Ziarul de Duminică

Badante pentru totdeauna (I)/ de Ingrid Beatrice Coman

Badante pentru totdeauna  (I)/ de Ingrid Beatrice Coman

Autor: Ziarul de Duminica

24.04.2015, 00:02 641

Ingrid Beatrice Coman este scriitoare româncă de limbă italiană. Autoare a patru romane, o antologie de proză scurtă şi teatru, precum şi nenumărate nuvele şi articole în reviste şi antologii, este una din vocile cele mai iubite din literatura diasporei, prin atenţia şi interesul pe care operele sale le acordă vicisitudinilor oamenilor de rând, mici eroi anonimi ale marilor momente istorice. Astfel, literatura sa trece de la războiul din Afganistan, văzut prin ochii locuitorilor din Kabul (La città dei tulipani – Oraşul lalelelor), merge pe firul istoriei sovietice, însoţindu-ne într-o călătorie cutremurătoare în gulagul sovietic (Tè al samovar - Ceai la samovar), ne oferă o emoţionantă poveste românească dintr-un decembrie amar al anului ’89 (Per chi crescono le rose – Pentru cine cresc trandafirii), până la a construi o adevărată metaforă a societăţii moderne aflată pe marginea prăpastiei spirituale (Dodici più un angelo – Doisprezece plus un înger). Inspirate din istoria mai recentă a României, două cărţi bilingve care sunt fiecare oglinda celeilalte: culegerea de povestiri Il villaggio senza madri  (Satul fără mămici), care dă voce „orfanilor albi”, şi romanul Badante per sempre (Badante pentru totdeauna), povestea unei mame nevoite să-şi lase copiii în urmă pentru a le putea oferi o viaţă mai bună.

„Multe s-au spus despre femeile care şi-au lăsat în urmă copiii ca să-i apere de nevoi, plecând la muncă în străinătate. Badante, cum li se spune, un termen care a traversat graniţa şi a intrat de drept în vocabularul românesc. Judecate, acuzate, puse la zid, de puţine ori au avut şansa să se ridice şi să se apere.

Veşnic dispuşi să aruncăm prima piatră, rareori ne uităm în urmă să vedem cât de mult a durut.

Cartea aceasta nu-şi pleacă urechea la sunetul sec al pietrelor. Au căzut prea multe ca să le mai numărăm. Ea încearcă doar să simtă intervalul tăcerii dintre o piatră şi alta. Tăcerea aceea este o piatră nearuncată.  Şi tocmai în tacerea aceea, în spaţiul acela de lovitură neîntâmplată, s-a aşternut pe hârtie această poveste.” (Ingrid Beatrice Coman)

 

Capitolul I

Numele meu este Magda. Magda, de la Magdalena. De fapt, mǎ cheamǎ şi Maria, dar nimeni nu-şi mai aduce aminte.

Aici oamenii mǎ strigǎ Megy. Sau, pur şi simplu, badante.

Am grijǎ de bǎtrâni.

„Doar atât?“, mǎ întreabǎ lumea.

„Da, doar atât…“, rǎspund, pentru cǎ ignoranţa lor e mult prea profundǎ ca sǎ o pot eu umple ajutându-mǎ de cuvinte. Chiar dacǎ ele mi-au ţinut companie şi m-au apǎrat, de multe ori, de urâtul lumii.

Ştii, visul meu era sǎ devin scriitoare. Sǎ aştern pe hârtie poveştile lumii, ca sǎ nu se risipeascǎ, spulberate de vânturile uitǎrii.

N-a fost sǎ fie.

Un vânt îngheţat m-a târât de pe calea mea şi m-a aruncat, ca pe o mânǎ de oase neajutorate, pe alt drum. M-am ridicat şi am pus, în continuare, un pas, şi încǎ un pas, tremurat şi nesigur, pânǎ când pietrele noului drum au învǎţat sǎ mǎ cunoascǎ, iar noua cǎrare mi s-a îmblânzit sub tǎlpi.

Nu am scris poveştile lumii. Dar am trǎit destul cât sǎ pot scrie povestea mea.

În ea se vor oglindi, poate, surorile mele. Femeile plǎmǎdite din lut şi sânge, din praf de stele şi scuipat dumnezeiesc. Cele pe care le-am întâlnit şi cele pe care nu le voi cunoaşte niciodatǎ. Poate cuvântul meu le va ajunge din urmǎ, oriunde s-ar afla, în oricare ungher întunecat al pǎmântului, şi se va aşeza, cuminte, la picioarele lor, ca un câine venit sǎ-ţi lingǎ rǎnile din palmǎ.

