Ziarul de Duminică

Bucureştiul neogotic (III)/de Emanuel Bădescu

 Azilul Elena Doamna şi Biserica Elisabeta Doamna

galerie foto

Autor: Emanuel Badescu

12.12.2013, 23:57 1569

Tot în 1851 a început şi construcţia, nefiind vorba de o restaurare, a Bisericii Sf. Gheorghe-Nou. Planurile, întocmite de cunoscutul arhitect Xavier Villacrosse, erau circumscrise unui stil neogotic tratat cu sobrietate, absenţa zorzoanelor caracteristice producând impresia de modernitate. Pictura interioară, de factură renascentistă, a fost executată de pictorii Constantin Lecca şi Mişu Popp, iar împrejur, pe locul fostei curţi a hanului, arhitectul peisagist Ulrich Hofmann a amenajat în 1860, ca o încununare a lucrărilor, o grădină cu havuz. Noua biserică nu a afectat mormintele interioare, astfel, în 1932, profesorii Mina Minovici şi Francisc Rainer au putut analiza conţinuturile lor, stabilind mormântul Domnului martir Constantin Brâncoveanu, ale cărui oseminte au fost reînhumate cu onoarea binemeritată în ziua de 21 mai 1934, a sfinţilor Constantin şi Elena, în prezenţa lui Miron Cristea, marele patriot şi primul patriarh al românilor ortodocşi şi a principesei Martha Bibescu, înrudită cu voievodul martir şi urmaşă pe linie maternă a lui Ioan Gheorghe Mavrocordat, ocrotitorul familiei Brâncoveanu. Biserica lui Villacrosse a fost demolată în 1968 pentru a fi reconstruită în stil bizantin în ultimii ani de păstorire a Prea Fericitului Justinian Marina, salvatorul credinţei strămoşeşti în anii de prigoană anticreştină. În 1852 a început reconstrucţia în stil neogotic, dar şi cu elemente de stil bizantin, a bisericii Sf. Spiridon-Nou, vechea ctitorie a Ghiculeştilor de pe Podul Beilicului, cum rezultă şi din pisania de la intrare. Planurile au fost întocmite tot de Villacrosse, de data aceasta sprijinit de Luigi Lipizer, care a şi continuat lucrările – finalizate în 1858 – după decesul arhitectului catalan survenit în 1855. Pictura interioară, de factură renascentistă, a fost executată de Gheorghe Tattarescu. Cu excepţia foişoarelor de pe cele două turnuri ale faţadei, clădirea celei mai mari biserici din Bucureşti dăinuie şi astăzi. Dispărută astăzi, nu departe de Hanul Kretzulescu, mai la vale, a existat Biserica Sf.Ionică-Moldoveni, ctitorie iniţială – în locul alteia de lemn - a marelui medelnicer Dimitrie Dărăscu. O fotografie executată de Angerer o surprinde în 1855 la câţiva ani după o restaurare nedocumentată, dar certă, cauzată, probabil, de stricăciunile produse de cutremurul din 1838. Asemănarea, pe alocuri izbitoare, cu bisericile săteşti catolico-ortodoxe din Banatul habsburgic trădează un arhitect venit din acea zonă, din păcate anonim. Revenind la arhitectul Lipizer, amintit mai sus, este de observat că a abordat stilul neogotic într-o manieră romantică, spectaculară, fără îndoială tributară istorismului. Clădirile sale supravieţuitoare nu sunt multe – cine ştie câte mai sunt necunoscute! – dar îi fac cinste. Prima, într-o cronologie relativă, ar fi casa lui Constantin Bosianu, primul decan al Facultăţii de Drept şi preşedinte al Consiliului de Miniştri în prima jumătate a anului 1865. A fost construită între anii 1853-1859 pe Şoseaua Filaret(din 1906 inclusă în parcul numit apoi Carol I), sus, în apropierea barierei Bărbătescu, Are un farmec aparte, de castel medieval, din care motiv a şi găzduit temporar întrunirile Guvernului, desigur după anul 1882, când a decedat proprietarul şi „castelul” a intrat în proprietatea Statului. Doamna astronom Magda Stavinschi mi-a spus că vitraliile uşilor din interior sunt în culorile tricolorului, concluzia fiind că Bosianu era un naţionalist înfocat. În această casă  a activat o vreme şi Institutul Meteorologic. În prezent face parte din complexul de clădiri ale Observatorului Astronomic patronat de Academia Română.

