Ziarul de Duminică

Biografii comentate (XXXIII). Miloşevici, „diavolul cu faţă de bebeluş”/ de Călin Hentea

Biografii comentate (XXXIII). Miloşevici, „diavolul cu...

Autor: Calin Hentea

03.10.2013, 23:42 604

Foarte mulţi autori găsesc o explicaţie a comportamentului introvertit şi războinic al viitorului dictator al Iugoslaviei Slobodan Miloşevici în faptul că părinţii săi s-au despărţit la puţin timp după naşterea sa în 1941, iar apoi tatăl său - deşi diacon ortodox - s-a sinucis în 1962, iar mama sa s-a spânzurat în 1974. Şi soţia sa Mira (Mirjana) Markovic suferise puternice traume familiale, tatăl său abadonând-o imediat după război, după ce mama sa, fostă partizană comunistă a lui Tito, fusese executată de tovarăşi săi, deoarece ar fi trădat sub tortura Gestapoului (Doder, 2004, Milosevic. Portretul unui tiran, Bic All, pp. 32-33).

 

Controlul presei, Încă înainte de a ajunge în vârful puterii, Miloşevici şi-a dezvoltat în anii 70-80 talente cameleonice graţie cărora a reuşit apoi să păcălească personalităţi cu experienţă ale lumii politice occidentale, în timp ce la Belgrad îi convingea pe marxiştii ortodocşi de bolşevismul său neclintit, iar pe diplomaţii occidentali de pragmatismul şi deschiderea sa către valorile occidentale (Doder, 2004, pp. 41-42). Realizând că mass-media era principalul instrument prin care-şi putea consolida puterea, începând din anii 1986-1987 şi până în 1991, Miloşevici a preluat controlul personal cvasitotal al principalelor canale mediatice de la Belgrad (cu excepţia postului studenţesc de radio „B92”) numind prin intermediul unei Comisii pentru informaţii în funcţiile cheie din radio, televiziune, principalele ziare şi reviste acei oameni obedienţi doar faţă  de sine. Datorită controlului şi cenzurii practicate de sistemul de propagandă (oameni şi relaţii) instituit de Miloşevici, marea majoritate a sârbilor au fost crunt manipulaţi prin intermediul televiziunii naţionale, care a practicat masiv dezinformarea, intoxicarea şi propaganda. Astfel sârbilor le-au fost arătate cadavre de croaţi, dar acestea erau prezentate în comentariu drept sârbi; acelaşi public nu a avut imaginea reală a efectelor bombardamentelor sârbeşti asupra oraşelor Dubrovnik şi Sarajevo; adesea secvenţele din Sarajevo înfăţişate drept actuale de televiziunea sârbă erau vechi de câţiva ani, dezinformarea fiind practicată şi în înfăţişarea aşa-zisei eliberări a oraşului croat Vukovar (Armatta, 2003, Milosevicţs Propaganda War, Phil Taylors Web Site). În perspectiva conflictului ce se profila în provincia Kosovo, Miloşevici a promulgat în 1998 o draconică lege a informaţiilor, care permitea amendarea drastică sau confiscarea oricăror organe de presă ce nu se supuneau liniei politice guvernamentale. „Esenţa regimului Miloşevici este că nimeni nu ştie nimic” afirma liderul Partidului Democratic, Zoran Djindjici (Doder, 2004, p. 332), evidenţiind astfel rolul cenzurii în succesul propagandei lui Miloşevici. Pe 23 mai 2011, Radioteleviziunea Sârbă a prezentat scuze oficiale pentru modul în care a făcut propagandă în programele sale din anii 90, ceea ce a rănit sentimentele, integritatea morală şi demnitatea atât a cetăţenilor din Serbia, cât şi a vecinilor acesteia, recunoscând că a fost un instrument de incitare la ură interetnică şi război.

 

Naţionalismul. Miloşevici a descoperit la timp în anii 1987-1989 potenţialul imens de putere pe care i-l putea oferi naţionalismul, preluând în acest sens popularitatea lui Dobrica Cosici şi exploatând politic publicarea la 24 septembrie 1986 a Memorandumului Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte, care afirma că sârbii fuseseră privaţi de drepturile lor de către regimul titoist. Astfel se explică celebra afirmaţie a lui Miloşevici „Nimeni nu va mai îndrăzni să vă lovească! Nimeni nu va mai ţine în sclavie naţia sârbă!”, rostită apăsat în faţa mulţimii de sârbi adunaţi de sărbătoarea Sfântului Vitus, pe 28 iunie 1989, chiar pe Câmpia Mierlei din Kosovo, acolo unde Ţarul Lazăr fusese înfrânt în mitica bătălie cu oştile otomane la 1386. Acest discurs a provocat „o euforie patriotică fără precedent care l-a înălţat pe Miloşevici pe poziţia de conducător al unui popor unit, luptând pentru o cauză sfântă” (Doder, 2004, p. 22). În continuare, aparatul de propagandă a lui Miloşevici a diseminat cu obstinaţie prin intermediul canalelor media subordonate mesajul unei naţiuni sârbe victimizate de străini, agresiune împotriva căreia el Miloşevici lupta cu acelaşi curaj şi spirit de sacrificiu precum cneazul Lazăr: ”O Ţarule Lăzăr, tu n-ai avut şansa / De a-i sta alături lui Slobo” a intonat mulţimea la mitingul de pe Câmpia Mierlei în iunie 1989. „Eu sunt pentru sârbi ceea ce a fost ayatolahul Khomeini pentru iranieni. Sârbii mă vor urma şi la capătul pământului, orice s-ar întâmpla” îi răspundea Miloşevici premierului Milan Panici în 1992 atunci cât acesta îi cerea demisia. (Doder, 2004, p. 187). În aceeaşi logică naţionalistă, identitatea sârbă a fost definită doar în opoziţie cu celelalte etnii din Iugoslavia, considerate duşmane şi care au primit în consecinţă denumiri mediatice puternic peiorative: croaţii – „hoardele ustaşe” sau „fascişti ai Vaticanului”, musulmanii bosniaci – „războinici fundamentalişti ai Jihad-ului”, albanezii kosovari – „teroriştii albanezi” (Armatta, 2003).  Sancţiunile economice şi izolarea politică la care ONU şi comunitatea internaţională au supus Serbia datorită politicilor criminale ale lui Miloşevici au fost explicate populaţiei care suporta austeritatea şi privaţiunile respective drept rezultatul unei conspiraţii mondiale îndreptate împotriva lor, sloganul liderului de la Belgrad fiind „Cu cât ne urăsc mai mult, cu atât noi suntem mai puternici!” (Doder, 2004, p. 158). În timpul războiului dintre NATO şi Iugoslavia, propaganda lui Miloşevici a exploatat intens aşa-zisa „serbofobie”, a secretarului de stat american Madeleine Albright, „duşmanul înnăscut al sârbilor”, încă de pe vremea când aceasta era ambasadoarea SUA la ONU. În acest fel îi erau decredibilizate şi chiar ironizate mesajele, iar cel mai veninos şarpe de la Gradina zoologică din Belgrad fusese numit în 1993 Madeleine Albright.

 

