Fotoreporter la Adevărul în anii 90; a scris recenzii şi articole pentru Observatorul Cultural, Evenimentul Zilei şi revista Flacăra. Consilier editorial la Tritonic, Crime Scene şi Flacăra. Vicepreşedinte al Romanian Crime Writers Club, membru al USR şi al Asociaţiei Profesioniştilor în Relaţii Publice, organizator al Festivalului de Film Istoric Râşnov. A susţinut cursuri şi prelegeri despre fotografie şi piaţa de carte. Este doctorand la UNATC cu o temă despre fotografia de presă. A scris o carte de reţete – Salad Bar, semnată cu pseudonim. În seria Stelian Munteanu au apărut romanele: Filiera grecească (2006), Blestemul manuscrisului (2008, coautor), Somalia, Mon Amour (2009) şi Ucideţi generalul (2011, Premiul Special ASB; în engleză, Kill the General, la editura britanică Profusion Crime). În 2012 a publicat la Cartea Românească, romanul Ultima Fotografie.
- Bogdan Hrib, spre sfârşitul anului trecut, ai publicat un nou roman, „Ultima fotografie”. Cum ai ajuns de la romane de suspans sau chiar poliţiste, la unul care este mai degrabă o introspecţie psihologică? Poţi spune povestea cărţii?
- Desigur, e o poveste frumoasă. Dar mai întâi să explic de unde şi până unde fotografie... Oarecum natural, pentru că în anii 80, la liceu şi apoi la facultate am cochetat cu... arta fotografică la AAF, Asociaţia Artiştilor Fotografi, acolo unde am avut ocazia să-l văd, să-i ascult şi, sper, să fur un pic de meserie de la marii fotografi ai României, atâţia câţi mai erau, şi erau destui, în acea perioadă. Sunt mândru că după un examen dat cu pozele în faţă am fost primit în ianuarie 1988 ca membru al acestei asociaţii... Au fost seri în care când intram în micul birou din Brezoianu, de la parterul Palatului Universul, atunci era acolo Informaţia Bucureştiului, uitam de toată tristeţea şi frica şi întunericul de afară...
Iar despre roman... Şi mai simplu. Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, trezit devreme, am întins mâna spre noptieră pentru a continua lectura din seara precedentă. Brusc am realizat că terminasem cartea şi că nu am nimic nou prin preajmă. M-am bosumflat şi am dat să mă ridic. Dar pe noptieră mai era un volum. Nu am meu. Al soţiei mele... Uitat probabil acolo. Sau poate, mă întreb acum, pus cu premeditare. Un volum semnat Isabel Allende. Portret în sepia. Nu citisem nimic de Isabel Allende. Şi am început, curios. M-a prins imediat... După o vreme am realizat că este o poveste despre amintiri şi despre fotografii... M-am năpădit propriile amintiri şi propriile poveşti din anii de jurnalism... Aşa a apărut ideea romanului. Am început să scriu cu frenezie pe măsură de amintirile tot năvăleau... Mă rog, să nu credeţi că a fost chiar dintr-o suflare. A existat un plan, un schelet, ideea cu cei 50 de ani şi cele 50 de cuvinte... Cam atât mai mult în carte.
- De ce „ultima” fotografie?
- Marketingul, bată-l vina! E mai dramatic, nu-i aşa? Nu pot să spun mai mult. E păcat de suspansul cărţii. Personajul principal al romanului, Alexandru Zaharia e un fost fotoreporter, fost fotograf, un om care a pierdut totul şi care se apropie de aniversarea a 50 de ani de viaţă. Şi atunci?... Va face el ultima fotografie? Şi apoi dacă ar fi să promovez romanul în registrul romantic, ar trebui să spun că Diana şi Alex trăiesc o relaţie complicată... Nu întotdeauna ultimul poate fi şi primul?... Ajunge. Prea multe detalii.
- Cum te-ai apropiat de fotografie? Ai mai spus-o, poţi repeta?
- Am povestit mai sus puţin. Am avut noroc pentru că la noi în casă au existat aparate de fotografiat de când mă ştiu. Aveam câteva zile, abia fusesem adus de la maternitate şi tata m-a pozat cu aparatul de gât. Poate a fost un fel de premoniţie... Pe la patru sau cinci ani mă jucam cu un Smena sovietic, era stricat şi mi-l dăduse tatăl meu. Oricum chiar dacă nu era stricat de tot, eu am reuşit să-l fărâm... cred că era chiar cel din fotografia de nou-născut. Apoi a urmat o pauză. Fără explicaţie. Cred că a fost un declic prin clasa a opta... Începuseră taberele, călătoriile, aventurile... Avem în casă un Zenit E, era modern pentru zilele acelea. Tatăl meu era titularul, dar mai încercam şi eu. Din încercare în încercare, a început să-mi placă. Developam acasă filmele alb/negru, măream fotografiile cu un aparat de mărit polonez ascuns în baie, pierdeam nopţile... Au fost ani romantici şi treptat au început să apară primele imagini de care să fiu mândru. Mai un peisaj de iarnă, mai un portret al unei colege, o natură moartă... Până m-a doborât microbul şi am ajuns să candidez la AAF, dar aici e povestea de la prima întrebare.