Imediat după dubla alegere a lui Alexandru Ioan I Cuza, 24 ianuarie 1859, s-a pus problema construirii Arsenalului. Începută în 1860, clădirea principală şi poarta de intrare au fost finalizate în 1861. După unii cercetători, arhitectul Arsenalului ar fi fost Lipizer, însă, trebuie precizat,  ei s-au orientat după stilul neogotic – cam greoi – al instituţiei şi nu după documente. „Goticul” Arsenalului va fi împrumutat arhitecturii industriale…  Certă ca fiind creaţia sa este Casa Librecht, construită în anul 1860 pe strada Dionisie şi având un parc,  fostă livadă, de două hectare, amenajat de Hofmann. Maiorul Cezar Librecht d’Albeca, belgian de obârşie, a locuit-o alături de soţia sa, născută Malaxa, şi de fiul său, ajuns guvernator în Dahomey, până în zorii zilei de 11 februarie 1866, când a fost arestat şi casa i-a fost – iarăşi! - confiscată de stat. Scoasă la licitaţie ulterior, deşi Librecht, eliberat între timp, participase şi el, a fost adjudecată marelui boier Gheorghe C. Filipescu (sau Philippesco), numit chiar din acel an 1866 mareşal al Curţii (până în 1874). Dezgustat, fostul proprietar de drept şi adevăratul fondator al Poştei Române, s-a refugiat la Paris, unde a murit sărac. Confiscată încă o dată de regimul ruso-comunist, a devenit „Casa Universitarilor” de astăzi. O altă clădire neogotică considerată a fi opera lui Lipizer, mai mult atribuită decât certă, este casa Breslelor de pe strada Stelea Spătarul. Statuile bavareze din nişe îi conferă un aer special, deşi nu neapărat nobil, care şterge impresia de eclectic produsă de ornamentaţia faţadei. De la începutul domniei lui Cuza datează şi clădirea Azilului fondat de soţii Ana şi Carol Davilla numit „Elena Doamna”. A fost proiectat într-un stil încărcat, printre elementele altor stiluri evidenţiindu-se şi cele specifice goticului, de Carol Benesch sau Benisch, piatra de temelie fiind pusă de soţii Cuza în ziua de duminică 29 iulie 1862. În paranteză fie spus, Oscar Benisch, presupusul creator al proiectului, avea să se nască patru ani mai târziu! Lucrările au fost supravegheate de arhitecţii Liebitzer (Lipitzer?) şi Giesel, ultimul considerat „autor” atât de Lucia Borş cât şi de Emilia Grecu, monografistele Azilului.. Tot Carol Benisch, secondat de Hofmann, va proiecta şi biserica Azilului, în aceiaşi manieră încărcată şi cu aer gotic. Piatra fundamentală a fost pusă de Suverani în ziua de 24 aprilie 1870, ziua onomastică a Doamnei(era mai mult decât principesă!) Elisabeta.

Apropierea sfârşitului secolului al XIX-lea nu a dus la părăsirea neogoticului, ci la o tratare mai subtilă, cum se remarcă la casa lui Ioan Otetelişanu de pe strada Biserica Amzei, construită în 1890, la casa dr. Ion Bălăcescu de pe strada J.L.Calderon, datând din 1898, clădiri pe care mi le-a semnalat şi descris Dan D. Ionescu, ambele cu autori încă necunoscuţi şi, mai ales,  la Palatul Restaurantului Carul cu bere, creaţie remarcabilă a arhitectului austriac Sigfried Kofczinsky, realizată în anul 1899. În stilul gotic flamand şi-a înălţat arhitectul Grigore Cerchez, pe la 1900, propria casă, o splendoare ce a înnobilat Calea Victoriei până la cutremurul din 1977, în urma căruia a fost demolată fără a se pune în discuţie problema restaurării. Nota bene: fusese afectat doar zidul curţii… Nu departe, pe strada Orlando, acelaşi arhitect cu sânge albastru a construit pentru Emil Lahovary – în anii 1906-1910 – un palat demn de Franţa de dinaintea mârşavei revoluţii  de la finele veacului al XVIII-lea, Franţa regală şi nobilă, cu monumentele căreia se laudă republicanii de astăzi. Grigore Cerchez a fost şi arhitectul celei mai frumoase case din Bucureşti, construită între anii 1910 -1923 pentru Ilie Niculescu-Dorobanţu, unul dintre cumnaţii lui Ionel Brătianu. Acest castel în stil gotic flamboyant, lăsat prin testament de proprietar „Aşezământului Brătianu” se află, încă, pe strada general Manu. În încheierea acestui periplu – succint, totuşi –  prin istoria neogoticului „bucureştean”, nu pot să nu amintesc minunata lucrare a lui Enzo Canella, un castel construit în 1940-1942 pentru soţii Ligia şi Dumitru Minovici. Sub numele de „Muzeul de artă medievală”, el adăposteşte o colecţie impresionantă de artă occidentală din epocile trecute. Desigur, lista poate fi completată, iar comentariile făcute şi în spiritul unei lucrări de specialitate.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO