Ziarul de Duminică

Biografii comentate (X). Fidel Castro, longevivul revoluţionar/ de Călin Hentea

Biografii comentate (X). Fidel Castro, longevivul...

Autor: Calin Hentea

25.04.2013, 23:45 412

Contribuţii la propagandă. Aflat în închisoare după atacul eşuat asupra cazărmii Moncada, Castro îi scria în 1954 unei tovarăşe revoluţionare: „Nu avem voie să neglijăm nici o clipă propaganda, pentru că ea este sufletul întregii lupte” (apud Volker Sierka, 2011, Fidel Castro. O biografie, Publica, p. 54) ceea ce a şi făcut în toată activitatea lui politică ulterioară.

Acţiuni şi gesturi publice. Un prim spectacol mediatic a fost oferit de Castro presei americane cu ocazia vizitei sale din aprilie 1959 la New York (delegaţie foarte numeroasă, discurs în Central Park, relaţionare strânsă cu presa). A urmat un al doilea spectacol, şi mai puternic din punct de vedere propagandistic, în septembrie 1960 cu ocazia Adunării generale a ONU: s-a cazat ostentativ la un hotel din cartierul negrilor Harlem, unde i-a primit pe liderul radical Malcom X (1925-1965), pe premierul indian Pandit Jawaharlal Nehru (1889-1964), pe preşedintele egiptean Nasser, pentru a se îmbrăţişa apoi, îmbrăcat fiind tot în uniforma sa verde-măsliniu, în faţa Adunării generale a ONU cu liderul sovietic Nikita Hrusciov. Încercările de export a revoluţiei castriste în Lumea a Treia prin misiunile importantelor contingente militare cubaneze în Africa (suportate cu greu de economia cubaneză şi cu numeroase victime), împreună cu implicările politice internaţionaliste ale lui Castro în cadrul Mişcării de nealiniere din anii 70 au contribuit la întărirea conştiinţei naţionale, la gratificarea mândriei cubaneze, precum şi la consolidarea moralului combativ şi revoluţionar al cubanezilor (Skierka, 2011, p. 345).

Retorică - stil şi conţinut. Fidel Catro a fost unul din cei mai redutabili oratori, talentul său de a se adresa maselor constituind una din principalele sale arme de propagandă prin care şi-a sedus concetăţenii, şi nu numai, timp de mai multe decenii. Fiind capabil să vorbească ore în şir cu o neştirbită pasiune, fără note sau teleprompter, folosindu-se din plin de un foarte expresiv limbaj al trupului, Castro a reuşit să cucerească numeroşi adepţi şi să-şi facă din lungimea speech-urilor sale (cel mai lung a durat şapte ore, la 10 octombrie 1997, când avea vârsta de 70 de ani) un semn distinctiv.

Fidel Castro a ştiut să lanseze lozinci, devenite sloganuri politice puternice şi a găsit numeroase eufemisme care au prins la ascultători, încadrând astfel anumite situaţii sau personaje pentru ca să se poată folosi cât mai bine de acestea în scopuri propagandistice, repetându-le ori de câte ori avea ocazia. Astfel în 1960 el a lansat strigătul de luptă Patria o Muerte, Venceremos! („Patria sau moartea, vom învinge!”), cu care-şi va încheia toate discursurile. O expresie la fel de percutantă propagandistic care a traversat deceniile a fost şi formula de rămas bun a lui Che Guevara, Hasta la Victoria Siempre, atunci când a plecat în 1965 din Cuba pentru a face revoluţie în Congo, expresie provenind dintr-un cântec celebru (Hasta siempre comandante compus de Carlos Puebla), devenit imn cvasi-oficial în Cuba. Pe acei cubanezi care vroiau să părăsească patria devenită socialistă şi privativă de libertate şi bunuri materiale, Castro i-a numit peiorativ gusemos - viermi. După modelul „Marelui Salt Înainte” al lui Mao, în martie 1968, Castro a lansat „marea ofensivă revoluţionară” prin care a eliminat ultimile mici afaceri private din Cuba, unde munca în colectiv, lipsa motivaţiilor materiale, abstinenţa, cumpătarea au fost generalizate sub supravegherea paznicilor socialismului.

Anul 1970 a fost declarat de Castro drept „anul celor zece milioane de tone de zahăr” iniţiind o vastă campanie de propagandă pe tema obţinerii unei producţii record, chiar şi sărbătoarea Crăciunului fiind anulată pentru a se câştiga o zi de muncă în plus. Campania şi efortul aferent au fost însă un eşec, recunoscut ca atare de Castro. Perestroicii lui Gorbaciov, Castro i-a opus în anii 80 termenul de Rectification, ajungându-se până la cenzurarea cvasitotală a presei sovietice devenite mult prea libere şi neconforme cu dogmele marxist-leniniste.

Pentru a justifica propagandistic uriaşele lipsuri şi eforturi la care erau supuşi cubanezii în urma colapsului URSS - principalul sponsor al Cubei şi al înăspririi aberante a embargoului Statelor Unite în speranţa prăbuşirii regimului castrist din prima jumătate a anilor 90, Fidel Castro a îmbrăcat totul sub denumirea de Perioda special - Perioada specială, în care totul trebuia îndurat pentru a putea supravieţui.

Relaţia cu presa. La scurt timp după cucerirea puterii, conştient de rolul şi importanţa acesteia în controlul maselor, regimul lui Castro a închis până în mai 1960 toate canalele media - ziare, reviste, posturi de radio, TV - care-i erau ostile sau critice. În locul acestora s-au impus Hoy, publicaţie comunistă, şi Revolucion, oficiosul M-26-7, iar Che Guevara a pus în martie 1959 bazele agenţiei de presă a statului cubanez Prensa Latina. (Skierka, 2011, p. 114). Atunci când publicaţia Revolucion a devenit incomodă şi prea intelectuală, imediat după înfiinţarea în 1965 a Partidului Comunist Cubanez, ea a fost contopită cu vechiul ziar comunist Hoy („Azi”) în publicaţia devenită organul central al partidului Granma („Bunica” - după numele vasului din care a debarcat Castro la poalele lui Sierra Maestra în 1956) concepută după modelul sovietic al Pravdei („Adevărul”) şi „la fel de atrăgătoare ca agenda telefonică a unei cazemate (Skierka, 2011, p. 286). Cu toate că Fidel Castro a întărit permanent cenzura (inclusiv a presei sovietice atunci când aceasta a devenit prea perestroikistă şi glastnosistă) şi controlul media cubaneze (Legea 88 din 1999 privind transmiterea sau deţinerea de materiale şi informaţii în şi dinspre SUA) şi al tuturor producţiilor culturale cubaneze (inclusiv printr-o revoluţie culturală în 1971, asemănătoare celei a lui Ceauşescu), el nu a avut nici un fel de reţineri morale în a acuza mass-media occidentale şi americane de manipulare a maselor.

Cultul personalităţii - particularităţi castriste. Fidel Castro a avut mare grijă să nu repete reţeta stalinistă a cultului personalităţii şi cu atât mai puţin formulele mussoliniene (Il Duce) sau hitleriste (Fuhrer Prinzip). În consecinţă, „pentru a sublinia că el este doar unul din mulţi alţii care ar fi la fel de potriviţi pentru a conduce revoluţia, a făcut trimitere la faptul că în jurul ei nu există un cult al personalităţii: Nu sunt străzi, parcuri sau şcoli care să poarte numele unor personalităţi de conducere aflate în viaţă. Nu se vor găsi nici măcar fotografii oficiale. Însă nici nu are nevoie de acest lucru; toată lumea ştie: el e Cuba. Revoluţia a fost şi este el, el este atotprezent şi aşa va rămâne şi după moarte” (Skierka, 2011, p. 468).

Cu toate acestea, Che Guevara a devenit după asasinarea sa în 1967 de către autorităţile boliviene, obiectul unui cult special atât în Cuba - susţinut de autorităţile cubaneze - chipul său fiind pe bancnotele de pesos, cât şi pe plan internaţional. În Cuba Castro i-a ridicat un Mausoleu cu o imensă statuie (pe al cărei soclu este înscris sloganul acestuia Hasta la victoria siempre) în oraşul Santa Clara, (acolo unde El Che a obţinut cea mai mare victorie împotriva trupelor lui Batista în 1958) şi unde rămăşiţele pământeşti (recuperate dintr-o groapă comună din Bolivia) i-au fost înhumate cu mari onoruri şi ceremonii în 1997, la treizeci de ani după moartea sa.   

Aprecieri. Ambasadorul britanic Paterson la Havana în 1959 îl vedea pe Castro drept „un amestec de Marti, Robin Hood, Garibaldi şi Isus Cristos”, în timp ce corespondenta The New York Times nota: „Privindu-l pe Castro, am devenit conştientă de farmecul personalităţii sale. (...) Îi captiva pe ascultătorii lui într-un mod aproape hipnotic, îi făcea să creadă în imaginea sa privind rolul unui guvern şi chemarea Cubei” (apud Skierka, 2011, p. 92). Dintr-o perspectivă europeană asupra fenomenului Castro, jurnalistul german Volker Skierka şi-a explicat astfel secretul longevităţii politice a liderului caraibean: „Faptul că nu există demonstraţii de mase, ciocniri violente, represiune sângeroasă, se datorează în parte mâinii de fier preventive a aparatului de securitate. Un alt motiv ar putea fi resemnarea oamenilor. Oricum Castro încă reuşeşte, prin discursurile sale de mai multe ore să convingă populaţia să răspundă încă o dată tuturor provocărilor cu forţe unite. Pare a fi unul dintre puţinele talente politice ale istoriei care reuşeşte să frângă rezistenţa prin discursuri lungi de mai multe ore şi obositoare” (Skierka, 2011, p. 341). Probabil că după dispariţia sa şi schimbarea regimului pecetluit de el Fidel Castro, prin controversata sa carieră politică, va furniza un plus de surprize şi secrete dezvăluite, care vor reaprinde dezbaterile privind rolul său asupra destinului Cubei, dar şi în arena internaţională, implicând personalităţi şi situaţii cunoscute. Cu toate acestea, profilul lui Fidel Castro face o notă distinctă atât faţă de dictatorii sud-americani ai secolului XX, cât şi faţă de dictatorii europeni (Mussolini, Hitler, Franco) care i-au slujit parţial ca model în tinereţe.

 

Fidel Castro - născut pe 13 august 1926, Biran, Cuba, revoluţionar şi conducător comunist al Cubei

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO