Miruna Vlada s-a născut pe 17 august 1986, la Bucureşti.
Formată la Cenaclul Euridice, coordonat de Marin Mincu, a debutat în 2004 cu volumul Poemextrauterine, la editura Paralela 45, cu o prezentare de Angela Marinescu şi prefaţă de Octavian Soviany. Cartea a primit câteva premii naţionale pentru debut în poezie. În 2007 publică la Editura Cartea Românească volumul de versuri Pauza dintre vene, însoţit de un CD în lectura autoarei. Este inclusă în antologiile cu cei mai importanţi tineri poeţi din România. În paralel cu activitatea de poetă, Miruna Vlada a derulat şi numeroase activităţi de organizare de evenimente culturale – a moderat lecturi de poezie, lansări de carte în spaţii neconvenţionale, dezbateri despre poezie, experimente inter-art. Selecţii din poezia ei au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă, sârbă, germană, italiană şi poloneză. A fost invitată la lecturi publice internaţionale în Austria, Marea Britanie, Belgia, Polonia şi Germania. A studiat ştiinţe politice la SNSPA Bucureşti, iar din 2013 este doctor în relaţii internaţionale cu o cercetare pe europenizarea Federaţiei Bosnia şi Herţegovina.
În Bosnia. Partaj, Miruna Vlada surprinde o faţă însolită a autobiografismului; aici drama personală se îmbină cu tragedia unui spaţiu geografic blestemat de istorie (Balcanii de Vest), dragostea dobândeşte ceva din atrocitatea războiului şi din culoarea sângerie a genocidului. Totul situându-se sub semnul secesiunii cu orice preţ, a „partajului” care generează traume greu vindecabile. Poeta îşi găseşte în Bosnia un fel de patrie adoptivă, ce îi reflectă ca o oglindă propriile nelinişti şi crispări interioare şi poate spune cu îndreptăţire, în această carte de maturitate, Bosnia bin ich, descoperind pretutindeni mărcile tragicului.
„Auden observa undeva că există anti-fascişti dedicaţi care-şi conduc viaţa erotică de parcă ar invada Polonia. În Bosnia. Partaj, Miruna Vlada procedează oarecum convers anti-fascistului lui Auden – scrie, adică, despre lumea atroce din Bosnia pasionale poeme de dragoste. Poezia ei e o Bosnie devastată & splendidă, după cum Bosnia ei e un poem devastat & splendid. Dincolo de asta, important mi se pare că, printr-o astfel de înţelegere a poeziei ca empatie pentru marginalii distruşi de Istorie, Miruna Vlada reabilitează, în sfârşit, la noi conceptul de poezie politică. Cea mai bună carte a ei, fără dubiu.” – Radu Vancu
nu mai scriu
tot ce am strâns
sunt aceste nume de femei
e un nou dicţionar
aceste voci de femei în destrămare
Masha
„e ceva porno în toata treaba asta. e ca o afacere cu lacrimi şi sânge.
pe bune, mi se pare oribil să vorbesc despre asta
ce să spun?
că s-a dus dracului totul?
dar da, ai dreptate,
asta o ajută pe Angelina Jolie să vină în Bosnia
să strângă bani contra lacrimilor noastre
şi să se pozeze cu năframa neagră pe cap.
n-ai văzut ce bine îi stă?
noi suntem noul ei tatuaj excentric de pe omoplat
o, tu, dragă Lara Croft, mamă a naţiunii mele îndoliate,
adoptă-mă
dăruieşte-mi de la ajutoare câteva kilograme de mâncare pentru pisici
şi pune toate clişeele mele pe marile ecrane
arată lumii întregi punctele mele negre de pe nas
fii curajoasă cu laşitatea mea
fii porno cu durerea mea
ajută-mă
ăştia chiar nu mai pricep că Bosnia
era la modă doar în anii ’90?
a, dar stai
că ăştia sunt obsedaţi de tot ce e vintage,
de ura seculară între popoare
ciocnirea civilizaţiilor pe înţelesul tuturor
consumatorii ăştia de genocide bine procesate
doar ei ce mai gustă încă dramele noastre
şi ne mai iau sub aripa lor
vin pe aici să se împroprietărească pe lacrimile noastre
pe tărâmul de miere şi sânge
e jalnic, nu crezi?
vin aici ca la un second hand
cu mişcări naţionaliste de secol 19
li se pare cool acest KinoBosna
nouă nu.”
