Se duc bătrânii – D. A. Sturdza
Nici nu se sting bine ecourile morţii lui Carol I şi la 8/21 octombrie 1914 se răspândeşte vestea că a încetat din viaţă unul din sfetnicii săi cei mai apropiaţi: D. A. Sturdza (foto). Se născuse în martie 1833 la Miclăuşeşti, lângă Roman. Tatăl său era marele logofăt moldovean Alexandru Sturdza. Studiile şi le face la Bonn şi Berlin, dând prioritate pregătirii sale în economie politică şi finanţe. După 1857, întors în ţară, devine treptat o personalitate politică şi culturală dintre cele mai marcante ale vechii Românii. O neobişnuită energie, cinste şi onestitate sunt trăsăturile sale esenţiale. S-a găsit foarte mult timp în capul treburilor publice fiind de numeroase ori ministru, prim-ministru şi fiind între 1892-1909 şeful Partidului Naţional Liberal. În politică activitatea sa poartă amprenta unei frapante contradicţii: adept al lui Al. I. Cuza şi unul dintre cei care l-au detronat, adversar al lui Carol I, împotriva căruia scrie virulente articole în presa germană în anii 1875-1876, şi unul din cei mai supuşi slujitori ai acestuia, sprijinitor public al luptei naţionale a românilor transilvăneni şi, tot public, fidel prieten al Austro-Ungariei. Atitudinile sale răsucite şi schimbările radicale izvorau fie din impulsuri, fie din calcule greşite sau chiar din lipsă de curaj. În politică n-a fost un om de curaj. Marile şi gravele probleme adeseori l-au depăşit. În 1877 a fost împotriva participării României la război de teama a ce s-ar fi putut întâmpla.
Tot aşa şi în 1914, pe patul morţii, sfătuia cu voce stinsă la prudenţă şi neutralitate cuminte. Dacă a realizat ceva ca om politic, a fost în problemele economice şi financiare, unde avea o solidă competenţă, lucru remarcat mai cu seamă în guvernarea dintre 1901-1904. Însă mari şi durabile au fost realizările sale în cultura română. La Academie, al cărei secretar general a fost din 1871, era omul atotputernic. El este iniţiatorul întocmirii unei monumentale colecţii, concentrând cele mai semnificative documente politice ale istoriei românilor; este creatorul şcolii româneşti de numismatică. Ocupaţia sa predilectă era să studieze în biblioteca Academiei. Rămânea aici uneori zile întregi, uitând şi să mănânce. Ca om era o figură originală. N-avea deloc ceea ce am zice astăzi „simţul umorului”. Nu ştia niciodată să guste o glumă. Nu pronunţa niciodată vreun cuvânt care putea părea a fi o insultă. Odată supărându-se pe un prieten care avea o poreclă, credea el necuviincioasă, s-a ridicat, roşu de mânie şi i-a strigat acestuia: „Bine ţi-a zis, cine ţi-a zis, cum ţi-a zis!”. Se deosebea, prin aceasta, de aproape toţi ceilalţi oameni politici ai timpului. Se deosebea radical de P. P. Carp, cumnatul său (erau căsătoriţi cu două surori), un zeflemist incorigibil. De aceea, între altele, Sturdza nu-l agrea deloc. După 1908, grav bolnav, D. A. Sturdza este silit de oculta liberală să cedeze şefia partidului şi a guvernului şi să se retragă.
La mijlocul lui septembrie 1914 el acuză o insensibilitate a jumătăţii drepte a bărbiei şi a buzei inferioare. Îl cheamă pe cumnatul său, dr. Ion Cantacuzino, care constată că vorbirea şi mişcarea nu-i erau atinse, dar era slăbit, palid, încovoiat, şi avea hematurii abundente. I. Cantacuzino pune totul pe seama tumorii la prostată şi trage concluzia medicală: „îmi face impresia că se apropie de moarte”. În noaptea de 28/ 29 septembrie I. Cantacuzino e chemat din nou de urgenţă la D.A. Sturdza (la Mitică, după cum i se spunea în familie liderului politic). El avea mari dureri de stomac, abdomenul foarte bombat, retenţie urinară. I se aplică o sondă. Puterile îi scad cu repeziciune. Nu mai poate înghiţi decât două, trei linguriţe de ceai. Doi interni stau lângă el. Soţia sa, Zoe, îi vorbeşte şi-l mângâie.. Îl vizitează membri ai legaţiilor austro-ungare şi germane, bancheri evrei, germani, după cum ne spune dr. I. Cantacuzino, care nu admitea deloc germanofilia presupusă sau reală a cumnatului său şi a soţiei sale („mi-ar fi ruşine să fiu franceză în acest moment, o auzeam proclamând ieri cu glas tare, în faţa unui oarecare vizitator german”.
