Ziarul de Duminică

„Avem timpul înaintea noastră” (XX)/ de Ion Bulei

„Avem timpul înaintea noastră” (XX)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

15.01.2015, 23:57 95

Iorga-oratorul (I)

„Niciodată n-am simţit în munca mea oboseala, bătrâneţea, fiindcă niciodată n-am avut înainte sfârşitul. În toată opera mea timpul nu a venit ca o măsură, deşi odată va trebui să vină şi un sfârşit.“ (Nicolae Iorga în dialog cu Barbu Theodorescu, în aprilie 1931)

Un personaj domină la români începutul de veac XX, de fapt toată prima jumătate a acestuia. Este Nicolae Iorga (foto). Nicicând românii nu mai dăduseră o personalitate de aşa mărime. Ei îl dăduseră pe Miron Costin, pe Dimitrie Cantemir, pe Petriceicu Hasdeu. Îi vor mai da pe G. Călinescu, pe Mircea Eliade şi nu numai (m-am oprit doar la personalităţile de factură enciclopedică ale românilor). Până la urmă  Constantin Noica are mare dreptate atunci când consideră că marile noastre personalităţi culturale sunt de tip enciclopedic. N. Iorga este prin excelenţă o astfel de personalitate culturală. 

Cum îl  vedeau contemporanii pe marele istoric? Era un geniu printre ei.

Începem cu părerile lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, astăzi un scriitor uitat. Unii critici literari, cum, de pildă, Dumitru Morăraşu, îl consideră important pentru literatura noastră tradiţională, chiar superior lui Ion Agârbiceanu, iar opera sa „o oază de candidă umanitate“. Victor Durnea îi atribuie un talent evident de povestitor, încărcat de un lirism molcom şi de o reală sensibilitate faţă de natură şi de soarta lumii de la ţară. Dar Al. Piru nu-i apreciază romanele morale, didactice şi naive, iar G. Călinescu îi vede scrierile doar educative, nu şi literare. Poate mai multă dreptate are Eugen Lovinescu, care-l vede pe autorul nostru un sămănătorist întârziat, plin de duioşie, de un sentimentalism excesiv.

Scriitorul Lascarov-Moldovanu e de regăsit nu doar în romane, nuvele, povestiri, fabule, satire, articole nenumărate (autorul e teribil de prolific). E de regăsit şi în amintirile sale despre Alexandru Vlahuţă, Nicolae Petraşcu, cu care a fost coleg de şcoală, şi mai ales în Cărţile amintirii. Amintiri cu Nicolae Iorga, cum îşi intitulează el lucrarea aflată în manuscris la Biblioteca Academiei. Amintirile acestea n-ar atrage atenţia dacă Lascarov-Moldovanu n-ar fi fost un iorghist convins, înscris în partidul marelui savant, ales şi senator pe listele Partidului Naţional Democrat în 1931-1932, şi un mare partizan al savantului, până la moartea acestuia. Deci n-ar fi interesante dacă n-ar veni de la un apropiat de Iorga, de la un om care a fost circa 30 de ani în preajma marelui savant.

Lascarov încearcă să-l surprindă pe Iorga în multe dintre ipostazele manifestării sale pluridimensionale în lumea românească. Îl vede prima dată în 1906, când tocmai terminase Facultatea de Drept de la Bucureşti. Era într-unul dintre amfiteatrele Universităţii, în după-amiaza zilei de 13 martie, când Iorga se ridică împotriva reprezentaţiei în limba franceză, la Teatrul Naţional, a piesei Madame Flirt: „Iorga ne-a grăit ca un arhanghel. Nu-mi aduc aminte amănuntele, dar ştiu bine că, ascultându-l, mă uimeam şi mă înspăimântam văzând cât de adânc pătrundea el în tot ce era mai scump sufletelor noastre. Parcă cetea în cartea neamului, pe care, imaterială, o avea deschisă înainte, parcă cetea şi în sufletele noastre, în fundul cărora privirea lui de foc pătrundea cu înlesnire. Ochii lui, de-o putere şi de-o strălucire cu totul neobişnuită, barba lui, care, în învăluiri ca de furtună, lua parte întreagă la elocvenţa fulminantă a celui care o purta, braţele lui prinse în mişcări largi şi violente, glasul lui de foc, toate acestea alcătuiau laolaltă o putere spirituală atât de mare, încât, adăugate adevărului şi dreptăţii spuselor lui, ar fi fost în stare să ne ducă să înfruntăm focul şi moartea, dacă ni s-ar fi cerut.“

Acesta e tonul amintirilor lui Lascarov. E tonul în care ele se deapănă, încercând să fixeze în cuvinte vraja pe care o degaja în juru-i marele savant. Autorul recunoaşte că foarte greu îi venea condeiului său să poată lămuri prin cuvinte în ce anume stătea această vrajă. Iată-l pe Iorga, cel repovestit de Lascarov, la Focşani, în 1912, când se hotărăşte să se ridice în oraş un bust în memoria marelui actor Petre Liciu, tocmai dispărut în acel an. Iarăşi îl impresionează la Iorga „scăpărarea ochilor veşnic mobili“, „barba-i neagră şi în uşoară neorânduială (barbă care întotdeauna mi s-a părut o fiinţă aparte, plină de o solidaritate necurmată cu stăpânul ei, ajutându-l la vorbire şi la argumentare), braţele necontenit în mişcare, cu acea mână dreaptă mare, cu degete groase şi lungi, cu acel deget arătător al ei, care i-a fost în întreaga lui oratorie un preţios mădular, întru o mai mare accentuare a cuvintelor de înaltă tensiune ale vorbirii... privirea lui... mergând peste capetele noastre, undeva, ca spre o zare spirituală...“. Efectul: „curând, în sală e pierdută noţiunea de timp şi nici cea de loc nu mai e sigură. Cu toţii urmăresc pe vorbitor ca într-o fantasmagorică povestire, în nişte ţinuturi de încântare, trezindu-ne la răstimpuri, aplaudând frenetic, în locurile unde săgeata grăirii atinge locul înaltelor emoţii impersonale, şi pornind apoi, din nou, la călătoria cea minunată, [pe] care n-ai mai fi vrut să o întrerupă“. N-are  multă întărâtare spirituală verbul lui Lascarov, dar evocarea sa are trăire. Adică exact ceea ce Iorga voia să trezească la ascultătorii săi: participarea afectivă. La fel cerea şi cititorilor: „scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora“, grăia una dintre maximele sale.

Fireşte, nu doar Lascarov a fost impresionat de Iorga oratorul. Aşa au fost toţi contemporanii. Ne-o confirmă toţi. Iată-l pe dr. N. Lupu: „numai cei ce l-au auzit, căci discursurile lui nu se pot reda prin scris, şi au fost sub farmecul direct al vrajei sale pot să-şi dea seama de ceea ce a fost Nicolae Iorga. Deie Dumnezeu ca în cursul veacurilor ce va să vie, neamul românesc să fie hărăzit cu oameni ca el, căci numai prin oameni ca aceştia el poate să răzbată în veacurile întunecate care au să vie.

Elegantul în expresie şi în viaţă care a fost filosoful I. Petrovici, sub farmecul cuvântului lui Iorga, scrie entuziast: „Când lua cuvântul, nu începea niciodată cu una din acele fraze pompoase, care miroseau a lampă, ci întotdeauna începea printr-o frază simplă şi familiară. Discursurile lui Iorga nu sunt ca un râu canalizat, unde apa este egal de lată în toate părţile. Un discurs al lui Nicolae Iorga e ca un şuvoi, care îşi croieşte albia, o albie cotită, dar din ce în ce mai largă şi mai maiestoasă...“. Nu îl întrebase pe Iorga niciodată, dar era convins că nu-şi pregătea niciun discurs. „Exista o pregătire permanentă şi generală, exista o formidabilă memorie, pentru că în capul lui Iorga nu exista numai memoria sa proprie, exista memoria omenirii întregi, statornic prezentă, căci ce este alta istoria universală decât memoria omenirii în întregimea ei. În afară de spontaneitate, o altă însuşire care caracteriza elocvenţa lui N. Iorga era elanul, temperamentul dionisiac şi eruptiv, care arunca vâlvătaia de lumină, care bubuia, care cutremura, aşa că atunci când asistai la o cuvântare inspirată a lui Iorga, îţi părea mai puţin că eşti martor la un fenomen de natură literară, cât la un proces de natură cosmică“. Şi mai departe: „filosofii Antichităţii spuneau că lumea e compusă din patru elemente: foc, aer, apă şi pământ. Aceste patru elemente intră în componenţa fiecăruia din noi. Însă, pe când la cei mai mulţi focul din alcătuirea lor este o lumină de opaiţ, apa o baltă stagnantă, pământul pulbere uscată, iar aerul miasmă, în componenţa lui Nicolae Iorga focul apare ca un fulger, aerul ca o vijelie, apa ca un torent năvalnic, pământul ca o ţarină fecundă“.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO