Vasile Pârvan– Nicolae Iorga (II)
Cei doi istorici colaborează la înfiinţarea şcolilor româneşti de la Paris şi Roma. Proiectul de lege privind înfiinţarea şcolilor este alcătuit de N. Iorga, din iniţiativă parlamentară în august 1920. 45 de deputaţi iscălesc proiectul (între ei V. M. Kogălniceanu, D. Zamfirescu, I. Mihalache, I. Ursu, A.G. Papacostea). În „Neamul românesc” (an XV, nr. 172, din 11 august 1920), N. Iorga scria că din 1917 se făcuse în Parlamentul pe atunci la Iaşi o propunere de înfiinţare a unor institute de propagandă culturală. Propunerea nu fusese transformată în lege, dar fusese înmânată lui Albert Thomas, ministrului francez în trecere prin Moldova. Ideea înfiinţării unui institut o avusese şi Vasile Pârvan (foto). În 1912, la sugestia lui G. Diamandy iniţiază unele tratative cu G. Diamandy pentru crearea unui Institut de studii superioare la Roma. El poartă discuţii şi cu baronul Fasciotti la Bucureşti în 1914 privind modalităţile de organizare a acestui Institut. Tot la sugestia lui Vasile Lucaci în 1919 caută un local la Roma pentru Institut. Ştia N. Iorga, în 1920, despre aceste tratative anterioare? Răspunzând unui articol al lui Alex. Marcu el declara că n-a ştiut nimic de ele. „Singur eu, din propriul meu gând, am făcut proiectul din iniţiativă parlamentară. Eu l-am făcut să fie votat, ministrul fiind lipsă. Eu am cerut punerea la vot lui Duiliu Zamfirescu, atunci Preşedinte al Camerei”. Într-un sens asemănător se declarase el şi mai înainte. Dovadă reacţia lui Pârvan din 1924, care într-o scrisoare către Giuseppe Lugli, secretarul Şcolii de la Roma: «per la Storia delle origini della Scuola Romena di Roma La prego di far copiare al più presto nel Ministero degli Affari Esteri la corrispondenza avuta nel 1914 col barone Fasciotti intorno alla Scuola che stava per fondarsi già, in seguito a trattativi portati a Bucarest tra il barone Fasciotti e l’Accademia Romena, rappresentata da me, come iniziatore di questa fondazione. Se per caso il barone Fasciotti, del quale Suo fratello il colonnello è buon amico, si trova a Roma, domandi pure anche a lui personalmente copie delle lettere o dei rapporti a questo proposito, che non si tovverebbero nel Ministero ». Nu avem la dispoziţie această corespondenţă. Nu ne îndoim că ea a existat şi deci trebuie să considerăm şi pe V. Pârvan, nu numai pe N. Iorga, drept iniţiatori ai Şcolii. Fapt e că, în 1920, N. Iorga este acela care, concret, pune în aplicare ideea. Proiectul său este adoptat de Adunarea Deputaţilor la 13 august 1920, cu o majoritate de 138 voturi, contra 3 şi de Senat, la 23 august 1920, cu 66 de voturi pentru şi 4 contra. Legea e promulgată prin decret regal nr. 4.285 din 22 octombrie 1920. Tot Iorga este acela care îl propune pe Pârvan Academiei pentru a fi numit director la Roma şi pe el însuşi la Paris. Ulterior adoptării legii, V. Pârvan va fi alături de N. Iorga în susţinerea legii în faţa Ministerului Instrucţiunii Publice, care, pornind de la faptul că legea fusese din iniţiativă parlamentară şi ministerul nu fusese consultat, cere în noiembrie 1920 ca ea să fie supusă Consiliului Universitar. „Intenţia e limpede, scrie V. Pârvan lui N. Iorga la 20 noiembrie 1920. Ministrul, neputând desfiinţa legea de astă vară, pune Universitatea să o critice (legea e anexată la adresa către Rector) şi deci să o modifice etc. etc. ... Contralovitura amicilor, trebuie să recunoaştem, poate fi, după cum vezi, destul de neplăcută, dacă nu chiar fatală”. Tentativa nu reuşeşte. Personalitatea lui N. Iorga e prea puternică pentru a nu fi luată în seamă. Atunci când, la 10 martie 1922, Ministerul Cultelor