- Ai diplomă de inginer, dar n-ai profesat niciodată. Ai fost, mai eşti ziarist. Ai scris romane şi povestiri. Ai înfiinţat o editură care rezistă de două decenii. Ai ţinut prelegeri despre relaţiile publice. Te-ai ocupat de fotografie, care pare să fie o pasiune. Care îţi este, de fapt, meseria? Sau care meserie îţi este mai aproape de suflet?
- Ufff, greu de spus. Nu ştiu dacă am o meserie. Nu aş vrea să par, aşa... un tip diferit. Sunt normal şi îmi plac mai multe lucruri. Cred că voi fi jurnalist şi implicit scriitor atât timp cât mă vor mai ţine ochii şi mâinile. Iar fotografia este un fel de stare a firii, am tot timpul mood-ul de vânător-fotograf. Probabil tot reflex de jurnalist. Mă gândesc la volume/ un fel de inovaţie a viitorului, pentru a atrage tot mai mulţi cititori care migrează spre privitori/ care să conţină text şi imagini, dar nu imagini de ilustrare, ci chiar imagini rupte din text. E un proiect încă nebulos... Dar vom avea sigur, cu toţii, surprize, piaţa occidentală pregăteşte produse noi... Ei, şi când zic ei, mă refer la americani, sunt întotdeauna în avangarda editării de carte... Aşteptăm şi vedem.
Aş vrea însă, şi o spun cu toată seriozitatea, să ajung să predau. Am avut câteva încercări, zic eu, reuşite. Fac un doctorat în fotografie de presă, la UNATC, cu doamna Manuela Cernat şi îmi doresc să ajung la un volum de istorie a fotojurnalismului românesc... Dar e un drum lung până acolo.
- Există un gen literar care îţi este mai drag sau în care te mişti mai în voie?
- Până la “Ultima fotografie” am scris doar Crime fiction. Şi un pic de SF acum mulţi ani, dar fără prea mare succes. Nu cred că e vorba de simpatie sau antipatie, cred că scriu ceea ce simt că îmi vine şi îmi place. Bănuiesc că nu voi putea scrie niciodată poezie... M-aş bucura să am idei şi mână pentru a imagina poveşti pentru copii. Dar prefer să nu fac speculaţii. Deocamdată nu e vorba de un gen literar, cred că îmi sunt simpatice personajele şi nu vreau să le las prea mult să lenevească... Stelian, Sofia, Mişa, Toni au luat deja o pauză cam mare din martie 2011... E timpul să treacă la treabă.
- Vei continua cu acest gen de roman, revii la romanele politiste sau inca nu stii si trebuie sa fie o surpriza pentru cititori?
- Ştiu exact. Al cincilea volum din seria Stelian Munteanu e deja în schele. Se va numi “Patimile doamnei ministru”. Sper că va fi un roman complex şi nu doar o poveste cu suspans. Acţiunea e destul de complicată, are şi trimiteri în trecut, aşa că deocamdată nu pot spune nimic. Ba nu, pot spune că multe dintre personajele din “Ucideţi generalul”, vor apărea şi aici... Dar am spus deja asta la întrebarea precedentă.
- Eşti vicepreşedinte al Romanian Crime Writers Club. Ce face sau ce mai face această organizaţie?
- Deocamdată stă cuminte. Pregăteşte o surpriză pentru vară. Spun doar atât: Oxford. Şi desigur o poveste cu suspans la Râşnov. După suspendarea apariţiei revistei Flacăra, partenerul strategic Crime Scene este şi el în reaşezare şi repoziţionare... Va fi un an important pentru RCWC. Voi relansa premiile, cu un pic de noroc. Şi sperăm să aducem mulţi autori străini, suntem în negocieri cu autorităţi culturale străine... Aşadar, surprize!
- Cum vezi romanul poliţist românesc? Are şanse să se impună?
- Da, şanse are. Chiar foarte mari. Nu pot estima în cât timp. Deocamdată suntem prea puţini autori români de crime fiction. Şi nici cei care sunt, nu produc prea mult. Ba unii chiar, trădează. Ca mine... Este însă un moment bun, anii aceştia vor întoarce privirile cititorilor occidentali spre est, Orient, Balcani, acolo unde exotismul e mai puţin social şi glacial, ca în Noir-ul nordic. Sper că şi editorii occidentali vor fi convinşi să investească în autorii din Balcani. Sincer, am speranţe că ICR-ul va susţine şi Crime Fiction-ul românesc. Pot să vă dau deja o veste. Un roman al lui Bogdan Teodorescu, Băieţi aproape buni, se va lansa în martie la Salonul de la Paris. Un editor francez de noir a ales volumul şi, iată, vom avea prima victorie pe pământ francez... Poată că şi Marea Britanie va recidiva... Luptăm.
- Ai fost în ultimii ani coordonatorul unor priecte interesante , Mystery and Thriller Festival. Le continui?
Ediţia a treia va fi tot la Râşnov. De data aceasta la început de iulie. Sperăm astfel să avem alături de noi un număr mai mare de cititori şi fani. Formatul festivalului va fi uşor diferit. Mai mulţi invitaţi străini. Mai multe filme. Mai multe cărţi. Aş vrea să avem lecturi publice; şi nu numai în Râşnov, ci şi în Braşov şi Bran.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
