Învăţământul îşi hrăneşte neputinţele de 25 de ani. Kitschul a confiscat aerul liceelor (şi ministerului de profil?). Aşa că răspunsul meu va fi mai amplu, crescând din acumulări, din experienţele de profesor la liceu.
Aflate într-o „metamorfoză” niciodată terminată, cerinţele, criteriile, toate adjuvantele văzute şi nevăzute ale întocmirii programei de limba şi literatura română erau şi sunt ca drobul de sare, gata să cadă nu numai în capul profului, ci şi al elevului. Totuşi, nu se trăieşte la ore cu frica asta, ci cu plictisul fără margini al adolescenţilor. Nu doar că nu au motivaţie (un examen final cu test stereotip se poate pregăti în ultimul an şi pare doar o repetiţie a „examenelor” din clasa a VIII-a, atât prin sujeturi cât şi prin autorii canonici (unde un Mircea Eliade s-a fost făcut repede dispărut, deşi e citit ca o revelaţie prin clasa a XI-a), mutilaţi la trupul şi sufletul lor. Elevii nu au apetit nici pentru o istorie literară aşa de îngroşată la periferii, subţiată la capete, mai ales la contemporaneitate. Nu mai vibrează la atâta clasicitate, bună dacă s-ar merge pe o selecţie şi o aprofundare a operei câtorva mari scriitori. Dimensiunea cantităţii omoară literatura în detrimentul calităţii. Cu două-trei poeme din opera lui Eminescu nu se mai revelează sufl(et)ul liricii sale, fără o bună lectură critică (studiile Ioanei Em. Petrescu, de pildă). Absolventul de liceu bifează, de obicei, amputarea, fragmentul, dar trebuie să redea întregul la examene. Acelaşi lucru se petrece cu fixarea a toate, de la curente la autori (şi canonici). Se mai petrece prin… târg şi o lipsă de lectură la zi a profesorilor de… specialitate, deşi nu te poţi hrăni numai din „conserve”. Mulţi profi „recenţi”, cu comentariile învăţate şi dictate, nefrământaţi de vreo inspiraţie, prelungesc o situaţie din vremuri şi vremuri, mai ales că elevul vine, zice-se, ca Kir Ianulea în clase şi face iadul „aicişa”, vrea comentariu iute ca să ia bacul... după cerinţa părintească. Circul manualelor alternative adaugă alte gesturi nepotrivite la epopeea învăţământului. Dacă, însă, profesorul are libertatea faţă de programă (nu pe hârtie/portofolii cât romanele în rafturile cancelariilor, ci în fapt/e), dacă are viziunea, stăpânirea literaturii în sâmburii şi carnea ei, adică vocaţie, nu o simplă slujbă, poate să facă şi minuni. Nu la salariu, dar asta e altă căciulă, a lui Ghiuro din basmul bulgar.
Plictisul şi oboseala nu apar doar din încărcătura peste puterile „şcolerului”, nu doar din traseul istoric sau contorsionat (a se vedea ruptura de programă de la a X-a la a XI-a) al parcurgerii literaturii noastre (care trebuie dimensionată în contextul literaturii universale, şi asta la orele de… literatură română), nu din manuale uşor de concurat de un profesor bun, din teste concepute de o comisie uitată între „arfivă şi registratură”, ci mai ales din modul cum se activează ficţiunea sau nonficţiunea, ce şi cum anume, în discuţia-eseu de la clasă. Este, însă, „avangardist” tocmai profesorul care îi apropie pe elevi de lectură, şi încă de la clasa a IX-a (la a XI-a e târziu), când domniile lor vin cu nişte surcele literare şi o aşa gramatică „grilă” încât fac enorme greşeli de redactare, povestire, frazare şi au lecturi consumiste sau grăbite.