Miloşevici şi Tito. Atunci când în 1988 a început dezvoltarea cultului personalităţii lui Miloşevici, acesta s-a sprijinit pe imaginea încă foarte populară a lui Tito. Atunci presa deja aservită l-a declarat pe Miloşevici „Omul anului”, refrenul unui cântec popular din acea perioadă fiind: „Acum ştim că s-a născut al doilea Tito / Slobodan este mândrul său nume” (Doder, 2004, p. 94). Tito a fost eroul declarat al lui Miloşevici, care a început să poarte costume albe la fel ca şi idolul său, a început să fumeze havane în loc de ţigări şi a recurs la aceeaşi formulă de încheiere a adesărilor: „Vă doresc succes în activitatea voastră viitoare” (Doder, 2004, p. 83). Cu toate acestea, Miloşevici a practicat exact acel naţionalism prohibit de Tito şi a recurs la o dezbinare socială şi politică acolo unde fondatorul Iugoslaviei socialiste pledase pentru unitate. Datorită acestor fapte evidente, chiar dacă Miloşevici s-a mutat în 1997 în palatul lui Tito şi a început să circule cu limuzina Mercedes 600 a acestuia, el s-a trezit cu maşina împodobită cu pantofi vechi, semn că pantofii mareşalului îi erau prea mari epigonului său. (Doder, 2004, p. 279) 

 

Contribuţiile Mirjianei Miloşevici. Soţia lui Slobodan Miloşevici, Mirjiana (Mira), poreclită „Regina Roşie” a fost cea care l-a susţinut moral, ideologic şi chiar propagandistic pe dictator de-a lungul întregii sale cariere politice. Elocvent pentru orientarea politică a Mirei Miloşevici este faptul că la Congresul Partidului Socialist Sârb din 1996, ea insista să fie apelată cu termenul de „tovarăşă” şi nu de „doamnă”, ce i se părea burghez şi îşi îndemna soţul să se orienteze spre modelul Chinei, Coreii de Nord sau Cubei castriste. Mai mult decât atât, Mira a transformat partidul pe care-l înfiinţase în 1990 „Stânga Unită Iugoslavă” într-un satelit fidel al Partidului Socialist al soţului ei. Tot Mira s-a aflat în spatele dezicerii lui Miloşevici de Radovan Karadjici în 1994, datorită ameninţării politice prezentate de creşterea influenţei acestuia în Biserica ortodoxă (Doder, 2004, pp. 232-237).       

 

Evaluări. Lordul David Owen s-a aflat, într-o excelentă poziţie pentru a-l observa direct pe Slobodan Milosevic şi de a-l evalua psihic şi uman: „Milosevic nu era rasist, nici măcat ultranaţionalist, deşi a folosit şi a manipulat în mod ostentativ sentimentul naţionalist. Nu mai era nici comunist. Era un lider politic neîndurător, al naibii de hotărât să exercite şi să păstreze puterea, gata să înceapă un război, să autorizeze formaţiuni paramilitare, să comită omoruri şi să-i asasineze pe rivalii săi politici. (...) În perioadele în care l-am întâlnit, nu existau semne evidente de instabilitate psihică, deşi ocazional părea abătut, însă nu deprimat clinic. (...) Etichetat de presă drept monstru sau nebun, Milosevic nu a fost nici una nici alta. A fost un om rău, flămând de putere, care a exercitat nemilos o putere considerabilă, în mare parte necenzurată, urmărind propriile scopuri” (Owen, 2009, Bolnavi la putere, Corint, pp. 252-253). Unii analişti (Armatta, 2003) au identificat similitudini pertinente între tehnicile de propagandă utilizate de Goebbels pentru a asigura suportul poporului german politicilor şi cultului personalităţii lui Hitler, cu cele utilizate de propaganda naţionalistă a lui Miloşevici, bazată pe mituri medievale, victimizarea sârbilor şi demonizarea străinilor. Chiar şi după căderea sa de la putere şi în pofida uriaşelor suferinţe provocate sârbilor timp de peste un deceniu, Miloşevici şi-a păstrat un număr semnificativ de suporteri. Succesul propagandei naţionaliste a lui Milosevic s-a datorat şi faptului că această ideologie a venit să umple la momentul oportun vacuumul lăsat de prăbuşirea ideologiei comuniste ce dominase Iugoslavia vreme de aproape cincizeci de ani.   

 

Slobodan Miloşevici -născut la 20 august 1941, Pozarevac, Iugoslavia - decedat pe 11 martie 2006, Haga, Olanda, dictator sârb

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO