Ziarul de Duminică

„Avem timpul înaintea noastră” (XXI)/ de Ion Bulei

„Avem timpul înaintea noastră” (XXI)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

22.01.2015, 23:56 70

Iorga – oratorul (II)

Lăsăm o clipă pe oratorul Iorga (foto). Pentru a-l întregi pe acesta ne oprim la Iorga scriitorul de istorie. Şi luăm ca exemplu pe Iorga, istoricul militar. Iorga nu e un istoric militar, în înţelesul obişnuit al cuvântului, cum constată generalul Radu D. Rosetti, el, da, un excelent istoric militar. Adică el nu analizează planurile de operaţiuni, mişcările şi contramişcările strategice şi tactice, descrierea armamentului, studiul fortificaţiilor ş.a. Nu face toate acestea când scrie istorie militară, dar el dă foarte multe documente privind faptele şi mijloacele militare, înfăţişează cu talent figuri de căpitani şi de simpli luptători, descrie plastic terenurile care au fost câmpuri de bătaie şi prezintă „stări de suflet’’. Şi Radu Rosetti prezintă psihologia luptătorilor de la Valea Albă: „boierii se închinară frumos în faţa morţii şi o primiră în faţă’’. Şi atunci, conchide generalul Rosetti, oricât de priceput ar fi cineva în ale artei militare, nu va putea scrie istorie militară fără elementele de mai sus. Cu alte cuvinte nu poate cineva trece peste ceea ce a scris Iorga. Şi cum el a scris aproape de tot ce poate însemna faptul istoric e limpede pentru cel care scrie după Iorga că n-are cum să treacă peste el, neţinând seama de el. Iorga e inevitabil.

Mihai Popovici are dreptate: „Nu pot să recunosc împreună cu generaţia mea, care urma aproape imediat după generaţia lui Nicolae Iorga, nu pot să nu recunoască toate generaţiile care au urmat că în partea cea mai bună a sufletului nostru se găseşte şi ceva din elanul, din imboldul, din mintea acestui cu adevărat apostol al neamului’’ .

Lascarov, fascinat de Iorga oratorul, începe să-i citească cărţile. „Cărţile în care el descria insul românesc şi viaţa lui din toate ţinuturile m-au purtat cu sufletul de-a lungul românimii întregi, dându-mi cea din urmă statornicie în credinţa unităţii noastre naţionale. Erau scrise cu atâta devotată dragoste, arătau cu scrupuloasă grijă atâtea frumuseţi morale ale neamului nostru, dovedeau prezenţa aceluiaşi suflet românesc peste tot locul, încât ele deveneau un document viu şi actual al străvechei noastre dăinuiri în partea aceasta a pământului, alcătuind o prefaţă a Unirii de mai târziu. Au fost cărţile care mi-au încălzit inima şi mi-au înălţat cugetul pe culmile impersonale ale iubirii de ţară şi de neam, în plină lumină de tinereţe spirituală”. Şi Lascarov devine un pasionat admirator şi colaborator al iniţiativelor politice sau culturale ale savantului. Îi citeşte zilnic articolele, „privirile unei minţi cu totul superioare asupra problemelor culturale ale unui neam întreg, aflat la răscrucea unor mari drumuri din dăinuirea lui”. Este alături de Iorga şi de lupta lui în anii neutralităţii, la Liga culturală, devenită, prin voinţa lui Iorga, Liga pentru unitatea tururor românilor, apoi, în anii războiului nostru, ani în care Iorga e „apostolul neamului”.  Iar după război face o politică activă lângă Iorga, povestind din campaniile electorale şi surprinzând descătuşarea care venise peste români şi nenumăratele iniţiative culturale trăite în apropierea lui Iorga. Toate până când ţara a ajuns „fără Iorga”, parcă fără suflet. La jumătate de an de la năpraznica moarte, când Iorga ar fi împlinit 70 de ani, ziarul „Vremea” îi dedică un număr special. „Nu este cărare ori drum, uneori tăiat din nou, prin hăgaşuri încâlcite, în care mintea ageră şi puterea extraordinară de muncă ale lui N. Iorga să nu fi răspândit lumină trainică”, scrie Ion Simionescu. El găseşte că mai sunt doar doi reprezentanţi ai etnicului nostru care să-i poată fi alăturaţi: D. Cantemir şi B.P. Haşdeu, confirmând ceea ce se ştia, anume faptul că în cultura românească marile valori sunt de tip enciclopedic. Pentru C. Rădulescu-Motru e un „torent vijelios de gândiri sclipitoare” şi „cu cât timpul va trece cu atât mai mult se va vedea cât de mare, cât de profund este golul pe care îl lasă Nicolae Iorga în această ţară”, cum observă dr. C. Angelescu. Pentru că N. Iorga, ne-o spune şi Liviu Rebreanu,  „a fost cel mai formidabil creier pe care l-a produs neamul românesc până astăzi” şi „toată mişcarea naţională, acel faimos panromânism, care ne-a dăruit România întregită, a izvorât din sufletul lui şi a devenit o forţă cotropitoare pentru neamul românesc întreg prin căldura sufletului şi verbului său”. A fost‚ cum crede şi Ion Pillat, un temperament pasionat de luptător, un cărturar născut, un patriot înflăcărat, un rar erudit, o memorie incomparabilă, o putere de sinteză neobişnuită, cu un dar excepţional de exteriorizare, un stilist de preţ şi unul din oratorii de seamă ai neamului.