Şi atunci ele vor şti.

Vor şti cǎ totul are un sens, chiar şi atunci când se neagǎ privirii noastre. Cǎ nicio viaţǎ nu e inutilǎ, nici risipitǎ, nici pierdutǎ, şi cǎ fiecare minut conţine în el sǎmânţa veşniciei. Cǎ paşii lor în lume au lǎsat urme profunde, pe care nu le va spulbera niciun vânt şi nu le va şterge nicio ploaie. Şi cǎ, în scobitura lǎsatǎ de piciorul lor pe pǎmânt, uneori se adunǎ apa, ca într-un cǎuş de palmǎ, şi vin sǎ-şi potoleascǎ setea pǎsǎrile.

Oamenii se uitǎ la mine şi nu mǎ vǎd. Ochii lor urmǎresc, ca în transǎ, doar umbra propriilor gânduri şi ceaţa deasǎ a prejudecǎţilor îi învǎluie ca un voal opac.

Am cincizeci de ani şi timpul mi s-a depus pe suflet ca o zǎpadǎ care vine de departe. Ninge şi nu se mai opreşte.  Ninge şi nu se topeşte.

Am cincizeci de ani, dar poate cinci mii, pentru cǎ, ştii, uneori mi se pare cǎ simt, pe dinafarǎ şi pe dinǎuntru, o oboseala anticǎ, ca un cǎlǎtor fǎrǎ nume şi fǎrǎ ţintǎ, care nu ştie sǎ se opreascǎ şi sǎ-şi tragǎ sufletul.

Simt zvârcile biciului pe spatele sclavelor pǎmântului, al celor moarte cu sute de ani în urmǎ şi al celor care încǎ nu s-au nǎscut.

Port aici, în tâmpla dreaptǎ, rana invizibilǎ a primei pietre şi, în ureche, urletul satisfǎcut al bǎrbatului care a aruncat-o.

Inima mea s-a oprit la jumǎtatea unei bǎtǎi un numǎr infinit de ori, sub lovitura unui cuţit, a unui glonte sau a unei vorbe grele.

Dar am învǎţat sǎ plâng pe dinǎuntru şi sǎ mor în tǎcere, ca sǎ nu deranjez somnul pǎmântului.

Am învǎţat cǎ piatra care te loveşte nu are vinǎ şi cǎ, undeva, în sufletul ascuns al lucrurilor, durerea umanǎ şi durerea mineralǎ se împletesc într-un destin tainic şi misterios. Lama unui cuţit nu urǎşte carnea pe care o taie, iar plumbul glontelui nu vrea sǎ întrerupǎ bǎtaia unei inimi. În zgomotul şuierat al biciului, încǎ se mai aude strigǎtul animalului din a cǎrui piele a fost fǎcut şi el se confundǎ şi se amestecǎ cu strigǎtul fiinţei biciuite.

Materia nu poartǎ în sine urǎ. Un vas de lut e doar un vas de lut, fie cǎ verşi în el apǎ de izvor sau zoaie otrǎvitoare. Materia, prin natura ei, tinde spre viaţǎ. Doar mintea tulbure şi pǎtimaşǎ a oamenilor o transformǎ în instrument de moarte.

Mǎ opresc şi ascult, în respectuoasǎ tǎcere, vocea tainicǎ a lucrurilor. Îmi leg sufletul de sufletul lor şi îmi regǎsesc, intacte, toate amintirile în creuzetul lor.

Şi atunci ştiu cǎ pietrele care m-au ucis ieri se vor aşeza, cuminţi, mâine, sub tǎlpile mele şi îmi vor arǎta drumul.

Cǎ focul din praful de puşcǎ e acelaşi care, cândva, îmi va încǎlzi mâinile, într-o searǎ friguroasǎ de iarnǎ.

Cǎ lama cuţitului care m-a ucis va învǎţa sǎ taie pâinea unui copil, într-o dimineaţǎ paşnicǎ şi blândǎ de primǎvarǎ.

Cǎ pielea biciului se va renaşte în pielea mânzului cu botul umed, mirosind aerul înţepǎtor în cǎutarea sfârcului plin de lapte cald.

În amnezia noastrǎ de muritori înspǎimântaţi, uitǎm cu desǎvârşire pentru ce am venit pe lume şi rǎtǎcim pe cǎrǎrile pǎmântului în cǎutarea unui sens.

Şi, ca o Fata Morgana înşelǎtoare şi impertinentǎ, sensul apare şi dispare la orizont, fǎrǎ sǎ ne dea mǎcar rǎgazul sǎ-i vedem chipul.