Se formează cititori (mi-am dat seama după cele scrise de foşti elevi pe net) tocmai când sunt forţate şi programa şi manualul şi alegerea autorilor. Prin urmare, călăuza nu poate veni din toate direcţiile, ci dintr-un spirit critic adaptat la psihologia şcolarului, sastisit de oase şi morminte literare. Aflu că Mircea Cărtărescu are fani printre foştii elevi, care nu erau nici uşor de condus în textele Nostalgiei (Rem, de pildă), nici uşor de trimis la volum (re-re-editat, dar cam scump). Din fericire, programa de clasa a IX-a şi un manual Humanitas încă permite profesorului, pe baza temelor propuse, să umble prin cărţile trăite de el însuşi. Asta se transmite. Trăirea. Din ea se naşte, de altfel, nevoia de lectură. Dacă marii clasici aduc o senzaţie de stătut, comentaţi conform „conţinutului şi competenţelor specifice” şi după „surse documentare” greu de găsit şi lecturat fără un exerciţiu îndelung urmărit, contemporanii ar avea şansă dacă nu ar cufundaţi de şobolănimea administrativă, ministerială, mai ales opţională în programe. Cred că cheia rămâne în profesor, deocamdată, atent la de-păpuşarea iluziei literare, nu chiar a lui Negrici, pentru un public sastisit chiar şi de teoria literară din băncile gimnaziale, un fel de „cornul şi laptele”, cu efectul sigur al distanţării de „cetire”.
Ca să mă apropii de concrete, aş zice că de la clasa a XI-a nu criteriul istoric (a sta ca în faţa unei enciclopedii), nici studiile de caz ori savantele dezbateri (care ar face doctori, nu absolvenţi de liceu) conduc spre deprinderi de lectură activă, ci opera literară în adâncul ei. Ca profesor ai posibilitatea selecţiei de texte, cu corset însă, care ţine de scriitorii canonici şi numărul de ore alocate unor perioade literare. Plus că de la Marin Sorescu nu s-a mai scris ceva de introdus la testele de bac încât opţiunile aşa de vagi/largi din programă se trezesc în fundătură.
În programele claselor a XI-a şi a XII-a se indică, volitiv, surse demne de masteranzi sau doctoranzi, mormântale dacă studiul individual, având în vedere vârsta şcolară, e şi arid şi nefructifica(n)t. Nu are skepsys postmodernismul doar din parcurgerea surselor, bune în principiu, ci, mai ales, din lectura severă a unor texte anume alese, cu discutarea lor, neapărat, la clasă, fără fixarea (altă fatalitate!) stereotipelor (reflexe condiţionate de lectură) încadrări, tipologii şi altor „mechanisme”. În felul acesta, adevărata operă se scufundă, fără să mai iasă la suprafaţă vie. Mai mult, opera aleasă spre definirea autorului, curentului, genului, speciei literare, e folosită abuziv. Moara cu noroc, vrea, nu vrea, ascunde vreo 20 de teme de bac, la fel şi Ion, Ultima noapte…, Felix şi Otilia, toate textele, şi lirice, de fapt. Pentru aşa-numita „obiectivitate” a corectării-evaluării, adolescentul tratat cu fragmente, uneori nepotrivite, din autori se adânceşte încetul cu încetul în anchiloză şi rămâne aşa, cu pre-judecăţi literare, vorba Ioanei Pârvulescu. Apoi, editările care vin în întâmpinarea elevului sunt şi ele nearondate cerinţelor acestuia. Ca să vedem cum e la noi cu Balcanul şi Carpatul mai trebuie să-l tot edităm pe Alecsandri şi să-l aducem la clasele de liceu? Ca glumă, de aia nu au Lache şi Mache stare „nice” azi. Patos, monşer, la dracii ăştia de „copchii” dacă blestemul programelor, testelor fabricate/stereotipe, a profilor cu lecturile până la vremurile neomoderniste nu ar indica vremuri lepădate, în ciuda materialelor didactice înnoite, proiectoarele, de exemplu, des utilizate pentru filme, în clase, ca televizorul lui Turnavitu.
Boala şcolii mai e şi pomelnicul (de curente, caracteristici, autori şi cărţi, surse, obligatorii, opţionale…). Profesorul din zilele noastre suportă, vasăzică, altă tortură, mai pricepută decât cronicarii moldoveni la descălecat. Deşi nu prea are timp să se uite la arhaismele cronicarilor sau la Ţiganiada unui scriitor mare. Mari scriitori, din perioada veche, dar şi contemporană sunt supuşi acestei umilinţe educaţionale care este uitarea voită. Plus că neputinţele din învăţământ se poartă ca râia. Dacă scriitorului i se ia primul public, elevul, îi este greu să existe în abstract. Mă gândesc cum a luat Cuvântul înainte tramvaiul 21 cu „apocalips” cu tot şi Arta lui de Popescu. La groapa comună? Cu clasici cu tot?
Slăbiciunea învăţământului e monstruoasă pentru că e multiformă. Vine din toate direcţiile, de la programă la teste, de la cerinţe la competenţele cerute, de la fragmentul de autor la istoria literară băgată într-o matrice improvizată a surselor enciclopedice greu de parcurs şi rumegat, de la pregătirea profesorului la plata acestuia. Cel mai grav este că din scriitor, prin mutilare, nu ies la lume decât „formule de politeţe” (nu E. Ionescu?). Se distrează nesăbuit chiar textul, contextul, situaţia de comunicare şi alte implicaturi, în timp ce miniştrii/inspectorii fac şi desfac promisiuni fără capăt, dar nu se introduc decât reflexe în vederea întreţinerii unei autorităţi improprii. În aşa condiţii proful rămâne în bătaia vântului, iar scriitorul de azi, o energie pe care o neglijăm în educaţie. Cui aparţine grotescul? Cine se acoperă de ridicol şi de… Coana Leanca? Ciudat lucru! O fi Caragiale sau E. Ionescu? Cu durere spun: Galoanele le-am cusut, semnale am trimis, la Moşi am fost, Ţal am citit, tren de plăcere am luat, dar fatalitate! Învăţământul e încăpăţânat.
Iată câteva observaţii stricte asupra programei şi autorilor pentru clasele a XI-a şi a XII-a.
Programele de clasa a XI-a şi a XII-a ţintesc ca elevul să ajungă, nu altă ceva, la lectură critică, „elevii evaluează ceea ce au citit”, lectură creativă. Un studiu de caz: Diversitate tematică, stilistică şi de viziune în opera marilor clasici „face apel la lecturile anterioare” (alea din două franzeluţe) iar „CURENTE CULTURALE / LITERARE ÎN SECOLUL XIX – ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX” sunt vizate exhaustiv la specificul lor, după cum indică cerinţele şi sursele posibile (programa umblă cu subînţelesuri, adică se pot/nu se pot lectura/conspecta materialele, ceva mai aproape de cerinţele unuia doctorat, după cum spusei). La simbolism, de pildă, cerinţe par subţiri: „se va studia 1 text de bază (o poezie sau un poem în proză / proză poematică) selectate din opera lui Alexandru Macedonski, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu ş.a.”, dar se cere contextul european şi, nu-i aşa, toate ale curentului literar distincte trăsături/caracteristici, pe care, apoi, să le poţi, ca elev, depista şi argumenta, în posibilul text la prima vedere de la bac. Şi asta în ore-limită. Mai mult, simbolismul european devine „studiu de caz”, deşi profesorii de limbi străine nu mai fac… literatură (dacă mi se permite să o spun pre limba „comună”) ca să se mai tragă ceva cunoştinţe şi de acolo. Alt studiu de caz, „Fronda în literatura interbelică” nu ţinteşte decât un amalgam de scriitori, nicio separare a lui Urmuz sau o prelungire a avangardei pe lungimea de undă lirică a lui Gellu Naum. În schimb, cât efort documentar pentru modernism vs. tradiţionalism, unde se ofertează mai mult tradiţionalismul, de fapt, dovadă textele propuse din Al. Philippide, B. Fundoianu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Aron Cotruş, cât şi sursele (a se vedea programa), demne, cel puţin, de un student la litere. Aceeaşi solicitare „enciclopedică” o aflăm în programă la postmodernism. Personal, nu am nicio rezervă faţă de surse (nu am nici la „dezbaterea: Identitate culturalăîn context European, savantă foarte pentru clasa a XI-a tocmai datorită referinţelor), dar ele nu sunt nici la îndemâna elevului, nici iute