MISTERELE CUVINTELOR

Cămila sau cămilul?/ de Alexandru Ciolan

14 dec 2012 Autor: Alexandru Ciolan

În funcţie de data Sfintelor Paşti (de care depinde întreg calendarul anual bisericesc - cel hristologic, variabil, iar nu partea referitoare la sărbătorile, fixe, ale sfinţilor), şi de îndrumările tipiconale, în biserica noastră ortodoxă pericopa despre bogatul doritor de viaţă veşnică poate fi citită atât spre sfârşit de vară, în a douăsprezecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Matei), cât şi în prag de iarnă, în a treizecea duminică după Rusalii (în seria evangheliilor după Luca). Nelipsită de la citire este evanghelia de la Luca, duminica a treizecea după Rusalii fiind rânduită cu dată relativ fixă, în ultima duminică din noiembrie (mai există două asemenea cazuri de tratament special, de duminici care pot ieşi din şirul crescător al numerelor de după Cincizecime pentru a fi aşezate în intervale anume precizate: Duminica a XXII-a, a Bogatului nemilostiv, trebuie să fie ultima dinainte de 6 noiembrie, iar Duminica a XXVII-a, a Tămăduirii femeii gârbove, trebuie să premeargă Duminica dinaintea Crăciunului, a Sfinţilor Strămoşi după Trup ai Domnului).

Despre bogatul râvnitor, dar nedesăvârşit agonisitor de veşnicie, Matei (19, 16) spune că era "tânăr", Luca (18, 18) aminteşte că era "dregător" (gr. arhon "arhonte"), pentru Marcu (10, 17) el nefiind decât "unul" sau, în alte traduceri, un "oarecine", un "ins". În calendarul ortodox, Duminica a XII-a după Rusalii este numită de aceea a "tânărului bogat", iar Duminica a XXX-a este a "dregătorului bogat", chiar dacă ambele pericope vorbesc despre acelaşi personaj.

Întrucât cadrul în care este plasat episodul şi o frază a lui Iisus rostită cu acel prilej, aşa cum apar în majoritatea traducerilor Noului Testament (nu numai în cele româneşti…!), trezesc nelămuriri, vom încerca să facem câteva precizări, cu caracter enciclopedic şi filologic.

Să începem cu situarea în timp şi spaţiu a faptelor. Suntem la începutul celui de-al treilea an al lucrării publice a lui Iisus. În drum spre Ierusalimul Iudeii, unde trebuia să ajungă de Paştele evreiesc pentru că era dat să fie răstignit, Mântuitorul coboară din Galileea natală şi, după ce străbate Samaria (vezi harta alăturată), trece Iordanul. În Biblia Teoctist, la Matei 19, 1 aflăm că "a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan", iar la Marcu 10, 1 la fel, că: "a venit în hotarele Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului". Ei bine, de cealaltă parte a Iordanului, în dreptul Iudeii şi al Samariei era (vezi, iarăşi, harta) Perea, condusă pe atunci, ca şi Galileea, de tetrarhul Herod Antipa.

Perea nu apare în Sfintele Scripturi cu acest nume, grecesc (gr. Peraia "ţara, ţinutul de dincolo (de râu, de mare)", fiind pomenită exclusiv în formularea "(de) dincolo de Iordan". Aici, în Perea, boteza cu apă Înaintemergătorul (Ioan, 1, 28: "dincolo de Iordan, unde boteza Ioan"), tot aici a fost şi botezul Domnului (Ioan 3, 26: "Şi au venit la Ioan şi i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, şi despre Care tu ai mărturisit, iată El botează şi toţi se duc la El"), aici venea Iisus când voia să scape de urmăritori (Ioan, 10, 39-40: "Căutau deci iarăşi să-l prindă şi Iisus a scăpat din mâna lor. Şi a plecat iarăşi dincolo de Iordan, în locul unde Ioan boteza la început, şi a rămas acolo"). Peste tot, în aceste versete apare, în originalul grecesc al Evangheliilor, "peran tou Iordanou".

"Dincolo de Iordan" desemnând, aşa cum am văzut, Perea, o provincie diferită de Iudea, formularea "a venit în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan" (Matei 19, 1) este inexactă. În realitate, Iisus a coborât din Galileea, prin Samaria (amândouă aflate pe malul drept al Iordanului, care izvorăşte din Munţii Antilibanului şi se scurge spre sud, vărsându-se în Marea Moartă), s-a apropiat de hotarele Iudeii şi a trecut râul, în Perea. "În hotarele Iudeii" ar trebui prin urmare redactat "la hotarele Iudeii" ori "în apropierea hotarelor Iudeii".