Şi eu am alergat ani în şir sǎ-i ating cel puţin poalele veşmântului, pânǎ când, într-o zi, m-am oprit şi mi-am citit destinul în rǎnile din talpǎ. Şi atunci am înţeles cǎ sensul se aflǎ în flacǎra aceea care arde când totul pare stins, ca o candelǎ în noapte, de veghe la cǎpǎtâiul lumii de când a cǎlcat pe pǎmânt primul om.

Lumina care tremurǎ în sufletul meu este sensul meu.

Lumina care tremurǎ în sufletul tǎu este sensul tǎu.

Împreunǎ, vom coborî în pivniţele întunecate ale sufletului omenirii, acolo unde se cuibǎreşte tristeţea şi singurǎtatea.

A fost odatǎ ca niciodatǎ...

Şi încǎ mai este.

Şi va fi mereu.

 

Capitolul II

Aveam cincisprezece ani şi fruntea plinǎ de visuri. Dictatura îşi pusese deja pecetea pe oameni, mutilându-le destinele şi schimbându-le geografia sufletelor, dar eu încǎ mai cultivam speranţa unei lumi mai bune ca o floare exoticǎ într-un pǎmânt ostil, pe care te încǎpǎţânezi sǎ o ţii în viaţǎ cu puţinǎ apǎ şi multǎ iubire, chiar dacǎ ştii cǎ, într-o zi, ţi se va ofili în mâini.

Construiam o lume idealǎ pe dinǎuntru, fǎcutǎ din cuvinte şi credinţǎ, convinsǎ, cum eram, cǎ va veni vremea când va fi posibil sǎ o reproduc şi în lumea din exterior.

Tatǎl meu fusese ridicat peste noapte, cu vreo câteva zile în urmǎ, de doi oameni îmbrǎcaţi în negru, ca nişte cavaleri ai morţii, care nǎvǎliserǎ în casǎ cu inutilǎ violenţǎ, de parcǎ ar fi intrat într-o bazǎ militarǎ inamicǎ, şi nu în bordeiul sǎrǎcǎcios al unui învǎţǎtor de ţarǎ.

„Şşt, încet, vǎ rog, cǎ treziţi copiii“, i-a rugat el, strǎduindu-se, din rǎsputeri, sǎ-şi adune puţinele lucruri în tǎcere, cǎlcând pe vârfuri şi mişcându-se cu grijǎ în întunericul casei. Se luase lumina, ca în fiecare noapte, şi nu aveam decât o lampǎ cu gaz şi focul timid din sobǎ care sǎ lumineze odaia. Mama tremura toatǎ şi plângea sufocat, îmbrǎcatǎ într-o cǎmaşǎ prea subţire pentru frigul din casǎ şi vântul îngheţat care îi spulbera, pe neaşteptate, viaţa.

„Nu-ţi face griji, Ana dragǎ, e cu siguranţǎ o neînţelegere. Mǎ voi întoarce repede. Ai grijǎ de copii şi nu plânge, cǎ ţi se amǎrǎşte laptele în sân.“

I-a şters lacrimile de pe faţa înspǎimântatǎ şi a sǎrutat-o pe pǎr, încercând sǎ o potoleascǎ aşa cum faci cu un copil pe care vrei sǎ-l trezeşti dintr-un vis urât.

Apoi a ieşit, în tǎcere, împins de bǎrbaţii care pǎreau sǎ se grǎbeascǎ, şi gura hǎmesitǎ a întunericului l-a înghiţit într-o clipǎ, lacomǎ şi niciodatǎ sǎtulǎ.

Ningea şi, pentru prima oarǎ, fulgii jucǎuşi şi delicaţi mi se pǎreau ostili, de parcǎ o mânǎ hainǎ, de undeva de sus, îi trimisese sǎ şteargǎ urmele tatei.

Mama a rǎmas în mijlocul odǎii, paralizatǎ, şi duşumeaua pǎrea sǎ fi devenit nisip mişcǎtor, gata sǎ o înghitǎ dintr-un moment într-altul.

Apoi, Marinel s-a sculat şi a-nceput sǎ plângǎ de foame, iar laptele din sânii prea plini, care-i umeziserǎ uşor cǎmaşa pe piept, de parcǎ ar fi plâns cu sfârcurile, a trezit-o din amorţeala deznǎdejdii, trǎgând-o spre leagǎnul micuţului.

Şi cred cǎ Marinel i-a bǎut cu adevǎrat lacrimile în noaptea aceea, pentru cǎ, pânǎ în ziua cea din urmǎ, i-a simţit durerea de departe şi a alergat la fiecare chemare sǎ-i sarǎ în ajutor. Legǎturile dintre oameni se hrǎnesc pe cǎi misterioase şi ascunse.