Îi este ascunsă cu grijă moartea regelui Carol. La 7 octombrie îşi dă obştescul sfârşit. Moare din cauza cancerului la prostată. Trăise o viaţă în timpul căreia muncise enorm. Dar sănătatea lui fusese bună până la tulburările psihice din anii guvernării liberale din 1907 şi de imediat după. Era un drumeţ neobosit, un alpinist pasionat şi rezistent, mare gurmand, nepierzând niciodată timpul fără rost. Înfrângerea în sânge a răscoalelor din 1907 îl marchează. Prea mulţi ţărani muriseră atunci şi moartea lor îl apăsa, găsindu-şi o vină personală în neîmplinirile sociale din ţară. Nu mai puţin îl chinuie lupta surdă pe care o duce cu elementul brătienist din Partidul Naţional Liberal. Nu neapărat pe chestiuni de doctrină (Ionel Brătianu era susţinut de generoşi, deci cu idei de stânga pronunţate), ci de ambiţie şi, fireşte, de şefie a partidului. Se adaugă peste toate atitudinea contra fiului său Alexandru, învinuit de a fi fost cauza măsurilor dure luate de tatăl său împotriva unor ofiţeri, favorizării în armată a influenţei germane; şi învinuit, de asemenea, de lipsă de sinceritate şi atitudini sfidătoare. Era mult adevăr în aceste învinuiri, dar felul în care era privit fiul său în armată de colegii săi, insultele care i se aduc, faptul că e obligat să se bată în duel de două ori (a doua oară chiar cu un spadasin de profesie, George Miclescu), toate acestea, pe fundalul surmenărilor politice, îi aduc lui Sturdza o stare de neurastenie acută, care debutează, cum ne spune cumnatul său Cantacuzino, cu o stare de excitaţie psihică, cu accese de furie, idei fixe de persecuţie, cu halucinaţii.
Au circulat în epocă tot felul de gesturi necontrolate ale lui Sturdza, între care şi alergatul pe sub mese în căutarea lui Carada (principalul susţinător al lui Ionel Brătianu). Este dus în Franţa, la sanatoriul de la Suresne, la doctorul Magnan, unde rămâne mai mult de un an. La internarea sa Sturdza vorbea tot timpul cu volubilitate, fără să se mai oprească. Pe un ton autoritar, Magnan îi interzice să mai vorbească 24 de ore. Sturdza a tăcut imediat şi 48 de ore n-a scos o vorbă. „Un om capabil de un asemenea act de energie, de o asemenea putere de a se stăpâni, îi spune Magnan lui Cantacuzino, nu este candidat la ramolisment, este pur şi simplu un surmenat”. Cantacuzino îl vizitează, fiind şi medicul de faţă. Sturza nu-l recunoaşte, dar după ce pleacă îi spune doctorului: „L-am recunoscut perfect, este cumnatul meu. Dar n-am vrut să par că-l recunosc, căci altfel duşmanii mei i-ar face rău.”
După întoarcerea de la Paris, calmat, Sturza n-a mai fost acelaşi. Câmpul lui cognitiv s-a îngustat, avea idei fixe, mereu repetate, nu putea aborda niciun subiect arzător. Şi avea acel sentiment al infirmităţii, al omului scos din viaţa activă. Mersul lui era al unui om bătrân şi bolnav. Cu doi ani înainte de a muri începe să aibă simptome de cistită însoţită de hematurii din ce în ce mai dese. Urmează cure de sănătate în Germania. Reîntors la Bucureşti este supus unui examen microscopic la dr. C. Stoicescu şi diagnosticat cu elemente neoplasmice din abundenţă. E ţintuit la pat, pe patul său de fier (semn al austerităţii pe care şi-o impusese), imobilizat cu o sondă permanentă. Îi spune fiului său că după moarte vrea să fie imediat dus la biserică „pentru ca să nu jeneze pe cei din casă şi să nu-şi obosească soţia”. Ultimele lui cuvinte au fost „vreau să plec”, „vreau să plec”, rostite, curios, în franceză. E aşezat în bibliotecă, în mijlocul cărţilor pe care atâta le-a iubit. Fusese omul care crezuse cu toată convingerea în cuvântul scris (mai ales dacă autorul era german, comenta nu fără ironie cumnatul său Cantacuzino, care credea acelaşi lucru, doar că, în cazul său, autorii erau francezi). Guvernul hotărăşte să-i facă funerarii naţionale. Corpul lui e depus la biserica Sf. Gheorghe. Regina Maria şi prinţul Carol asistă la serviciul religios de dinaintea plecării de acasă. Slujba e făcută de mitropolit. Cuvântări I.I.C. Brătianu, în numele PNL, C. I. Istrati, în numele Academiei... E dus la cimitirul Bellu într-o zi tristă şi ploioasă. În faţa mormântului deschis I. Bianu are o criză. Plânge în hohote.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