de parcurs cu seriozitate, nici măcar cerute la bac. Sunt pentru „ochiul soacrei”. De aceea am să şi spun că merg în gol, cu excepţia pasionaţilor (la nivel de profi). În plus, prin manuale, valoarea, sărăcuţa mamei, are ceva la ciorap, are un tutore comersant, un brand, ceva frumos. Dacă pentru perioada postbelică Ştefan Bănulescu ne vede cu/din provincia lui fără Cartea Milionarului (când proful şi elevii nu o prea… găsesc), scăpă vii Nichita Stănescu şi Sorescu (canonici). Îi putem uita pe Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov? În profunzimea operei lor, vorbesc. Îl umilim pe Cristian Popescu, care duce spre formele actuale din lirica românească, cele care ar trebui trecute la o dezbatere, cu Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Dan Sociu ş.a. (vocabulă pe care o tot şuşoteşte programa noastră). Ei, după vremea redimensionărilor, care n-au fost chiar în spiritul Lovinescu, deşi valorile se „mută” într-adevăr, dar după alt „enteres”, valoarea şi nonvaloarea fac „tristă figură” prin programe şi manuale. Dacă nu propui elevului stări de lectură, nu se ajunge la apetit, din partea sa. Valoarea şi scriitorul contemporan sunt cele mai vorbitoare. Dar nici măcar optzeciştii nu intră în „canonul” şcolar, cu toate că m-a bucurat plasarea într-un manual a poemei Budila-Express. Un Cărtărescu (bine că e strecurat şi el prin programă şi manuale) oferă cu nuvele şi Levantul, pe fragmente bine alese, plăcerea lecturii, care vine şi la elevi din în-trupările, demonizare graţioasă (!) a textelor înaintaşilor noştri.
E greu să nu vezi perlele din programa şcolară. Un Bacovia dă stări… psihice la clasa a XI-a, deşi putea fi lucrat (tot cu un poem) prin clasa a X-a, iar într-a XII-a se poate ajunge la „Dinamica unor specii: jurnalul, memoriile – apariţii editoriale după1990,Tendinţe în literatura românăactuală”, mai mult din „surse” critice, fiindcă de unde timp pentru operă. Sigur că aici nu ai cum să nu ajungi la lecturile şi tipul de hermeneutică ale profului, dar operele de ficţiune şi nonficţiune actuale merită promovarea şi în ultimele clase de liceu, unde mai zace mentalitatea că scriitorul viu este… mort (nu scrie pe măsura înaintaşilor). Cărţi de poezie ca ale lui Ioan Es. Pop sau Dan Sociu (plus alţii şi alţii, ca Miruna Vlada, de pildă) au, însă, impact grozav. Romanele actuale (nu zic Fric, fiindcă am zis şi s-a citit pe „ascunselea”), atât ale unor mai clasici cât şi mai puţin clasici(zaţi), de la Cristian Teodorescu la Dan Lungu (să nu uităm: „ş.a.”). Cărţile de poezie şi de proză la zi sunt aspirate mai rapid decât se crede, dar asta stă în măiestria profesorului şi în libertatea şi timpul acordat de programă (şi toţi factorii educaţionali). Spun asta pentru că la clasa a XII-a se cer „2 romane (1 roman scris în perioada 1960-1980 şi 1 roman scris după 1980, cu focalizare diferită: tematică, tipologică etc.), 1 piesă de teatru şi 4 poezii (poeziile selectate pot aparţine unor autori postbelici reprezentativi, din una sau mai multe generaţii afirmate în această perioadă: de ex., generaţia războiului, generaţia ’60, generaţia ’70, generaţia ’80) + *2 poezii…”. E adevărat că apare o listă aşa de vastă încât proful ar trebui să fie mulţumit dacă numărul de ore şi restricţia „2 romane” şi „2 poezii” nu ar spune câtă sărăcie zace în asemenea ofertă.
Ca să nu moară (nu doar clasicul, ci) scriitorul, în genere, dacă nu azi, mâine, ceea ce primesc elevii nu este pomelnicul de scriitori, curente sau cerinţe cu multe capete, ci opera dătătoare de stări, de trăiri, care nu mai ţine cont de clasicitate au ba, ci de valoare, de fapt. Şi care nu ţâşneşte din câteva poeme, dacă e vorba de un Eminescu sau Blaga, nici dintr-un basm, dacă e Creangă, ci din opera citită în întregul ei, ca şi din lectura unor texte critice vizionare, selectate de profesor. Nu lectura exhaustivă a textelor critice trebuie cerută. În plus, cărţile/textele solicitate ar trebui să existe în bibliotecile din oraş, cât şi în cea a şcolii, şi în mai multe exemplare. Pentru o dezbatere sau un studiu de caz pe teme aşa de „mari” (ca „Diversitate tematică, stilisticăşi de viziune în poezia interbelică”, de exemplu) trebuie ca profesorul să tatoneze „terenul”, să pregătească şi să argumenteze subiectul, să mai fie din partea lui şi o pasiune tematică, nu doar o simplă supunere la programă. Dacă e ataşat de avangardă, nu-i greu de presupus că prozele lui Urmuz, ca şi Zenobia lui Gellu Naum, oferă un teritoriu amplu de lucru pentru fixarea caracteristicilor curentului literar stabilit. Dacă proful e anexat şi la postmodernitate, gândită pe lungimea ei, de la optzecişti la minimalişti, nu poate străbate cerinţele savante ale programei decât dacă orele se mai… dilată şi cărţile sunt atât de bine stăpânite încât se ajunge cu adevărat la… dezbatere/studiu de caz. Ca să se activeze texte/autori, mai întâi e nevoie de ore, de o bună lectură, de concentrare (prea frugală la elevi, în ultima perioadă), de un traseu deja bine strunit din partea celui care face alegerea. Se poate lucra şi pe texte complexe ca Rinocerii, La Ţigănci (sau oricare proză fantastică eliadescă), Rem, Suta… lui Groşan sau Insula aceluiaşi, ca să dau câteva exemple. Arta Popescu, Ieudul, Federaţia Bănulescu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem, alte şi alte cărţulii proaspete au chichirez la finele liceului. De altfel, postmodernismul, şi cel românesc, e aderent tinerilor şi ar trebui să figureze larg şi cu cerinţe sigure la bac. Este, adevărat, propus cu juma de gură, cu/prin surse documentare serioase, greu de găsit în biblioteci, greu de palpat doar prin orele simbolice acordate prin programă. Din experienţele proprii, un Cristian Popescu e uluitor de bine receptat (până şi în varianta audiovizuală a „Tramvaiului…”), iar, mai încoace, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu sau Dan Sociu. Textele au prospeţime şi lectura s-a dovedit empatică; se poate extinde uşor şi la alţi contemporani. În privinţa prozei, dacă Ştefan Bănulescu trebuie mai bine înfipt (dar şi publicat cu romanul său), merg, la sufl(et)ul acestei generaţii, de fixat în „canon” prozele scurte ale lui Cărtărescu, dar şi valurile „ego”, şi autori dintre cei mai recenţi, la care accesul informativ este mai viu datorită promovării, realizate de câteva edituri, care ştiu ce vor.
N-aş uita nici scriitori semi-recuperaţi, E. Ionescu, M. Eliade, Norman Manea. Absurdul românesc fără Eugen Ionescu nu e întreg (iar autorul merge/a mers la capitolul „comunicare” încă de la clasa a XI-a). Aici trebuie spus că şi opere din literatura universală trebuie adiţionate unor dezbateri, cum ar fi proza lui Kafka. Procesul ori Colonia penitenciară sunt (mi-au fost) de temelie de temelie la clasă în fixarea nu doar a unui curent literar, ci şi a unei stări, mai receptate de elevi decât kilogramele de conspecte a surselor criticeşti.
Se cere ,,o schimbare la faţă” a toate, prin urmare. Lucru aflat în consens cu toţi factorii din educaţie. Inclusiv editurile: Că scriitorul „fost” (un Alecsandri e în draci editat şi poate fi lucrat definitiv la clasele gimnaziale) încă mai rezistă în tabieturi, în naftalină, în locurile lui din biblioteci publice şi personale, în opţiunile şi „probabilităţile” programei, pe când atâtea texte vii, şi actuale îi aşteaptă pe profesori, pe lucrătorii de la minister şi pe făcătorii de manuale să iasă din orgolii sau anchiloză. Altfel Kafka ăsta nu-i Kafka, nu!?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