Amira
„nu mi-am mai lăsat niciodată
părul să crească de atunci
aveam cel mai lung păr din tot cartierul
mama s-a închis în beci
şi a început să urle
după ce m-a văzut
i-am auzit vorbind în bucătărie
„părul ei înghite multă apă
toată apa noastră pe o săptămână
trebuie să se spele
dar nu o să mai avem ce mânca
ce facem?”
vecina avea o foarfecă mare de croitorie
nici n-a clipit când i-am spus
că mama m-a trimis
aveam 16 ani. era o joacă.
vroiam să semăn cu un băiat
vroiam să îmi salvez familia
am învăţat să renunţ repede
la ceea ce îmi era cel mai de preţ
aşa am supravieţuit cu întreaga familie
i-au tremurat puţin mâinile
spunea o rugăciune în timp ce tăia
când am luat în mână mănunchiul
de păr negru (cred că erau vreo 2 kilograme)
l-am simţit puţin umed şi murdar
vecina a început să plângă în pumni
şi să-l înjure pe Karadzić
parcă o şi aud
O, tu, Iosip Broz, cui ne-ai lăsat?
ştii, femeile în vârstă sunt mai isterice
pentru ele orice pierdere e iremediabilă
le doare până şi părul tăiat
resimt pierderile până departe, în pântece
ca şi când nimic nu mai poate creşte la loc
deşi părul creşte mereu la loc
pe mine mă enervaseră cumplit şi ea şi mama
nu le înţelegeam
adică în jurul nostru se murea pe capete
şi ele îmi jeleau mie părul
fraţii mei nu ar mai fi avut ce mânca
era normal să mă tund
să facem economie la apă
căci fiecare familie avea dreptul la 5 găleţi de apă
pe săptămână
părul meu
consuma 2 găleţi pe puţin
era matematică, nu era tragedie
ori nu mă spălam şi făceam păduchi
ori mă spălam şi familia nu mai avea ce mânca 2-3 zile
ei bine,
la noi matematica e tragedie
cum naiba să mai fie ceva firesc aici?
aş vrea să nu-mi mai crească
să nu-l mai tai tot timpul
l-am păstrat într-o cutie
l-am luat cu mine peste tot
e ca şi când am mereu bagajele pregătite
dar mi-e teamă s-o deschid şi să îl privesc în ochi
mi se pare că pute
când vede cutia aia
bărbate-miu zice
„e o grămadă de păr, e păcat de el
hai să facem ceva bun cu el
hai să-l vindem la un magazin de peruci”
a auzit şi el din poveştile familiei
că aveam cel mai frumos păr din tot cartierul
atinsese proporţii mitologice în poveştile lor
era uriaş
era poate cel mai lung păr negru din lume
dar acum nu mai e nicio mitologie
e nostalgie
rece ca gheaţa
nu, nu
nu vreau să-l dau
îl las să crească acolo în cutie
îl ţin aici
ştiu că poate un cap
chelit de citostatice
ar avea nevoie de el
dar nu pot să-l dau
miroase urât
părul ăla e soldatul meu mort pentru libertate
nu-l dau
nu vreau să-l dau, ce e aşa greu de priceput?
duceţi-vă dracului cu cheliile voastre
nu-l dau
nu-mi pasă de cancerul vostru
şi de perucile voastre
eu sunt sănătoasă
eu am supravieţuit celui mai lung asediu din istoria militară modernă
uneori cobor în beci după mama
o găsesc pe întuneric, chircită
lovindu-se uşor cu tâmplele de perete
o să-l păstrez, mami, stai liniştită
l-am strâns pe tot
o să-l aduc în casă
nu o să pierd niciun fir
o să avem supă toată săptămâna”
Zahida
„aştept frica de lângă mine să vină
să vorbească în locul meu la tribunal
să mai amânăm încă puţin
vă rog frumos, domnule judecător,
sentinţele sunt oricum indescifrabile
e ca un vis pe care nu mi-l mai amintesc
ce să vă spun?
dar e ciudat
că nu mi-l mai amintesc mereu la fel
o amnezie ce revine cu aceeaşi claritate
gropile comune sunt ca nişte sere
am un vis recidivist, nu-i aşa?
doar cel ce ştie să îmbrăţişeze
ştie să chinuie
uitaţi-vă, e plin oraşul ăsta de
afişe de publicitate ale morţii
ea e singura ce a rămas nebombardată
– frica
o dată cu alfabetul m-au învăţat şi reproşul
în trei dialecte
am trei amnezii
ce să pun în declaraţie?
nu era mai bine să pictăm
în loc să vorbim?
nu era mai bine să rămânem
în picturile alea rupestre?
iertaţi-mă, dar aici e tribunalul uitării de la Haga
noi muţi şi ei surzi
în afara limbajului nimeni nu se mai teme de nimeni
ca un copil într-o cameră întunecată din Srebrenica
pe care frica îl izolează complet de realitate
îi pune căluş în gură
e tribunalul uitării de la Haga
eu aşa l-am numit”
Din volumul în curs de apariţie la Editura Cartea Românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
