Izbucnirea Primului Măcel Mondial, în 1914, divizarea Europei în taberele Puterilor Centrale (Germania, dar şi Austro-Ungaria, care stăpânea Ardealul şi Bucovina) şi Antantei (Franţa, Anglia, dar şi Rusia, care stăpânea Basarabia) s-au răsfrânt imediat şi în micul Regat român condus de un rege neamţ şi o clasă politică parţial germano-filă, parţial franco-filă. Chiar dacă, spre deosebire de viitorii aliaţi Franţa şi Anglia, România nu a avut o structură de propagandă a statului şi nici nu a dispus de o politică coerentă în acest domeniu, multe, diferite şi aprige au fost pasiunile propagandistice consumate în spaţiul public românesc, cu deosebire în anii neutralităţii. Cu cine şi pentru ce anume trebuia să intre România în război? Acesta a fost subiectul unor încrâncenate campanii de propagandă pro sau contra alianţei cu una din cele două tabere europene, frământări pe care cetăţeanul turmentat de pe stradă sau boierul din palatul domnesc le-au trăit gălăgios, cu o neştirbită fervoare patriotică.
În cartea sa („Germanofilii”) despre elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, profesorul Lucian Boia a realizat o necesară şi curativă restabilire a adevărului istoric privind ponderea, profilul şi influenţa membrilor celor două tabere, antantofilii şi germanofilii. El a spulberat convenabilul mit al unei cvasi-unanimităţi româneşti privind opţiunea naţională pentru Transilvania în dauna Basarabiei (aparţinând Rusiei ţariste) şi intrarea în război de partea surorii mai mari de gintă latină, Franţa (dar şi a Angliei sau a ameninţătorului imperiu rus) împotriva Germaniei (patria dinastiei domnitoare) şi Austro-Ungariei, înrobitoarea Ardealului. Pe scurt, în anii neutralităţii, 1914-1916, opinia publică, formată din doar câteva sute de mii de români cu studii medii şi superioare (în condiţiile în care, în 1912, 60% dintre români erau analfabeţi) ce se interesau de probleme politice şi naţionale.Această opinie publică era majoritar, dar nu unanim antantofilă, elita intelectuală (scriitori, istorici, savanţi) fiind aproximativ egal divizată între germanofili (mulţi cu studii universitare la Viena şi Berlin) şi antantofili (majoritatea de formaţie şi cu afinităţi franceze). Îmbătaţi cum erau de propaganda euforică din timpul Războaielor balcanice şi cântând în cor „Treceţi batalioane române Carpaţii”, prea puţini dintre vajnicii antantofili şi-au pus problema dacă armata română avea sau nu capacitatea şi resursele de a susţine soluţiile politico-militare pe care ei le afirmau mai mult sau mai puţin zgomotos, cu mai mult sau mai puţină bună credinţă şi patriotism autentic. Cert este că în preajma şi mai ales în timpul Primului Război Mondial, propaganda politică ca instrument de luptă stimulativ constituia un comportament firesc, „la modă”, în toată Europa, marii maeştri fiind Franţa pe plan intern şi Anglia pe plan extern. În România a fost doar o gălăgie propagandistică pe mai multe voci, fiecare solist interpretând propria partitură.
Propaganda comunistă a ocultat, din motive lesne de înţeles, opoziţia a numeroşi lideri politici români faţă de o alianţă a României cu Rusia ţaristă în timpul primei conflagraţii. Această vehementă opoziţie era motivată atât prin pericolul unei expansiuni şi dominaţii ruseşti în Europa răsăriteană şi la gurile Dunării (ceea ce avea să se întâmple întocmai, dar peste douăzecişicinci de ani), cât mai ales prin regimul politic şi social deplorabil al românilor lipsiţi de orice drepturi din Basarabia încorporată imperiului ţarist. Dintre conservatorii ce se opuneau periculoasei alianţe cu Rusia, doar o parte, în frunte cu Petre P. Carp, propovăduiau intrarea în luptă a României alături de Puterile Centrale care, spuneau ei, urmau oricum să câştige războiul (şi au fost foarte aproape să aibă dreptate), în timp ce conservatorii din aripa Alexandru Marghiloman şi Titu Maiorescu susţineau o neutralitate favorabilă Germaniei. Această ţară era privită drept un adevărat model economic, cultural şi politic demn de urmat în comparaţie cu decadenţa franceză sau mercantilitatea britanică. Aşadar, nici pe departe majoritatea liderilor politici români nu a susţinut alianţa cu Antanta în scopul eliberării mult mai atractivei Transilvanii (în comparaţie cu Basarabia), precum au afirmat-o Take Ionescu şi conservator-democraţii săi. Chiar şi liberalul Ion I. C. Brătianu a ţinut secretă până în ultima clipă opţiunea antantofilă a guvernului său, dezvăluind-o abia în momentul declaraţiei de război. Într-adevăr, propaganda şi luările de poziţie în favoarea unei intervenţii imediate în război a României, alături de Franţa şi Anglia, pentru eliberarea Transilvaniei de sub infama ocupaţie austro-ungară, au fost mult mai zgomotoase şi mai pertinente. Opţiunea antantofilă a fost susţinută de ziarele de mare tiraj precum „Adevărul” şi „Dimineaţa” (de stânga) şi „Universul” (de dreapta). Publicaţiile având o politică editorială pro-germană („Ziua”, „Seara”, „Libertatea”, „Gazeta Bucureştilor”, „Convorbirile literare” din Bucureşti), neutralistă (ziarele socialiste „Lupta” lui Dobrogeanu Gherea sau „Jos războiul” a lui Cristian Racovski) sau anti-rusă („Viaţa românească” de la Iaşi, a lui Constantin Stere) aveau o circulaţie mult mai redusă, fiind prizate mai ales de cercurile intelectuale, universitare şi politice. Între personalităţile culturale care au scris şi militat din convingere şi cu patriotism pentru soluţia pro-germană şi anti-rusă, profesorul Lucian Boia i-a remarcat pe Ioan Slavici, Tudor Arghezi, George Topârceanu, Garabet Ibrăileanu, Mateiu Caragiale, Nicolae Tonitza, Grigore Antipa. Lor li s-a opus cuvântul mult mai zgomotos al antantofililor Nicolae Iorga (prin tribuna sa „Neamul Românesc”), A.D. Xenopol, Barbu Delavrancea, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuţă. Unele atitudini oscilant-ezitante ale unor membri ai intelighenţiei mioritice din epocă, generate de carenţele lor de caracter şi morale dovedite prin schimbarea oportunistă a taberei pot descumpăni publicul actual, relativizând icoana unor personalităţi ale culturii române despre care învăţam în manualele şcolare: Mihail Sadoveanu, Dimitrie Onciul, Liviu Rebreanu, Victor Babeş, Alexandru Macedonski, Constantin Rădulescu Motru.
Întocmai precum în vremurile noastre, nu numai clasa politică, dar mai ales elita intelectuală românească s-a dovedit puternic divizată în opinii, adesea ezitantă sau chiar oportunist oscilantă. Totuşi, au existat şi s-au manifestat în acele vremuri personalităţi puternice şi ferme în convingerile lor precum Take Ionescu, P.P. Carp, Ioan Slavici sau Titu Maiorescu, care astăzi sunt inexistente. În schimb, dezorientarea cetăţeanului mioritic turmentat în faţa atâtor opţiuni contradictorii a rămas aceeaşi şi după scurgerea unui secol. Singura campanie coerentă de propagandă, parţial şi parcimonios susţinută de statul român în anii Primului Război Mondial, s-a consumat la Paris în anii 1917-1918, prin acţiunile coordonate ale grupului de universitari ieşeni care au susţinut în capitala Franţei interesele geo-politice ale României, editând broşuri, hărţi şi pliante editând şi ziarul „La Roumanie”, ţinând conferinţe, întreţinând relaţii preţioase. În cumplita iarnă 1916-1917 a refugiului din Moldova, cutremurată de suferinţe şi mizerii de tot felul, autorităţile române au fost nevoite să improvizeze soluţii de consolidare a moralului trupelor, precum difuzarea în masă a „Crezului soldatului român” sau editarea ziarului „România”, deşi voinţa combativă a soldatului-ţăran a fost cu adevărat stimulată mai ales de promisiunea Regelui Ferdinand că va primi pământ după război, printr-o reformă agrară.
În pofida trecerii de la votul cenzitar la cel universal, în noiembrie 1918, şi a emancipatei Constituţii liberale adoptate în 1923, anii '20 au fost cumpătaţi din punct de vedere propagandistic faţă de ceea ce avea să urmeze. Probabil că una dintre explicaţiile acestei acalmii poate fi găsită şi în observaţiile lui Mircea Eliade din „Itinerarii spirituale” (1961), care considera că generaţia sa fusese „prima necondiţionată de un obiectiv istoric de realizat”, întregirea neamului (sau independenţa lui) fiind înfăptuită de predecesorii săi, aşa încât „tânăra sa generaţie” putea să se dedice ieşirii din provincialismul cultural. Ca urmare, în atât de tânăra şi norocoasa Românie Mare (ce nu ar mai fi avut nevoie de politicieni, vorba lui P.P. Carp), averescanii se confruntau şi alternau cu liberalii, iar Partidul Naţional-Ţărănesc (format în 1926) abia se afirma, în timp ce viaţa şi afacerile mergeau înainte. Scena publică a ţării era animată de emoţiile patriotice naţionale ale festivităţilor Încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, în octombrie 1922, de o răzmeriţă de inspiraţie bolşevică în Basarabia, la Tatar Bunar, repede înăbuşită în septembrie 1924, de avatarurile amoroase de rău augur soldate prin renunţarea la tron a prinţului moştenitor Carol, în decembrie 1925, de moartea Regelui Ferdinand în 1927 şi imediat apoi a primului său ministru Ion I. C. Brătianu, de achitarea în 1927 la Craiova a lui Corneliu Zelea Codreanu, asasinul prefectului de Iaşi sau de o grevă a minerilor din Valea Jiului, ce va deveni subiect de film dejist, „Lupeni 29”. Toate aceste evenimente au generat în mod firesc comportamente propagandistice din partea politicienilor sau a presei, dar ele au fost punctuale, fără a face parte dintr-o politică generală a autorităţilor statului. Marile şi obsesivele campanii de propagandă prăvălite agresiv asupra românilor au început abia în anii '30 şi au continuat în ritm susţinut până la sfârşitul secolului, doar tema şi actorii fiind diferiţi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
