Alexandru Alimănişteanu – Cum creşteau oamenii odată cu ţara (I)
Născut în judeţul Olt, la 19 iulie 1874, în Alimăneşti, „în casa aşezată pe coasta Cornetului, care cu cinci sute de ani înainte era acoperită de pădure necălcată de piciorul omului şi unde veneau căprioarele şi porcii mistreţi de se adăpau la izvorul din vale”. Era al şaselea din cei 14 copii ai lui Mihail Alimănişteanu şi al soţiei sale Ecaterina. Şi era nepot al Dumitranei şi al lui Ioniţă Boiangiu, fost pandur în oastea lui Tudor. Ecaterina (n. circa 1849, decedată în 1911) era fiica negustorului Petru Iovan Boiangiu, originar din Sliven, din Bulgaria, mare negustor din Ploieşti. Dintre cei 14 copii, mai importanţi sunt Constantin, Alexandru, Virgil şi Vasile. Constantin se naşte în 1865, face studii la Liceul Sf. Sava din Bucureşti şi apoi la Saint-Louis din Paris. La Sf. Sava „a început prieteşugul cu Ionel, Dinu şi Vintilă Brătianu, care prieteşug a ţinut toată viaţa”. E amestecat în 1900 în disputa pentru ţiţeiul românesc dintre Standard Oil şi Disconto-Gesellschaft. În calitatea sa de funcţionar superior în Ministerul Agriculturii, Industriei şi Comerţului susţine compania germană. Are multe iniţiative în dezvoltarea industriei petroliere din România. El este fericitul bărbat care se căsătoreşte cu Sarmiza Bilcescu, prima femeie din România cu diplomă de doctor în Drept (Paris 1890), o frumuseţe şi o vie inteligenţă. Cât face studiile la Paris, timp de şase ani, e însoţită de mama sa Maria Bilcescu chiar şi la cursuri (caz unic, aprobat de Consiliul Facultăţii de Drept). Prin prietenia părinţilor ei (tatăl era avocat) cu familia Brătianu, Sarmiza îşi petrecuse copilăria alături de fiii lui I. C. Brătianu. Făcuse şcoală cu Vasile Păun, profesorul de română al principelui Ferdinand. Îşi trece examenele la Sf. Sava şi la 17 ani pleacă în Franţa. E o bună studentă, cu bilă albă la toate examenele. La 12 iunie 1890 îşi dă doctoratul cu teza „Condiţia legală a mamei în dreptul roman şi cel francez”. E prima femeie doctor în drept.
Pregătirea ei de viaţă e multilaterală: pictoriţă amatoare, excelentă dansatoare (admirată de principesa Maria), distinsă pianistă. Revenită în ţară, în 1891, se înscrie la baroul din Bucureşti, dar nu practică avocatura. Nu era nevoită din motive materiale. Dă consultaţii juridice gratuite. Dă lecţii de limba română principesei Maria (pentru a se înţelege mai bine cu ea învaţă şi ea engleza). Invitată de mai multe societăţi feminine franceze şi americane. În 1913 înfiinţează Consiliul superior al Industriei Casnice, care organizează expoziţii în diferite oraşe europene, dar şi la Şanghai. În timpul războiului e mereu prezentă alături de familia Brătianu. Împreună cu soţul ei ridică şcoala primară din Bilceşti. E vicepreşedinte al S.A.R Cartea Românească, cunoscuta casă editorială din Bucureşti, care a promovat mulţi dintre scriitorii vremii (de amintit prozatorul I.Al. Brătescu-Voineşti, poetul Ion Pilat...). Virgil Alimănişteanu (n. 1882- decedat 1942) e inginer şcolit la Ecole des Mines din Bruxelles. Iniţiatorul Creditului Minier, al Creditului Industrial, membru în multe consilii de administraţie la Banca de Credit Român, SAR Duplex de exploatări petroliere, Petrol Govora, Creditul Carbonifer.
Soţia lui, Elena Leon, e fiica doctorului Leon de la Iaşi, profesor universitar, iar cumnata lui, Lucia, e soţia economistului de mare renume Werner Sombart, de la Universitatea din Berlin. Virgil este astfel în relaţie foarte apropiată cu lumea intelectuală de mare ţinută a Europei interbelice (fratele Luciei, Gheorghe Leon, este strălucitul economist, licenţiat al Universităţii din Jena, înalt funcţionar şi minitru în 1940, preşedinte al Asociaţiei Economiştilor Români, director al periodicului „Anale Economice şi Statistice”. Vasile Alimănişteanu (1884-1943) a fost tot inginer, dar agricol, absolvent al Institutului Agronomique din Gembloux din Belgia, politician liberal şi publicist. Toţi Alimăniştenii şi urmaşii lor au fost de meserii tehnice şi toţi au fost liberali. Ei sunt nobilimea Partidului Naţional Liberal, ei dau acestui partid baza sa intelectuală şi de construcţie a politicii economice liberale. Iată figura emblematică a lui Dumitru Alimănişteanu, fiul lui Constantin şi al Sarmizei. născut în 1898, pentru creşterea şi educaţia căruia Sarmiza se dăruieşte cu totul. Dumitru face aceleaşi studii ca şi tatăl său, la Şcoala Naţională de Mine de la Paris. E un excelent finanţist, fiind raportor al bugetului în guvernul Tătărescu, subsecretar de stat în acelaşi guvern între 1936-1937 şi ministrul Finanţelor în 1945.
Să ne întoarcem la Alexandru. În 1940 scrie un jurnal al anilor săi de formare. „Am crescut în calda atmosferă familială ce nu se găseşte decât în casele cu copii mulţi şi sub ocrotirea părinţilor devotaţi. Deşi nu avea avere mare, totuşi conu Mihalache (tatăl lui n.n.) a izbutit să dea copiilor săi o educaţie aleasă şi o instrucţiune serioasă”. Surorile lui au ajuns toate bune gospodine şi plăcute tovarăşe de viaţă. „În casa părintească erau puse să gătească, să spele, să scuture, să se ocupe de toate treburile gospodăriei, părinţii lor spunându-le neîncetat : ca să poţi să porunceşti trebuie ca mai întâi să ştii cum se face lucrul pe care-l porunceşti”. Nici băieţii nu erau mai puţin îndemnaţi la treburi. „La vârsta de 10-12 ani erau călări pe cai şi supravegheau pe moşie aratul, semănatul, seceratul, dijmuitul, treieratul… Sculaţi în zorii zilei, la 3 dimineaţa, ei erau cei dintâi pe locul ariei.” „Tatăl meu, scrie Alexandru, era om întreprinzător. Pe lângă moşia lui mai arenda şi altele de prin împrejurimi. Avea acum 80 de ani patru garnituri de maşini de treerat, care i-au ajutat să crească cei 14 copii... Faptul că se ridica din an în an a stârnit la mulţi invidie, din care pricină a avut de suferit două mari focuri... Ceea ce era dureros era că împrejurul nostru patru arendaşi erau greci sau alţi străini. Aceştia se îmbogăţeau. Dar cum se ridica un român erau cu ochii pe el, să-l distrugă.” Şi Alimănişteanu, la fel ca istoricul Vasile Pârvan mai târziu, nu putea să nu se gândească la arestarea lui Tudor Vladimirescu la Goleşti din mijlocul alor lui. Şi ce au făcut ai lui? Se convinge că lipsa de solidaritate era defectul cel mai mare al neamului nostru.
Scoala primară o face în sat, în Izvoare. Erau patru clase într-o singură cameră, unde erau înghesuiţi 80 de copii. Şcoala nu avea lemne şi toamna şi iarna fiecare copil aducea de acasă câte două trei bucăţi de lemn sau balegi uscate. Continuă şcoala la Slatina, la Şcoala nr.2, unde se duce începând cu 15 august 1884 (pe atunci şcoala începea la 15 august la oraşe, iar la sate la 15 noiembrie). Pentru el începe o nouă viaţă. „Nu de multe ori mă gândeam ce viaţă este la oraş şi ce diferenţă era (faţă de n.n.) liniştea şi libertatea de acasă”. Îl impresionează un bazar la Slatina, unde se găseau de cumpărat de toate. „Vedeam în mintea mea de copil prăvălia lui Paraschiv Diaconu din sat unde nu era sfoară mai nimic şi de la care cumpăram noi candel pe care-l rodeam cu mare poftă… Credeam că negustorii erau numai tolbaşii şi alvagiii care cutreerau satele şi pe care copiii şi femeile îi aşteptau ca să cumpere arnici, fluturi, aţă, alviţă, acadele în schimbul ouălor.” E impresionat de telefon, pe care îl vede prima dată, şi face un joc de-a vorbitul la două cutii de chibrituri. Era convins că prin sfoara ce lega aceste cutii poate vorbi la telefon.
„Eu drept să spun nu am auzit niciodată şi nu ştiu dacă nu m-am prefăcut că aud. Nu era de mirare că se auzea, că zbieram aşa de tare încât se auzea la 100 de metri.” De şcoală îşi aduce aminte mai puţin, dar trăiesc în memoria lui vacanţele la Alimăneşti. Cea de Paşti cădea în prima parte în săptămâna patimilor. Se întorceau de Crăciun cu sania, cu patru cai, îmbrăcaţi în cojoace şi scurteici, dar tot simţeau frigul. De Paşte era mai frumos şi se opreau pe dealul Cotenei să adune ghiocei, viorele, cocorăi, brânduşe şi micşunele, pentru mama lor. În ajunul Crăciunului treceau pe la părinţi să le citească câte o felicitare scrisă pe foi cu trandafiri. Mergeau cu toţii la biserică şi cântau cântece bisericeşti. Şi apoi mesele de la nenea Nae, apoi la ei acasă... “Aşa se scurgeau zilele din săptămână, prânzindu-se la unii şi cinând la alţii până la Sf. Vasile, când de obicei se întruneau la noi 40-50 de persoane, rude şi prieteni” (pe vremea aceea nu se sărbătorea Revelionul, ci Sf. Vasile). Copiii umblau cu steaua şi vicleimul, iar vizitiii proprietarilor se adunau în grupuri şi plecau din proprietar în proprietar, pleznind cu biciul. De Sf. Vasile tot satul era în biserică şi după aceea se duceau cu toţii pe la moaşe cu plocoane.
Alimănişteanu povesteşte de postul pe care-l ţineau toţi, de spovedenie, de deniile de miercuri, joi şi vineri, de Vinerea patimilor când unii posteau toată ziua. „Sâmbătă luam cina la ora şase. Ne culcam la şapte ca la ora unsprezece să ne sculăm. Un servitor se culca la biserică ca să vie să ne deştepte când sosea preotul la slujbă. Fără noi nu se începea slujba.” Şi Alimănişteanu ne descrie mesele cu colaci muiaţi în vin, cu cozonac, ouă, vin, cu cârnaţi, muşchi, limbi afumate, şuncă, miel fript la frigăruie... „Apoi să te ţii”. Crăciunul şi Paştele se sărbătoreau câte trei zile, uneori patru. „Slătinenii sărbătoreau întâi mai de obiceiu pe Grădiştea, Valea Muierii, Strehăreţ sau Grădina publică. Ce viaţă socială era pe atunci! Exista o mai mare legătură între oameni, nu se urau şi nu erau aşa de înveninaţi ca în zilele noastre” (scrie el în 1940). La târnosirea bisericii Sf. Treime din Slatina el poartă cârja episcopului. „Îmi aduc aminte ce mândru mă simţeam, când m-am văzut îmbrăcat în haine bisericeşti, care străluceau pe mine, cu cârja de aur şi din pietre scumpe în mână.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