A doua zi dis-de-dimineaţǎ, îmbrǎcatǎ şi cu zâmbetul pe buze, mama ne aştepta în bucǎtǎrie cu lapte, pâine şi magiun, gata sǎ ne porneascǎ pentru o nouǎ zi. Aceleaşi şase scaune la masǎ, doar cǎ unul dintre ele era gol şi stingher, de parcǎ s-ar fi ruşinat cǎ nu ştie sǎ dea o explicaţie pentru acea absenţǎ.

Cu Marinel încǎ la sân, mama ne îmbia „mâncaţi, cǎ se rǎceşte laptele“, cu o voce pe care o simţeam frântǎ pe dinǎuntru. Avea ochii înroşiţi şi tulburi şi, din când în când, fixa un punct în gol, o nǎlucǎ doar de ea vǎzutǎ.

„Unde-i tata?“, a întrebat întâi Alina, rotindu-şi privirea limpede prin casǎ şi cǎutând un rǎspuns în caietele şi cǎrţile care încǎ zǎceau pe vitrinǎ, fǎrǎ nicio grabǎ sǎ intre în servieta de învǎţǎtor a tatei.

„A plecat de cu zori cu o treabǎ“, a rǎspuns în grabǎ mama, îngrǎmǎdind cuvintele unele într-altele, de teamǎ, parcǎ, sǎ nu-i scape şi sǎ-i cadǎ la pǎmânt precum biluţele dintr-un şirag rupt de mǎrgele.

Alina şi-a muşcat buzele fǎrǎ sǎ adauge nimic, dar i se citea pe chip cǎ nu e convinsǎ. La unsprezece ani, e greu sǎ mai spui poveşti copiilor.

Florin era la vârsta la care basmele încǎ mai ţin cald şi realitatea încǎ nu ţi-a intrat cu totul în lumea magicǎ a jocurilor, cum intrǎ iarna sǎ troieneascǎ într-o odaie caldǎ când uiţi uşa deschisǎ.

„Mi-a promis cǎ-mi construieşte o colivie pentru vrǎbii la amiazǎ“, a spus el uşor dezamǎgit, strǎduindu-se, fǎrǎ succes, sǎ-şi încheie nǎstureii de la şorţuleţul de grǎdiniţǎ.

Doar eu n-am întrebat nimic, limitându-mǎ la a aşeza în ordine marunţişurile tatei, aliniindu-le la perete. Şi mama a înţeles cǎ ştiam. Mi-a zâmbit, cu zâmbetul ei trist, dând uşor din cap, şi, în privirea ei, am citit o rugǎciune fǎrǎ cuvinte, un strigǎt mut şi o chemare fǎrǎ nume.

„Ajutǎ-mǎ...“, pǎrea sǎ spunǎ, „mi-e teamǎ cǎ mǎ voi prǎbuşi. Şi voi cu mine...“.

Atunci mi-am jurat mie însǎmi cǎ nu va trece nici mǎcar o singurǎ clipǎ din viaţa mea fǎrǎ sǎ încerc sǎ-i uşurez povara.

Am devenit, uşor, o mamǎ de rezervǎ pentru fraţii mei. Îi spǎlam, îi îmbrǎcam, împleteam codiţele Alinei, le cǎlcam hǎinuţele, le fǎceam de mâncare, îi scoteam în curte la joacǎ, dacǎ se întâmpla ca mama, istovitǎ, sǎ cadǎ de obosealǎ, de pildǎ dupǎ o noapte la cǎpǎtâiul lui Marinel, când el se îmbolnǎvea.

I-am hrǎnit cu poveşti şi am învǎţat sǎ îi încǎlzesc în cuvinte ca într-o pǎturǎ caldǎ. Seara, la culcare, îi gǎseam pe toţi aşteptându-mǎ în pat la mine, cu ochii mǎriţi de uimire şi gurile cǎscate, gata sǎ guste dintr-un basm ca dintr-o pâine caldǎ.

Şi poveştile mele nu se istoveau niciodatǎ, izvorul lor pǎrea sǎ vinǎ de departe, ca o apǎ dulce şi tǎmǎduitoare.

Le-am ţinut cald prin cuvintele mele.

Dar, mai ales, i-am ţinut la adǎpost cu iubirea mea.

Acestea erau, de fapt, vorbele mele: iubire tǎlmǎcitǎ.

Învǎţam deja sǎ am grijǎ de ceilalţi.

Fǎrǎ sǎ ştiu, devenisem, pe nesimţite, badante.

 

Fragment din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Rediviva

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO