Văd cum se aprind una câte una luminile în miradoarele din Mágina sub un cer senin şi violet unde încă nu s-a lăsat noaptea, becurile ce pâlpâie şi vibrează la colţurile ultimilor case ca nişte flăcări de gaz şi lămpile ce atârnă deasupra pieţei şi ale căror cercuri de lumină se balansează când vântul scutură sârmele întinse între acoperişuri mişcând umbrele femeilor singuratice care merg cu capul în jos şi bărbia băgată în broboada de lână, ducând o garniţă de aramă cu lapte sau un făraş cu jăratic acoperit cu cenuşă. Se îmbracă gros cu ciorapi de lână, cu pâslari negri, cu pulovere închise până la gât peste şorţuri, şi merg aplecate împotriva nopţii sau a vântului, ajung acasă şi nu aprind încă lumina, lasă la uşă făraşul cu jăratic în timp ce-şi caută un brasero şi îl umplu pe jumătate cu cărbuni, şi apoi, împrăştie jăraticul peste ei, îl scot în pragul uşii pentru ca vântul serii, suav ca briza mării, să-l aprindă mai repede. Nu contează memoria ci privirea, văd în penumbra rece acea strălucire ce devine mai vie pe măsură ce întunericul pune stăpânire pe străzi, îmi miroase a fum şi a frig, fum de cărbuni încinşi aurii şi roşii în amurgul albastru şi a răşină şi a lemn ud de măslin, îmi miroase a iarnă, a noapte de noiembrie sau de decembrie în a cărei nemişcare un pic dezolantă se percepe un soi de răgaz, pentru că de câteva zile s-a terminat cu tăierea porcilor şi încă n-a început culesul măslinelor, îmi amintesc de o femeie cu un şal negru şi părul alb strâns într-un coc, ce înnebunise şi în fiecare după-amiază, aproape pe înserate, cobora pe strada Pozo mergând cu paşi mărunţi foarte aproape de perete şi fura o piatră de la lucrările ce se făceau la Casa de las Torres şi se întorcea ducând-o ascunsă sub şal ca şi cum ar fi adăpostit o pisică, zâmbind, vrând să disimuleze, murmurând, ca şi cum i-ar fi vorbit pietrei, pisicii inventate, copilului despre care se spunea că i-ar fi murit când era tânără.
Bărbaţii au venit acum o clipă de la câmp şi au legat animalele de gard în timp ce le descărcau şi le deshămau, au aprins luminile galbene din porticurile pietruite şi din grajdurile calde şi mirosind a bălegar, obosiţi şi ursuzi, răpuşi de munca extenuantă, dar în încăperile unde femeile vorbesc încet sau rămân într-o laborioasă tăcere cu zgomot confuz de croitorie se menţine încă un semiîntuneric abia luminat de becurile de pe stradă şi de ultima strălucire a cerului în asfinţit, albăstrui şi roşiatic în depărtările de la apus. A rămas în cameră, lângă fereastra ale cărei obloane se vor închide îndată ce se va aprinde lumina electrică, o urmă de albeaţă nu se ştie de unde care scoate în evidenţă ca pe nişte pete feţele, mâinile, pânzele albe din rafturi, strălucirea pupilelor, cu un aer absent, aţintite pe stradă unde răsună paşi şi fragmente foarte clare de conversaţii, pe scala luminoasă a radioului unde sunt cifre şi numele posturilor şi ale oraşelor şi ale îndepărtatelor ţări de unde provin, şi o mână mişcă încet butonul şi acul se deplasează prin locurile unei geografii inaccesibile până se opreşte la o muzică amestecată la început cu fluierături, cu voci străine, cu un zgomot surd de hârtii rupte, muzica unui anunţ sau a unui cântec sau a unui serial, cum e posibil să fie oameni în această cutie atât de mică, cum se fac atât de mici, pe unde reuşesc să intre, prin crăpături, ca furnicile, vocea unui crainic răsună solemn şi aproape ameninţător, "Maşina numărul treisprezece", declamă, "romanul original al lui Xavier de Montepin" şi se aude în încăpere tropotul lent al unui cal şi un scârţăit de roţi metalice pe pietrele bătute cu furie de ploaia unei ierni străine şi din alt secol, din alt oraş, nu încap doar oameni, ci şi plouă în radio şi galopează cai, Paris, spune crainicul, dar nu mai ascult cuvintele sale, sunt şterse de distanţă sau de zgomotul de copite de animale care nechează în grajd, se îndepărtează ca şi cum s-ar pierde postul şi deşi continui să mişc în van butonul, privind acea lucire enigmatică ce provine dinăuntrul aparatului, ca o rază de lumina ce străluceşte sub o uşă, înăuntrul unei case închise unde trăiesc doar voci, toate vocile imposibile din lume, lumina aprinsă la o fereastră de la Casa de las Torres, unde a trăit singură şi nebună îngrijitoarea care a găsit odată mumia neputrezită a unei femei foarte tinere care după spusele bunicului meu Manuel fusese prinsă şi zidită de un rege maur. O trăsură coboară pe strada Pozo şi roţile metalice şi copitele cailor răsună asurzitor pe caldarâmul de piatră, şi deşi când trece nu se vede nimeni după perdeluţe copiii cântă cântecul lui don Mercurio "Cioc, cioc, Cine e, Doctoraşul cocoşat, ce vine la încasat pentru vizita de ieri", sfidându-l pe vizitiul cu livrea verde şi urcându-se pe grilajul gardului ca să zărească faţa gălbejită a doctorului în spatele perdeluţelor de mătase neagră ce acoperă geamurile trăsurii. De foarte departe aud acele voci ca şi când m-ar despărţi de ele gardurile de nuiele ale ogrăzilor şi văd umbra furişată a unei femei ce leagănă la pieptul ei o piatră de caldarâm şi pe cea a orbului pe care l-au împuşcat în ochi cu două gloanţe cu sare când era tânăr şi omora caii în galopuri furioase, aud în noaptea de iarnă rumoarea surdă şi constantă a oraşului şi o asociez fără nici un motiv cu traficul, dar nu este posibil, în Mágina, în iarna acelui an pe care nu ştiu să-l socotesc şi care cu siguranţă că e anterior memoriei mele şi a vieţii mele abia se aud motoare de automobil, şi în orice caz mă aflu destul de departe ca să le aud, de parcă aş trece cu coatele sprijinite de balustrada unui iaht prin faţa luminilor unei capitale maritime ce abia se distinge la orizontul ceţos al mării. Singurul zgomot pe care îl pot auzi sunt paşii bărbaţilor şi ai cailor, roţile căruţelor, ecoul metalic al ciocănelelor de la uşi, vocile vecinelor, cântecele ce le cântă în cor copii ca să exorcizeze frica imemorială la sosirea nopţii, ah ce frică îmi e să trec pe aici, dacă mumia mă aude, totul ca înmănuşat în tăcere, clopotele bisericii care bat pentru slujbă sau înmormântare şi fac ca femeile să se închine în camerele lor în penumbră, mugetul lent al vacilor ce se întorc după ce-au băut apă la cişmeaua de la zid şi urcă spre piaţa San Lorenzo, în drum spre ogrăzi, conduse de văcari morocănoşi ce le lovesc pe spate cu bâtele lor mari cu măciulie, şi când o iau în şir pe strada Pozo se aude mai puternic ecoul copitelor şi al copiilor care se fac că nu aud când mamele îi cheamă şi se mai joacă încă sau îşi povestesc istorii la lumina felinarelor de la colţuri, se dau la o parte de frică să nu fie luaţi în coarne, se urcă pe garduri, se ascund în gangurile de la intrări şi cântă un cântec ca să alunge primejdia, Bau-Bau, ia-l pe omul negru şi pe-ăl colorat, nu-l lua pe cel alb, că e prea sărat.
După trecerea vacilor rămâne pe stradă un miros cald de aburi şi bălegar, o dezolare nocturnă ce devine în mod inexplicabil mai apăsătoare din cauza luminilor de la ferestrele birourilor, din tavernele întunecoase unde bărbaţii beau cu coatele pe butoaiele de vin, mai sus, spre nord, dincolo de întinderea pustie a pieţei General Orduna, unde cadranul ceasului s-a luminat în acelaşi timp şi cu aceeaşi nuanţă uleioasă ca balcoanele de la poliţie, în vitrinele magazinelor goale unde vânzătoarele, care au mâinile la fel de albe şi suave ca ale popilor şi tot ca ei şi le freacă, strâng ţesăturile pe tejgheaua de lemn lustruit înainte de a închide şi a se despărţi glumind în timp ce-şi ridică gulerele de blană cu care sunt căptuşite paltoanele lor şi îşi freacă mâinile de zor, îngheţate de frigul blând ca de biserică, vânzătoarele docile ca nişte sacristani de la ElSistemaMétrico, magazinul cel mai mare de ţesături şi confecţii din Mágina care se află în faţa bisericii Trinidad, şi unde este angajat pe un post neînsemnat de curier şi băiat bun la toate Lorencito Quesada, viitor ziarist local cu vehemenţă de reporter, corespondentul oraşului la ziarul provinciei, Singladura, ce se vinde foarte aproape, la chioşcul din piaţă, unde tata mă trimitea în fiecare vineri să-i cumpăr jurnalul Siete Fechas, care avea pe pagina dublă din mijloc povestea ilustrată a unei crime. Dar nu vreau să mă îndepărtez aşa de mult, mă întorc pentru că nu mă conduce mâna caldă a mamei şi mi-e frică să nu mă pierd pe aceste străzi necunoscute şi largi pe unde circulă automobile negre, dintre care unele sunt conduse de tuberculoşi cu halate albe ce fură copii ca să le scoată sângele, văd din nou strada Pozo, pietruită şi întunecată, cu lungi garduri de nuiele ale ogrăzilor şi buiandrugi de piatră, cu vestibule unde licăresc candele sub imaginea lui Iisus Hristos şi a Inimii sacre, apoi piaţa Altozano, foarte mare, văd fântâna unde se strângeau în toate dimineţile femeile gălăgioase cu ulcioarele lor, vorbind în gura mare în timp ce-şi aşteptau rândul, spuneau că în Casa de las Torres a apărut corpul neputrezit al unei sfinte într-o urnă de cristal şi că miroase a apă de trandafir sau a parfum de biserică. Noaptea piaţa Altozano are ceva de graniţă şi de abis, bătută de vântul rece, ce clatină cercul de lumină al unicului felinar care o luminează şi aduce dinspre maidanele din cealaltă parte a oraşului sunetul goarnei ce dă semnalul pentru rugăciune la poarta cazărmii de infanterie, ale cărei ferestre orizontale şi acum luminate îi dau un aer de hală industrială ridicată chiar la marginea terasamentului, la capătul oraşului, sub cerul vânăt şi roşu din apus, în faţa văii Guadalquivirului, trecând peste ultimele rămăşiţe albe ale drumului ce duce de cealaltă parte a râului şi a satelor de pe costişele Sierrei, pete albe în întunecimea albastră; un bărbat, maiorul Galaz, proaspăt ridicat în grad, abia sosit la Mágina, le vede de la fereastra dormitorului său din pavilionul ofiţerilor când îşi ridică ochii obosiţi de pe cartea pe care n-o va mai putea citi dacă nu aprinde lumina, se uită la cartea închisă şi la pistolul în teacă pus pe masă şi îşi încleştează fălcile şi închide ochii întrebându-se ce senzaţie ai cu adevărat când mori, câte minute sau secunde durează frica absolută. În grădina tatălui meu unchiul Rafael, unchiul Pepe şi locotenentul Chamorro vorbeau deseori despre el, şi pe mine mă impresiona acest nume atât de răspicat şi de ciudat că îl puteai atribui doar unui om imaginar, unui erou la fel de inexistent ca şi Cazacul Verde sau Mihail Strogoff sau ca generalul Miaja, maiorul Galaz, care a dejucat el singur conspiraţia rebelilor, povestea unchiul Rafael, privindu-ne cu ochii săi mici şi umezi, care şi-a scos pistolul în mijlocul curţii, în faţa întregului regiment încolonat în acea noapte sufocantă de iulie, şi a tras drept în pieptul locotenentului Mestalla spunând apoi, fără să strige, pentru că niciodată nu ridica tonul: "Dacă mai e vreun trădător să facă un pas înainte".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