Din păcate, formularea inexactă "în hotarele Iudeii" are o veche tradiţie în traducerile româneşti ale Evangheliilor. În Biblia lui Şerban Cantacuzino de la 1688 aflăm: "veni în hotarăle Iudeii, de ceea parte de Iordan" (Matei 19, 1; Marcu 10, 1); în Biblia (sinodală) din 1914 găsim de asemenea "au venit în hotarele Iudeei, de ceea parte de Iordan" (Matei, 19, 1; Marcu, 10, 1); iar în Biblia, şi ea sinodală, Anania se păstrează linia "în hotarele Iudeii, peste Iordan" (Matei, 19, 1). Cornilescu (Biblie protestantă) redactează "a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan" (Matei 19, 1; Marcu 10, 1), ieşind din capcană printr-o formulare mai vagă. Noua traducere în limba română (care se vrea ecumenistă) redactează, pe linia Cornilescu, "a venit în regiunea Iudeii, dincolo de Iordan" (Matei 19, 1), cu acelaşi rezultat - ambiguizând, dar nerezolvând, de fapt, problema.

În spaniolă, prima traducere completă a Bibliei, ediţia Reina-Valera din 1569 , reeditată de atunci încoace de nenumărate ori, nu cade în capcana lingvistică (Matei 19, 1: "y vino a los términos de Judea, pasando el Jordán" - "a venit la hotarele Iudeii, traversând Iordanul"). În ediţia englezească a regelui James VI din 1611 (King James Bible) găsim la Matei 19, 1 soluţia ambiguă: "came into the coasts of Judea beyond Jordan", pentru ca în ediţia actualizată "coasts" să fie înlocuit cu "region". În franceză, în La Bible de Jérusalem aflăm la acelaşi Matei 19, 1 "vint dans le territorire de la Judée au-delà du Jourdain".

Pentru a explica aceste gafe de traducere, unii cercetători au invocat existenţa, şi pe celălalt mal al Iordanului, în Perea, a iudeilor. Noi ne vom opri aici, fără alte comentarii.

În Perea, aşadar, urmat de mulţimi pe care le învăţa şi vindeca (Matei 19, 1, Marcu, 10, 1), Iisus îi lămureşte pe fariseii ispititori cu privire la divorţ ("ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă", Marcu, 10, 9) şi, după ce binecuvântează copiii punându-Şi mâinile peste ei ("Lăsaţi copiii să vină la Mine", Luca, 18, 16, Marcu, 10, 14), în faţa Sa îngenunchează tânărul dregător, nerăbdător să afle cum poate moşteni "viaţa veşnică". "De vrei să intri în viaţă", îl corectează cu blândeţe Mântuitorul, "păzeşte poruncile" ("Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" - Matei, 19, 18-19). Tânărul, care respecta dintotdeauna aceste reguli suficiente, insistă, dorind să afle ce-i mai lipseşte pentru a fi desăvârşit. Iar Mântuitorul, "privind la el cu dragoste" (Marcu 10, 21), îi arată ce mai are de făcut: "du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi" (Matei, 19, 21). Jertfa dezlipirii de avere şi a slujirii Crucii este însă prea mare pentru tânărul şi nepregătitul arhonte, care pleacă întristat. Iar Iisus, întorcându-se către ucenici, rosteşte conclusiv: "Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor" (Matei, 19, 23). Şi, pentru a fi sigur că au priceput şi că nu vor uita învăţătura, o explicitează prin alegorie şi hiperbolă, rostind ceea ce îndeobşte este cunoscut drept pilda cămilei şi a acului: "mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 18, 25; cf. în evangheliile sinoptice: Matei, 19, 24; Marcu 10, 25; la Ioan, episodul lipseşte).

În contrast cu celelalte pilde ale lui Iisus, născute din experienţa cotidiană, imaginea unei cămile care se îndeamnă (sau este îndemnată) să intre prin urechile unui ac de cusut pare desprinsă mai degrabă din bestiariul virtual al desenelor animate decât din lumea în care a trăit şi a propovăduit Mântuitorul.

În zicerile lui Iisus aflăm cămila în două locuri, pomenită ca întruchipare a mărimii fizice, animalul extrem, opus micimii unei goange sau a unui ac: o dată în pericopa tânărului dregător (la Matei şi Luca) şi a doua oară la Matei 23, 24, când, vorbind în faţa mulţimilor şi a ucenicilor, Învăţătorul îi ocărăşte pe cărturari şi pe farisei pentru atenţia exagerată pe care ei o acordau amănuntelor formale, uitând cele importante ale Legii: "Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!" Să conchidem, deocamdată, că animalul suprem, ca dimensiuni, pentru universul noutestamentar este cămila (ceea ce, spun unii cercetători, pentru Talmud este elefantul sau, pentru Vechiul Testament, chitul care l-a înghiţit pe Iona pentru trei zile şi trei nopţi).

Pe de altă parte, în Noul Testament cămila mai este pomenită şi pentru două produse obţinute din părul ei. Astfel, de la Matei 4, 3 şi Marcu, 1, 6 aflăm că Ioan Botezătorul: "era îmbrăcat în haină de păr de cămilă…". Şi, după cum vom vedea îndată, cămila pusă să treacă prin urechile acului ar fi de fapt o funie din păr de cămilă…

Revenind la pilda cămilei şi a acului, să constatăm că există în Evanghelii contexte care sprijină atât lecţiunea "cămilă", cât şi lecţiunea "funie (din păr de cămilă)".

După cum se ştie, Mântuitorul vorbea şi propovăduia în aramaică, limba poporului, ebraica fiind o limbă cultă, a scrierilor religioase. În aramaică, ne asigură unii cercetători, substantivul gamla ar fi desemnat atât cămila cât şi funia din păr de cămilă, sensul fiind stabilit de context. Greaca, în care au fost scrise Evangheliile şi textele primilor părinţi, avea cuvinte asemănătoare pentru a desemna cămila (kamelon - cu eta, litera pentru e lung) şi pentru a numi funia, odgonul (kamilon - cu epsilon, litera pentru e scurt). În greaca târzie, eta şi epsilon au ajuns să fie citite la fel, "i". Confuzia, în această lumină, ar fi pe deplin explicabilă.

Încă de la începutul secolului al V-lea, o voce de necontestată autoritate, aceea a lui Chiril al Alexandriei, Părinte al Bisericii, a subliniat într-un Comentariu la Evanghelii că lecţiunea kamelon "cămilă" este mai lipsită de sens şi mai improbabilă, în ordinea realului, decât lecţiunea kamilon "funie, odgon". Iar spre zilele noastre, sfântul Nicolae Velimirovici (Predici, Ed. Sophia 2003) opta şi el pentru "odgon" în detrimentul "cămilei": "Cuvântul cămilă nu însemna doar animalul, ci şi un odgon gros cu care se priponeau corăbiile în port ca să nu le ia vântul. Se pare că Domnul la acest odgon gros S-a gândit aici. Mai uşor trece funia cea mai groasă prin urechile acului decât intră un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape cu neputinţă, s-ar zice, şi chiar dacă nu cu totul, oricum foarte greu".

Dincolo de disputele filologice, întrebarea crucială este: se poate sau nu se poate mântui omul bogat (în sec. al II-lea, Clement al Alexandriei se întreba şi el: Care bogat se va mântui?) ? Pentru că dacă pilda lui Iisus vorbeşte despre cămilă, posibilitatea e nulă. Dacă, însă, vorbeşte despre o funie (sau un odgon), mai există o licărire de speranţă şi, prin bunăvoinţa divină, se poate împlini, aşa cum le-a spus Mântuitorul ucenicilor uimiţi, crescuţi în Legea veche, care auzeau pentru prima dată că bogăţia nu este o răsplată venită de Sus ci o ispită şi un păcat al lumii acesteia ("La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă" - Matei 19, 26).

Pentru limba română, disputa este în mare parte oţioasă, pentru că avem două omonime (cuvinte identice ca formă dar diferite ca sens şi origine): cămila substantiv feminin, "mamifer rumegător", venit din paleoslavă, care la rându-i l-a luat din greacă, şi cămilul, cămila substantiv ambigen, "funie groasă de corabie", împrumutat din neogreacă (v. Dicţionarul Academiei s.v.). Problema, ca întotdeauna, nu este cum citim, ci cum descifrăm textul evanghelic…

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 14.12.2012

 
Cuvinte cheie:
MISTERELE CUVINTELOR
, Cămila sau cămilul
, Alexandru Ciolan

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

zf.ro
Închide