1. Emil Cioran; 2. Emil Cioran Eugen Ionescu, Mircea Eliade; 3. Cioran si Constantin Tacou
Au intrat in librariile din Franta, incepand din 6 aprilie, trei volume purtand marca Cioran, publicate, toate, de catre Editions de L’Herne. Nu este vorba despre niste reeditari, asa cum statura de clasic si prestigiul francez al scriitorului ne-ar indemna sa ne imaginam, ci despre doua lucrari inedite, pana in acest moment, in limba franceza: La Transfiguration de la Roumanie (344 pagini, traducere din romana de Alain Paruit, 19 euro) si De la France (80 pagini, traducere din romana de Alain Paruit, 9,50 euro). Cel de-al treilea: o antologie de texte despre si de Cioran, aparute din in celebra colectie cu coperti albe Cahiers de l’Herne (Cahier Cioran, volum coordonat de Laurence Tacou si Vincent Piednoir, 540 pagini, 39 de euro). Acest din urma volum are o rezonanta cu totul particulara in portofoliul editurii, rezonanta pe care vom incerca s-o explicam printr-o foarte scurta privire istorica. Intemeiata la inceputul anilor 60 de catre Dominique de Roux si cativa prieteni ai sai, toti scriitori de talent, colectia Caietelor debuteaza cu un numar dedicat lui René-Guy Cadou (1961) si continua cu unul care il are ca protagonist pe Georges Bernanos (1962). Revista traieste din subscritii si abonamente si, gratie tonului polemic si vervei nonconformiste (nu intamplator L’Herne incepuse sa fie perceputa in epoca drept o academie paralela, adversara a conventiilor si comemorarilor) isi gaseste din ce in ce mai multi cititori. Urmatoarele numere sunt dedicate unor giganti ai literaturii, mai toti niste figuri controversate: Céline (1963), Borges (1964), Pound (1965), Michaux (1966), Burroughs (1968), Ungaretti (1969), Gombrowicz. Dupa ce incepe lucrul la volumul cu numarul 21, dedicat lui De Gaulle, Dominique de Roux paraseste L’Herne, trecandu-i stafeta lui Constantin Tacou, cineast si om de cultura de origine romana, care orienteaza Caietele spre estul Europei si se straduieste sa „ofere o noua viata unor autori disparuti precum Jung (1984), Hölderlin (1989), Mann (1973), Dostoïevski (1974), Kraus (1975), Meyrink (1976), Musil (1982), sau Nietzsche (2000)." Tacou nu isi neglijeaza nici contemporanii, incepand cu Mircea Eliade si continuand cu Abellio, Corbin, Ponge sau Levinas. La sfarsitul anului 2000, Tacou vede iesind de sub tipar ultimul sau Caiet, cel dedicat lui August Strinberg. Marele sau vis a fost insa realizarea unui numar dedicat lui Cioran. Acum de-abia, la noua ani de la disparitia marelui editor, acest numar a fost dus la bun sfarsit sub directia fiicei sale, doamna Laurence Tacou, actuala presedinta a editurii L’Herne.
Schimbarea la fata a Romaniei (1936), cartea tuturor ispitelor, cartea fiorilor nihilisti, dar si a fascinatiei stranii a lui Cioran fata de delirul fascist si mirajul colectivist, este contrapusa, in acest efort recuperator al editurii l’Herne, unui volum de o cu totul alta factura, Despre Franta (1941), care pare sa-i limpezeasca definitiv optiunile, facandu-l sa paraseasca tentatia totalitara. Asa cum spunea Sébastien Lapaque, cu prilejul lansarii celor trei volume: „Cioran alege acum limpezimea si surdina clasica, in detrimentul intunecatelor delicii ale Noptii Walpurgiei si stridentelor pulsiuni ale nihilismului. Arta conversatiei in detrimentul geniului rasial, cultura impotriva naturii, proportia impotriva lipsei de masura. Cioran avea 31 de ani. Si a taiat nodul propriiilor contradictii."
Evenimentul editorial a fost generos salutat de presa culturala franceza si, cu precadere, de catre Le Figaro littéraire, care i-a dedicat lui Cioran, in numarul din 2 aprilie, un Dosar continand fotografii, fragmente in avanpremiera din „La Transfiguration..." si un amplu interviu al filosofului Alain Fienkielkraut care taie, credem noi, nodul contradictiilor iscate de aparitia cartii fumigene dedicate lui Cioran, Ionesco si Eliade de catre doamna Alexandra Laignel-Lavastine (care traducea doar niste fragmente inalt incriminante din Schimbarea la fata...). Iata cateva pasaje din acest interviu:
"Descoperind traducerea integrala a textului Transfiguration de la Roumanie, am priceput mai bine rolul acestuia in opera lui Cioran. Cei care reinvie trecutul, numerosi in ziua de azi, denunta in el un soi de camuflaj. Cioran si-ar fi ascuns, pasa-mi-te, pacatul originar. L-ar fi ocultat, astfel incat sa poata vinde o imagine acceptabila unui Occident naiv. Eu, unul, cred ca nu este vorba despre un camuflaj, ci despre o convertire. Pentru Cioran, aceasta carte de tinerete – ba chiar de adolescenta - este o rusine. Epigraful din Tratatul de descompunere, imprumutat din Richard al III-lea de Shakespeare, este revelator: „Voi lua, impotriva sufletului meu, calea disperarii si voi deveni propriul meu dusman". Cioran si-a ispasit entuziasmele, s-a convertit la forma eleganta in detrimentul fortei elementare, la scepticism, la disperarea radicala si a scris in franceza. A ales Franta nu ca pe o cetatenie, ci ca pe o limba, ca sa elibereze de instinct. In Transfiguration..., el scria: «Oamenii care nu sunt devorati de constiinta unei misiuni ar trebui suprimati». In Tratat, tot el ne arata cat de sangerosi pot fi oamenii posedati de aceasta credinta. Ca sa reiau insusi diagnosticul lui Cioran, as spune ca pacatul lui de tinerete este tineretea insasi ca pacat. Intr-un text de la inceputul anilor 50, Cioran scrie: «Pe vremea cand eram tinar, intreaga Europa credea in tinerete. Tinerii sunt cei promoveaza doctrinele intolerantei si care le pun in practica, ei sunt cei care au nevoie de sange, de strigate, de tumult si de barbarie.» Mi se pare ca Emil Cioran a pus degetul pe ceea ce a fost cea mai mare nenorocire a veacului XX. (...) Intreaga sa opera este o meditatie asupra acestui delir inaugural."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
