul acesteia. In fond, dincolo de acest tambalau, nu vedem decat un lucru: o pura cerere de recunoastere. Prinzandu-si plagiatorul din zbor, el intoarce asta spre folosul sau, intocmai cum facuse plagiatorul cu frazele sale, pentru a spune pur si simplu ca exista. Pe bune. Dar, evident, asta nu-i de-ajuns. Va trebui sa-l stearga pe celalalt pentru a fi mai mult, pentru a exista in locul lui. Astfel, autorul plagiat va deveni unul care sterge cartea. Urmareste nu in sa stearga urmele sale, ci pe cele ale celorlalti. In fata plagiatorului, scrie Daniel Sibony („Rasismul" sau ura identitara), cel care se simte furat in fiinta sa „vede" punctul clar in care fuge identitatea sa: va trebui sa si-o recupereze, si tot ce poate face e sa-i ia locul. Astfel, se va prezenta in fata Legii.
Vedeti aroganta cu care el se ridica impotriva dumneavoastra, incercand sa-si croiasca o virginitate in propriii sai ochi (si, fara indoiala, in ochii celorlalti), huiduindu-i pe plagiatori, promitand sa smulga raul din radacina, sa apere integritatea rasei scriitoare, sa curete circuitul de toti derbedeii Literelor care cred ca-si pot permite orice, sa-i izgoneasca pe toti acesti meteci ai scriiturii! Dar, de fapt, ce nevoie are sa dovedeasca in fata Legii ca un altul nu e scriitor, daca nu cumva pentru a-si dovedi ca el este efectiv unul? Deoarece isi inchipuie ca Legea ii va da ceea ce cititorii ii refuza; vrea sa fie desemnat prin lege, sa fie uns scriitor prin judecata, ca o ordalie prin foc. El cere despagubiri nu pentru ceea ce i s-a furat, ci pentru ceea ce crede ca nu i s-a acordat pana atunci. Dar justitia nu raspunde acestui gen de lucruri. Singura intrebare – destul de triviala, recunosc – care intereseaza Curtea este: Cat valoreaza fraza?
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura ART. Traducere din limba franceza de Madalin Rosioru. Colectia „Demonul teoriei"
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