şi Artelor cere Ministerului Instrucţiunii Publice să se facă unele modificări în Regulamentul Şcolilor de la Paris şi Roma, rezoluţia lui C. Angelescu, ministrul Instrucţiunii, e edificatoare: „Se va întreba în prealabil dl. prof. Iorga, care este directorul Institutului Român din Paris, dacă consimte la oarecari modificări aduse în Regulamentul acestui Institut. În urmă se va aviza”. Până la urmă Regulamentul de funcţionare a celor două institute va fi cel stabilit de Iorga şi Pârvan (pentru Roma, la redactarea lui va participa şi Ramiro Ortiz). Nu vor lipsi în anii următori înţepături între cei doi istorici, care provin din felul în care ei conduceau cele două instituţii. La 26 aprilie 1924, V. Pârvan îi scria lui Giuseppe Lugli: „Il mio «buono amico», signor Professore Iorga, che dice a tutti che noi altri non lavoriamo niente a Roma, ha domandato al Governo Romeno di mandarlo a Roma per fare delle conferenze e completare in modo utile l’inutilità che si chiama la Scuola nostra. Se si permette delle sciochezze a nostro conto, metta Lei a chi di diritto le cose nella giusta luce”. Între Iorga şi Pârvan va fi, în aceşti primi ani ai deceniului 3 al sec. XX, oarecare „râcă”. Ea nu a îmbrăcat niciodată forme publice. Rămâne într-o normalitate a raporturilor între oamenii de valoare. Nimic n-o exemplifică mai mult decât articolul lui N. Iorga, din „Neamul românesc”, la moartea lui Pârvan.
„Prin dispariţia lui Vasile Pârvan, cultura românească suferă una din cele mai grele pierderi, mai mult decât aceasta: una ireparabilă.
Nu se va găsi nimeni care să unească darurile cele mari adunate în cel care aşa de repede părăseşte o glorioasă carieră: cunoştinţe arheologice şi istorice de o imensă bogăţie, o râvnă nesfârşită alături de cea mai sistematică muncă, grija de cel mai neînsemnat detaliu alături de îndrăzneala celor mai înalte ipoteze. Toate făceau din el un arheolog privit ca egalul oricui în străinătatea cea mai cultă, înfăţişează mai cu autoritate acest domeniu.
Dar, inaugurând şi conducând cu un prestigiu atât de incontestabil o nouă eră în istoria veche şi preistoria ţărilor noastre, el era încă mai mult.
Talentele lui de organizator erau excepţionale. Dovadă cele două frumoase publicaţii periodice pe care le-a dăruit ştiinţei mondiale. Dovadă mai ales crearea unui învăţământ al arheologiei din care a ieşit o întreagă pleiadă de tineri erudiţi cu care orice naţie s-ar putea mândri.
Era şi un scriitor de mari însuşiri, căruia nu-i era teamă de nici una din cutezanţele modernismului, care-l încântau. Fără a fi un filosof în sensul specialiştilor, mintea lui superioară obişnuia să răscolească problemele mari care pe atâţia din noi ne încremenesc în atitudinea unei reverenţe tăcute. Era unul din şefii tineretului, asupra căruia avea o aproape mistică influenţă. Cuvântul său cu profetice penumbre era primit în aceste cercuri ca al unui oracol.
Şi idealistul convins va fi el oare azi în stăpânirea tainei grozave care mi-l răpeşte aşa de curând?”
(„Neamul Românesc“, 1 iulie 1927)
Format de Nicolae Iorga, în anii pregătirii sale ştiinţifice din ţară, ajutat de N. Iorga în bursele sale germane, influenţat de concepţiile istorice şi de atitudinea intelectuală ale acestuia, V. Pârvan este şi colaboratorul lui Iorga pe frontul istoriografiei române şi în opera de construcţie instituţională a culturii române. Ei trebuie văzuţi alături, aşa cum un cunoscut istoric străin, J. Carcopino, nu ezită să-i vadă şi să-i preţuiască, mari valori ale culturii şi mari victime ale timpului lor istoric. Victime ale unei datorii împlinite.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