O spune Gh. Brătianu, în locul oricăruia dintre noi, „e nevoie să se ştie, înlăuntru şi în afară, că drumurile bătute de Nicolae Iorga, atunci când cutreera satele Ardealului şi ale Basarabiei, nu au fost uitate şi că râvna sa închinată unirii Românilor de pretutindeni stăruieşte în sufletele şi în mintea urmaşilor”.

Un scriitor ca Ionel Teodoreanu, suflet impresionabil mai mult decât alţii, e răvăşit în faţa memoriei lui Iorga: „Iorga, deşi mort, este atît de intens actual, atît de tumultuos prezent, încât mintea care încearcă să-l judece e mai mult o replică pasională, decât un epilog limpezit. Ce-a fost Nicolae Iorga? Un mare orator? Un cumplit cărturar? Un arzător poet? Un inspirat argonaut al românismului? Desigur... Dar a fost, mai presus de toate, un fecundator al timpului lui. A smuls admiraţia şi a deşteptat contradicţia. A trezit mereu ceva, în somnia contemporanilor lui, determinându-i să fie mai harnici întru fierbinţeala vieţii. Putem spune cu cinstită vorbă că Nicolae Iorga şi-a dat numele unei nobile insomnii a vitalităţii româneşti”. Pan Halipa îl vedea pe Iorga drept „magul credinţei mântuitoare a unităţii naţionale, pe care a propovăduit-o prin scris, prin vorbă şi faptă, cum n-a făcut-o altcineva mai stăruitor şi mai convingător. N. Iorga a fost marele cărturar care i-a cercetat pe românii din ţinuturile subjugate, pentru ca, odată cu ştergerea prafului de pe vechile documente ale neamului, să realizeze opere nepieritoare în domeniul istoriei naţionale”. În literatură a trezit şi întreţinut spiritul tradiţionalist. A fost publicistul şi ziaristul care n-a scăpat din vedere niciun eveniment important. „Ca orator a răscolit adânc în mintea oamenilor, a aprins inimi şi a poruncit sufletelor româneşti comandamente înalte şi de neuitat”. A ctitorit instituţii (adaugă şi Teatrul Ligii Culturale de la Bucureşti). Halipa, ca basarabean, ilustrează pe Iorga ca român. În 1905 face o călătorie în Basarabia şi iese cartea Pagini din Basarabia de astăzi. În 1912 scrie Basarabia noastră, în finalul căreia observă: „Am dovedit că nu e ogor, monument, aşezământ local, neam vechi în Basarabia care să nu fie al nostru, sânge românesc, luptă românească, gând românesc. Şi totuşi ruşii erau să declare, cu prilejul răpirii noi din 1877 că Basarabia a fost luată în 1812 de Rumeanţev şi Suvorov, eroi populari, asupra unei populaţii musulmane, tătăreşti, trăind sub corturi.” La 1906 expoziţii şi la 1912 cu documente istorice, cărţi, obiecte de artă, industrie casnică basarabeană, arătând ţării că spiritul naţional românesc e prezent în Basarabia. Şi Ioan Pelivan recunoştea că Basarabia noastră a contribuit mult la deşteptarea conştiinţei naţionale la intelectualii basarabeni.

Barbu Theodorescu: „Niciodată nu am crezut că poate cineva apăra pe Iorga. Ar fi şi imposibil şi ridicol.”

În 1931, când e prim-ministru, i se mărturisea lui B. Theodorescu: „Acum mi se dă ţara, la şaizeci de ani. Ce n-aş fi putut face în 1908-1910, când toată ţara era cu mine, când erau alte împrejurări, când puteam răsturna o lume întreagă. Nu vreau să spun că mă simt obosit, îmbătrânit. Niciodată n-am simţit în munca mea oboseala, bătrâneţea, fiindcă niciodată n-am avut înainte sfârşitul. În toată opera mea timpul nu a venit ca o măsură, deşi odată va trebui să vină şi un sfârşit.”

„El a fost omul care, într-adevăr, n-a cunoscut odihna. Chiar călătoriile, cât de mici, nu erau lăsate să însemne cele ce socotea de cuviinţă din cărţile pe care le adâncea şi acolo cu repeziciunea pe care nu ştiu alt om a mai putut atinge. În timpul în care mintea noastră, a oamenilor de rând, prinde înţelesul cuvântului, mintea lui prindea fraza” – C. Narly.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO