OAMENII PROPAGANDEI

Biografii comentate (XLVIII). Iosip Broz Tito, un dictator carismatic/ de Călin Hentea

30 ian 2014 Autor: Calin Hentea

Repere biografice.  Născut în Croaţia, provincie a Imperiului austro-ungar, dintr-un tată croat şi mamă slovenă, Tito, fiind înzestrat cu o inteligenţă şi o carismă deosebite, a părăsit din adolescenţă satul natal căutându-şi de lucru prin Italia, Germania şi Austria. S-a remarcat prin acte de vitejie ca sergent pe frontul rusesc al Primului Război Mondial, unde a fost capturat de militarii ruşi în 1915. Experienţa dură a războiului şi apoi Revoluţia bolşevică l-au radicalizat (Priestland, 2012, Steagul roşu, Litera International, p. 280), Tito evadând şi înrolându-se în Gărzile Roşii, pentru a se reîntoarce bolşevizat în 1920 în proaspătul Regat al sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Aici activitatea sa revoluţionară s-a soldat cu cinci ani de închisoare. Ulterior Tito a plecat la Moscova, devenind activist al Cominternului. Scăpând cu abilitate de epurările lui Stalin, el a ajuns în 1937 liderul Partidului Comunist Iugoslav.

Reuşind să organizeze şi să conducă cu succes o amplă mişcare de partizani, luptători eficace atât împotriva diviziilor germane ale lui Hitler, cât şi a ustaşilor croaţi ai lui Ante Pavelic, Tito a obţinut în urma Conferinţei de la Teheran din 1943 recunoaşterea şi sprijinul militar al aliaţilor anglo-americani şi sovietici. Cucerind în 1944 Belgradul, Tito a pus bazele, prin propriile forţe şi nu prin intervenţia Armatei Roşii, unei Federaţii Iugoslave comuniste şi unite, ceea ce i-a permis să emită pretenţii şi să ducă politici hegemonice în Balcani, iar apoi să se desprindă de mentorul său politic, Stalin, prin schisma din iunie 1948 când comuniştii iugoslavi au fost excluşi din Cominform.

În perioada 1948-1953 acuzaţia de titoism în interiorul lagărului stalinist era una dintre cele mai grave, acuzatul fiind pasibil de pedeapsa capitală. În 1950 americanii i-au venit în ajutor (economic şi financiar prin FMI şi Banca Mondială) lui Tito pentru a-l ţine pe linia de plutire şi a-şi asigura un aliat în lumea comunistă (Priestland, 2012, p. 399), în pofida violentelor represiuni ale dictatorului comunist de la Belgrad împotriva celor (stalinişti sau nu) ce-i ameninţau puterea şi chiar viaţa (Stalin plănuise asasinarea sa). În 1955, Tito s-a reconciliat cu URSS-ul condus de Hruşciov în urma vizitei acestuia la Belgrad, iar în 1956 a susţinut reprimarea sovietică a Revoluţiei anticomuniste din Ungaria. Împreună cu premierul indian Nehru, preşedintele indonezian Sukarno şi preşedintele egiptean Nasser, Tito a fondat Mişcarea de nealiniere, al cărei prim secretar general a fost între 1 septembrie 1961 şi 5 octombrie 1964.

„Tito” este numele de cod pe care Iosip Broz l-a avut ca activist şi agent al Comintern-ului (după cel de „tovarăşul Walter”), ambele provenind, pare-se, de la tipul de pistol pe care acesta îl purta asupra sa. Pe timpul vieţii sale, Tito a obţinut tot ceea ce a vrut cu excepţia Premiului Nobel pentru pace, pentru care i-a lipsit doar un vot (Simic, Tito - misterul secolului, în revista Istorie şi civilizaţie/decembrie 2009, p. 70).

 

Contribuţii. Propaganda sub Tito a fost asemănătoare celei din Uniunea Sovietică, care i-a servit drept model atât din punctul de vedere al instituţiilor, cât şi al metodelor şi al cultului personalităţii liderului unic. Cenzura şi controlul presei imediat după eliberarea de sub ocupaţia nazistă de către partizanii titoişti, arestarea şi executarea rivalilor naţionalişti au fost dintre primele măsuri ce au permis dezvoltarea propagandei comuniste în Iugoslavia şi impunerea cultului personalităţii lui Tito. Regizorul bosniac Emir Kusturica povesteşte în memoriile sale că pe la sfârşitul anilor 50, în Sarajevo „atunci când un băiat lăuda frumuseţea unei fete, spunea: Bă, frate, e frumoasă ca Tito!. Iar când cineva dădea un gol nemaipomenit în vreun meci de fotbal, se comenta: „Ce gol! Tito gol” (Kusturica, 2012, Ce caut eu în toată povestea asta?, Polirom, p. 35).

Elementele care au favorizat răspândirea acestui cult au fost atât exploatarea propagandistică a prestigiului recunoscut al lui Tito ca şef al partizanilor, iar după schisma cu Stalin din iunie 1948, accentul propagandistic a căzut pe argumentul independenţei şi rezistenţei anti-sovietice a popoarelor din Iugoslavia în jurul mareşalului. În acea perioadă rapsozii populari iugoslavi au celebrat în versuri de baladă ruperea lui Tito de Uniunea Sovietică (Priestland, 2012, p. 401).

Fiind un pasionat al filmului, Tito a dezvoltat o întreagă industrie cinematografică iugoslavă, ceea ce a permis crearea unui gen specific de mare succes, cel al filmelor cu partizani ce luptă împotriva hitleriştilor. Filmul documentar „Cinema Komunisto”, realizat în 2010, a explicat fenomenul cinematografic iugoslav şi impactul propagandistic al acestuia asupra populaţiei, îndeosebi de superproducţiile cu staruri pe generic, precum Richard Burton  interpretându-l chiar pe Tito în filmul „Bătălia de pe Sujetska” din 1974.

Potrivit ziaristului bosniac Pero Simic, secretul magiei prin care Tito s-a făcut iubit de iugoslavi (deşi aceştia erau conştienţi în sinea lor că mareşalul nu are cum să le aducă libertatea promisă) era ascuns în „măiestria artei lui de a conduce şi în mentalitatea obedientă a popoarelor balcanice, precum şi în faptul că iugoslavii după grozăviile prin care au trecut în cel de-al Doilea Război Mondial, doreau să fugă cât mai curând de trecutul lor urât” (Simic, 2009, p. 71). Politicieni de frunte au fost plasaţi în posturi cheie în organigrama mass-media, pentru ca Partidul să fie sigur că instrucţiunile îi sunt respectate şi spre a menţine credinţa maselor în politica lui Tito prin controlul total asupra fluxurilor de informaţii. În acest timp, reformele şi originalitatea politicii lui Tito de autoconducere doar simulau progresul şi creau aparenţa că cetăţenii iugoslavi îşi hotărau singuri soarta, în timp ce retorica regimului folosea eufemisme propagandistice de genul: „naţionalităţi” în loc de „minorităţi naţionale”; „proprietate socială” în loc de 2proprietate de stat”; „centre pentru muncă utilă societăţii” în loc de „lagăre de muncă forţată”; „producători agricoli individuali” în loc de ”ţărani”; „organizaţii ale muncii asociate” în loc de „întreprinderi”; „muncitori aflaţi la temporar la muncă în străinătate” în loc de „muncitori migranţi” (Simic, 2009, p. 72). Naţionalismul a fost interzis în Iugoslavia socialistă, Tito ascunzând încă din 1944 numărul sârbilor omorâţi în Statul independent croat fascist (Simic, 2009, p. 73).

Pe timpul vieţii sale, în diferite state şi provincii ale RFS Iugoslavia, Tito a acceptat ca mai multe oraşe să-i poarte numele la fel ca şi unele străzi, pieţe şi bulevarde, nu numai din oraşele iugoslave, ci şi din alte oraşe ale lumii precum Sao Paulo, Limasol, New Delhi, Moscova (consecinţă a implicării lui Tito în conducerea Mişcării de nealiniere). Lui Tito i-au plăcut în mod deosebit luxul, fastul, femeile tinere şi frumoase, costumele albe, decoraţiile, compania marilor lideri politici, celebrităţi şi vedete ale epocii, multe dintre acestea fiind găzduite în complexul de vile de pe insula Brioni sau pe iahtul său Galeb („Pescăruşul”).

 

Antititoismul a cunoscut în România - ţară de frontieră cu Iugoslavia, la fel ca şi în Bulgaria şi în Ungaria - din momentul producerii schismei iugoslave şi până la moartea lui Stalin, forme propagandistice virulente. Debutul campaniei propagandistice a fost articolul „Unde duce naţionalismul grupului lui Tito” apărut în Pravda pe 8 septembrie 1948, conţinând un text grosolan, scris probabil de Stalin personal. La fel de violent propagandistic a fost şi raportul ce i-a fost dat lui Gheorghe Gheorghiu Dej să-l citească la consfătuirea Cominformului din 16-17 noiembrie 1949, intitulat sugestiv „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâna unor asasini şi spioni” (Constantiniu, 2007, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, p. 41). „Imaginea desfigurată propagandistic a călăului Tito servea de avertisment tuturor celor care cutezau, în interiorul lagărului socialist, să-şi apere interesele naţionale împotriva expansionismului sovietic. (...) El nu era înfierat pentru dorinţa de a nu se lăsa tutelat de Stalin, ci pentru atingerea lui de Răul imperialist. Era, din perspectiva fundamentalismului comunist, un eretic prin gura căruia şuieră vorbele Diavolului şi care trebuie demonizat, arătat în adevăratul, respingătorul lui chip şi apoi nimicit” (Negrici, 2010, Literatura română sub comunism, Cartea Românească, p. 164).

 

Evaluări. Prietenul şi tovarăşul apropiat, iar apoi duşmanul lui Tito, Milovan Djilas îl descrie pe dictatorul iugoslav ca având doar un singur, dar foarte puternic talent - cel politic, mareşalul nefiind deloc un orator remarcabil, ci doar un activist îmbibat de clişeele cominterniste pigmentate cu vorbe din popor, foarte energic şi cu o mare încredere în sine (Priestland, 2012, p. 281). Prin contrast cu portretul sângerosului tiran Slobodan Milosevic, profilul lui Tito schiţat de ziariştii Dusko Doder şi Louise Branson rezultă a fi luminos, (Doder, 2004, p. 88) şi pozitiv.

În plus, mitul lui Tito a prins la popoarele iugoslave deoarece în vremea acestuia, după traumele umane şi economice grave suportate în război, nivelul de viaţa al cetăţenilor din federaţia socialistă a fost unul net superior celor din restul ţărilor socialiste, apropiindu-se de cel occidental (Kusturica, 2012). Judecata regizorului Emir Kusturica asupra epocii lui Tito se împarte între recunoaşterea faptului că din industria de armament vândut ţărilor nealiniate au rezultat beneficii de miliarde de dolari care au permis ridicarea unei clase de mijloc iugoslave ţinând pasul cu Europa, dar în acelaşi timp Tito a fost autorul dramelor din lagărul de la Goli otok şi apoi din Kosovo, fiind ridicat la rangul de divinitate deşi nu stăpânea limba poporului asupra căruia domnea (Kusturica, 2012, pp. 268-269).

 

Iosip Broz Tito - născut la 7 mai 1892, Kumrovec, Croaţia - decedat la 4 mai 1980, Ljubljana, RSF Iugoslavia, preşedinte comunist al RSF Iugoslavia

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 31.01.2014

 
Cuvinte cheie:
calin hentea
, dictator
, croatia
, germania
, slovenia
, acte
, adolescent
, austria

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide