Ziarul de Duminică

Când se vor sătura românii de propagandă (IV). Cultul datoriei faţă de ţară/ de Călin Hentea

Când se vor sătura românii de propagandă (IV). Cultul...

Autor: Calin Hentea

14.03.2014, 00:05 201

Aceeaşi nesăţioasă poftă de consum propagandistic poate fi sesizată şi în cazul celei de a doua teme majore de propagandă servită românilor, cea a datoriei şi sacrificiului personal pentru ţară. Pe acest subiect s-au degajat unele nuanţe specifice fiecărui regim politic. Carol al II-lea a mers pe ideea datoriei patriotice faţă de ţara,reprezentată de augusta sa persoană, succesor al unui glorios trecut istoric. Zelea Codreanu şi Antonescu au introdus în formula datoriei şi jertfei pentru ţară componenta mistică („Războiul sfânt împotriva bolşevismului”) şi cea mesianică (ambii au îmbrăcat de bună voie „cămaşa morţii”). Stalin a impus românilor datoria internaţionalistă a luptei de clasă şi a sacrificiului personal potrivit unei ideologii materialiste: era blamabil să munceşti pentru binele personal, individul nu mai conta în raport cu colectivul, masele populare având prioritate absolută în marşul glorios spre viitorul luminos, dar neprecizat în timp, al comunismului. Au fost destui români aparţinând numitelor clase obidite de vechiul şi ticălosul regim al burghezo-moşierimii care au salutat această teorie, ce-i drept mai mult prin aplauze frenetice decât prin fapte concrete. Cu prudenţă şi cu oarecare teamă s-au minunat apoi de primele semne ale unei reveniri spre valorile şi identitatea naţională, restaurate parţial în ultimii ani de domnie a lui Gheorghiu Dej sub forma unei datorii patriotico-socialiste, deosebite de cea internaţionalistă. Exact în aceeaşi perioadă, dar într-o lume cu totul diferită, în discusul inaugural al administraţiei sale din 20 ianuarie 1961, carismaticul preşedinte american John Fitzgerald Kennedy rostea un îndemn rămas emblematic: „Nu întrebaţi ce poate să facă ţara voastră pentru voi – întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară”. Desigur, şi acesta era tot un slogan propagandistic, dar fusese rostit pe un ton relaxat, neimperativ şi a urmărit trezirea altor reverberaţii în sufletul şi mintea acelor oameni liberi şi întreprinzători.

După ce la moartea lui Gheorghiu-Dej în martie 1965, a reuşit să-i păcălească pe cei din vechea gardă a partidului şi să acapareze ulterior întreaga putere în stat, Nicolae Ceauşescu a dat o dimensiune fizică, concretă, temei sacrificiului de sine (lipsă alimente, lipsă căldură, lipsă lumină, lipsă divertisment) pentru viitorul luminos şi adevărata independenţă (autarhism economic, fără datorii externe) a patriei socialiste. În plus, el a poleit retorica sacrificiului individului pentru ţară cu o retorică naţionalist-comunistă deşănţată, adusă uneori la paroxism. Cu toate acestea, puţini cetăţeni ai României socialiste s-au întrebat sincer ce puteau ei face pentru ţara lor, fiind preocupaţi îndeosebi de ceea ce puteau face pentru sine, pentru a supravieţui unui trai plin de lipsuri. Mulţi au apelat la soluţia cea mai facilă, aceea de a se îmbăta cu elixirul unui patriotism găunos, construit prin falsuri şi exagerări istorice şi prin cenzura realităţilor externe ţării, combinată cu o mistificare la fel de grosolană a vieţii cotidiene. Este dificil de recunoscut faptul că o bună parte a românilor (într-un procent greu de evaluat precis, dar întotdeauna uşor de speculat politic) s-a mulţumit să înghită cuminte propaganda regimului care-i spunea că trăieşte foarte bine, deşi evident că majoritatea trăia prost, că trebuia să fie mândru de istoria sa, deşi cei bătrîni ştiau că bună parte a acestui trecut glorios era răstălmăcit, că România, condusă de un mare om politic, era privită cu admiraţie de întreaga lume, deşi Radio Europa Liberă demonstra în anii 80, seară de seară, că regimul ceauşist era izolat politic şi virulent criticat pe plan internaţional pentru încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi pentru vicisitudinile la care era supusă populaţia română. Până la un punct limită al privaţiunilor materiale (cenzura putând fi „fentată” prin piaţa neagră a casetelor video cu filme, cu antenele artizanale de televiziune ce puteau „prinde” bulgarii, ungurii, sârbii, chiar şi moldovenii), românul a preferat să suporte o umilitoare, dar gratifiantă propagandă mângâietoare de orgoliu asumării eşecului total al aplauzelor sale prelungite prestate în sălile de congres ale partidului comunist, pe stadioanele „Cântării României” sau la discursurile lui Ceauşescu la mitingurile populare. A reapărut atunci vechiul reflex colectiv al supunerii în faţa propagandei şi autorităţii dictatoriale ce le-a fost inoculat românilor începând cu anii '30, dar având originea în vremurile medievale ale ascultării oarbe a poruncilor lui Vodă. Ecouri ale acestui reflex de supunere s-au simţit pregnant la alegerile din 20 mai 1990, din „Duminica orbului”, câştigate de neo-comuniştii lui Ion Iliescu în rolul „tăticului cel bun” şi apoi la alegerile generale şi prezidenţiale din septembrie-octombrie 1992.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO