Însuşi Sebastian Faulks spunea că romanul are un titlu fie şi profund simbolic, dar modest pentru conţinutul lui ambiţios. Cântecul păsărilor este în primul rând un mare roman de război, care se înscrie fără îndoială în marea literatură inspirată de Primul Război Mondial, încât e greu de crezut că a fost scris la multe zeci de ani de la încheierea lui de către un om care nici măcar nu se născuse pe vremea aceea. Cu o galerie de personaje memorabile, de o mare complexitate psihologică, cu o scriitură de o intensitate şi o frusteţe tulburătoare, cu episoade care ar putea răscoli sufletul oricărui cititor, Cântecul păsărilor este inevitabil un roman-meditaţie asupra naturii umane şi un roman-omagiu adus soldaţilor britanici participanţi la Marele Război. În jurul acestui corp fundamental al romanului şi pentru a-i da reverberaţia necesară în timp, Faulks ţese o rafinată şi misterioasă poveste de dragoste, recreând cu minuţiozitate atmosfera relaţiilor de familie de la începutul secolului al XX-lea, şi o altă poveste, mai aproape de zilele noastre, a nepoatei celor doi îndrăgostiţi, care recuperează, peste decenii, memoria bunicului soldat şi răscumpără, într-o măsură, destinul tragic al familiei ei. Şi peste toate, de la un capăt la altul al romanului, pluteşte, imperturbabil şi de neoprit, cântecul păsărilor.
Amiens, Franţa, 1910. Stephen Wraysford, un tânăr englez de douăzeci de ani, întâlneşte dragostea vieţii lui în persoana lui Isabelle Azaire, soţia unui proprietar de fabrici textile cu care a fost trimis să stabilească relaţii de afaceri. Stephen îşi convinge iubita să părăsească împreună cu el atmosfera sufocantă a vieţii de familie provinciale, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. După ce rămâne însărcinată, Isabelle hotărăşte brusc să se întoarcă la părinţi, înainte să-i dea vestea că vor avea un copil. Profund marcat de această relaţie, Stephen o va duce cu el, îngropată în adâncul sufletului, în tranşeele marelui război care cuprinde Europa şase ani mai târziu.
Experienţa radicală a celui mai cumplit conflict din istoria de până atunci a omenirii îl transformă lăuntric şi îi deschide perspectiva unei noi vieţi – paradoxal, prin întoarcerea la Amiens pentru a regăsi iubirea şi apoi prin salvarea lui, în urma unei explozii în subterane, de către un ofiţer neamţ cu care fraternizează.
„Excepţional – profund emoţionant.“ Sunday Times
„Ambiţios, excesiv, violent, răscolitor, Cântecul păsărilor nu este romanul perfect, dar este cu siguranţă un mare roman.” The New Yorker
„Unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor patruzeci de ani.“ Mail of Sunday
Sebastian Faulks (n. 1953, Donnington, Anglia) este un cunoscut romancier britanic. A studiat literatura şi istoria la Cambridge, apoi a devenit jurnalist. A fost redactor-şef adjunct al publicaţiei Independent on Sunday, dar a publicat editoriale şi în The Guardian (1992-1998) şi în Evening Standard (1997-1999). În paralel a lucrat pentru BBC. În 1993 a publicat bestsellerul Cântecul păsărilor (Birdsong), datorită căruia a fost desemnat „Autorul anului“ de către juriul competiţiei pentru British Book Awards (1994) şi care, în 2012, a fost ecranizat de BBC (cu Eddie Redmayne şi Clémence Poésy în rolurile principale). Cântecul păsărilor face parte dintr-o trilogie împreună cu The Girl at the Lion d'Or şi Charlotte Gray (1998), ecranizat în 2001, cu Cate Blanchett în rolul principal. Pentru romanul Amprenta omului, publicat în anul 2005, Faulks a primit titlul de doctor onorific din partea clinicii psihiatrice Tavistock Clinic, în colaborare cu University of East London, pentru contribuţia sa la înţelegerea psihiatriei. În anul 2007 a scris romanul Engleby, iar în 2008, Jocul cu diavolul (Devil May Care), un nou episod din saga James Bond, la cererea Fundaţiei Ian Fleming, pentru a marca centenarul naşterii scriitorului. În 2009 a publicat romanul O săptămână în decembrie (A Week in December).
Sebastian Faulks trăieşte împreună cu soţia sa în Notting Hill, Londra, şi are trei copii. Din 2002 este membru al Ordinului Imperiului Britanic, pentru serviciile aduse literaturii.
De acelaşi autor: Amprenta omului (Litera, 2012), O săptămână în decembrie (Litera, 2012).
*
* *
Partea întâi
Franţa, 1910
Boulevard du Cange era o stradă largă şi liniştită care delimita latura estică a oraşului Amiens. Căruţele care veneau dinspre Lille şi Arras şi se îndreptau către nord intrau direct printre tăbăcăriile şi morile din cartierul Saint-Leu, fără să fie nevoite să treacă pe strada aceasta brăzdată de făgaşe şi străjuită de vegetaţie. Partea dinspre oraş era mărginită de grădini întinse, împărţite în pătrate şi alocate cu o civică precizie caselor învecinate. Din iarba jilavă creşteau castani, tufe de liliac şi sălcii, cultivate pentru umbra şi tihna pe care le dădeau proprietarilor. Grădinile păreau sălbatice, năpădite de verdeaţă, iar iarba înaltă şi gardurile vii luxuriante dinăuntru ascundeau ici-colo mici luminişuri, oaze tăcute şi locuri în care nu ajungeau nici măcar proprietarii şi unde,la picioarele copacilor cu coroane învoalte, se lăfăiau petice de iarbă şi flori sălbatice.
În spatele grădinilor, râul Somme se răsfira în canale mici, care dădeau un aer pitoresc cartierului Saint-Leu; pe cealaltă parte a bulevardului, pe canale fuseseră amenajate o serie de grădini acvatice, mici insule de fertilitate jilavă, separate de braţele râului ramificat. Duminica după-amiaza, locuitorii oraşului pluteau pe aleile de apă în bărci lungi cu fundul plat, împinse cu prăjini. Pe toată lungimea râului şi a canalelor lui şedeau pescari încovoiaţi peste undiţe; cu haină şi pălărie în dreptul catedralei sau numai în cămaşă pe malurile grădinii acvatice, îşi afundau undiţele în apă în căutarea crapului sau a păstrăvului.
În spatele unui gard cu zăbrele de fier, casa familiei Azaire etala pe partea dinspre stradă o faţadă pompoasă impresionantă. Oricine ar fi trecut pe bulevard în jos, către râu, n-ar fi avut nici o îndoială că era proprietatea unui om cu dare de mână. Acoperişul de ardezie plonja în unghiuri contradictorii peste silueta neregulată a casei. Sub unul dintre ele, o lucarnă privea spre bulevard. Etajul unu era dominat de un balcon de piatră, peste ale cărui balustrade iedera roşie se strecurase până sus pe acoperiş. Uşa monumentală de lemn de la intrare era încrustată cu ornamente de fier.
Înăuntru, casa era în acelaşi timp mai mică şi mai mare decât părea. Deşi nu avea camere care să intimideze prin măreţie sau săli de bal aurite, cu candelabre revărsate deasupra podelelor, ici şi colo descopereai în ea spaţii neaşteptate şi coridoare care dădeau în colţuri neştiute, de unde câteva trepte coborau în grădină; din holuri de trecere nebăgate în seamă se deschideau salonaşe dotate cu mese de scris şi scaune tapiţate. Chiar şi de pe peluză era greu să-ţi dai seama cum se înscriau camerele şi coridoarele în dreptunghiurile placide de piatră. Peste tot, podelele scoteau un sunet aparte sub picior, aşa încât, cu unghiurile ei închise şi ecourile vagi adăstând parcă în aer, casa era un loc al paşilor nevăzuţi.
Cufărul de metal al lui Stephen Wraysford fusese trimis înainte şi îl aştepta la picioarele patului. El îşi despachetă hainele şi îşi atârnă costumul de rezervă în uriaşul şifonier sculptat. Sub fereastră găsi un lavoar emailat şi un rastel de lemn pentru prosoape. Trebui să se ridice pe vârfuri ca să se uite afară peste bulevard, unde o birjă aştepta pe cealaltă parte a străzii. Calul îşi scutura hamul şi întindea gâtul să prindă cu gura ramurile unui lămâi verde. Stephen încercă elasticitatea patului, apoi se întinse pe el, rezemându-se de capătul uşor ridicat. Camera era simplă, dar decorată cu oarecare atenţie. Văzu pe masă o vază cu flori de câmp, iar de o parte şi de alta a uşii două postere cu peisaje de stradă din Honfleur.
Era o seară de primăvară, cu un soare zăbovind pe cer în spatele catedralei şi cu mierle cântând de jur împrejurul casei. Stephen se spălă în grabă şi încercă să-şi netezească părul negru în oglindă. Puse câteva ţigări într-o tabacheră de metal pe care o vârî în sacou şi îşi goli buzunarele de obiectele de care nu mai avea nevoie: bilete de tren, un carnet de note cu coperte din piele albastră şi un cuţit cu o singură lamă, ascuţită cu scrupulozitate.
Coborî la cină, speriat de sunetul propriilor paşi pe scările dinspre palierul de la etajul unu, în care dădeau dormitoarele familiei, şi apoi de aici în jos până în holul de la intrare. Se simţea năduşit sub haină şi jiletcă. Rămase o clipă dezorientat, nesigur pe care dintre cele patru uşi cu panele de sticlă de pe hol trebuia să intre. Întredeschise una şi dădu cu ochii de o bucătărie plină de abur, în mijlocul căreia o servitoare încărca de zor cu farfurii o tavă aşezată pe o servantă.
- Pe aici, monsieur. Cina e servită, spuse fata, strecurându-se pe lângă el în pragul uşii.
În sufragerie, familia se aşezase deja. Madame Azaire se ridică.
- Ah, monsieur, luaţi loc aici!
Azaire mormăi o prezentare din care Stephen auzi numai cuvintele „soţia mea”. Îi luă mâna şi înclină scurt din cap. Doi copii îl priveau cu nesaţ de pe cealaltă parte a mesei.
- Lisette, spuse madame Azaire, arătând spre o fată de vreo şaisprezece ani, cu părul negru prins cu o fundă, care zâmbi strâmb şi-i întinse mâna – şi Grégoire.
Mezinul era un băiat de vreo zece ani, al cărui căpşor abia se vedea deasupra mesei sub care dădea energic din picioare.
Servitoarea zăbovea cu supiera lângă umărul lui Stephen. Stephen îşi puse un polonic în farfurie şi adulmecă mirosul unor ierburi necunoscute. Sub cercurile concentrice de verdeaţă mărunţită, supa fusese îngroşată cu cartofi.
Azaire şi-o terminase deja pe a lui şi acum bătea insistent darabana pe masă cu mânerul de argint al cuţitului. Stephen ridică o privire iscoditoare pe deasupra lingurii de supă în timp ce sorbea lichidul printre dinţi.
- Câţi ani ai? îl întrebă băiatul.
- Grégoire!
- Nu face nimic, vorbi Stephen către madame Azaire. Douăzeci.
- Vrei puţin vin? întrebă Azaire, ridicând sticla deasupra paharului lui Stephen.
- Mulţumesc.
Amfitrionul turnă câţiva centimetri de băutură pentru Stephen şi pentru soţia sa şi puse sticla la loc.
- Deci, ce ştii despre industria textilă? întrebă el.
Avea numai patruzeci de ani, dar putea foarte bine să fi avut încă zece. Trupul lui era de soiul acela care nici nu se întăreşte, nici nu devine puhav cu vârsta. Ochii îl fixau pe musafir cu o privire alertă, lipsită de veselie.
- Ştiu câte ceva, răspunse Stephen. Lucrez în breaslă de aproape patru ani, deşi în general m-am ocupat de chestiuni financiare. Patronul meu vrea să aflu mai multe despre procesul de fabricare.
Servitoarea luă farfuriile de supă, iar Azaire începu să vorbească despre industria locală şi despre dificultăţile pe care le avea cu propriii angajaţi. Deţinea o fabrică în oraş şi încă una la câţiva kilometri depărtare.
- Organizarea oamenilor în sindicate îmi lasă foarte puţin spaţiu de manevră. Se plâng că îşi pierd slujbele fiindcă introducem maşini, dar, dacă nu putem face faţă concurenţei din Spania şi Anglia, n-avem nici o speranţă.
Servitoarea aduse o friptură tăiată felii într-un sos subţire, pe care o puse în faţa doamnei Azaire. Lisette începu să povestească o întâmplare din ziua aceea de la şcoală. Îşi dădea capul pe spate şi chicotea. Era vorba de o farsă jucată de o fată unei colege, dar Lisette o relata cu subînţeles, ca şi când ar fi recunoscut caracterul infantil a ceea ce povestea şi ar fi vrut să le sugereze lui Stephen şi părinţilor ei că ea însăşi era prea matură pentru asemenea lucruri. Părea totuşi nesigură de interesele şi gusturile ei; se bâlbâi puţin înainte să încheie cam dezlânat şi se întoarse spre fratele ei să-l certe că râdea.
Stephen o privi în timp ce vorbea, cercetându-i chipul cu ochii lui întunecaţi.
Azaire o ignoră, servindu-se cu salată şi trecând castronul soţiei sale. Îşi şterse apoi cu o bucată de pâine marginea farfuriei de orice urmă de sos.
Madame Azaire nu-l privise pe Stephen direct în ochi. El o evitase la rândul lui, de parcă ar fi aşteptat ca ea să i se adreseze, dar îi vedea cu coada ochiului volbura părului castaniu-roşcat, prins astfel încât să-i lase faţa descoperită. Purta o bluză albă de dantelă cu o piatră roşie la gât.
În timp ce terminau cina, se auziră soneria la uşa din faţă şi apoi, în hol, o voce masculină energică.
Azaire zâmbi pentru prima dată în seara aceea.
- Dragul de Bérard! Punctual ca de obicei!
- Monsieur şi madame Bérard, spuse servitoarea, deschizând uşa în sufragerie.
- Seară bună, Azaire! Madame, încântat!
Bérard, un bărbat trupeş, grizonat, de peste cincizeci de ani, îşi lipi buzele de mâna doamnei Azaire. Soţia sa, aproape la fel de voinică, cu părul des rotit într-un coc pe vârful capului, dădu mâna şi-i sărută pe copii pe obraz.
- Scuză-mă, nu ţi-am auzit numele când René a făcut prezentările, i se adresă Bérard lui Stephen.
În timp ce Stephen îl repeta şi îl spunea apoi pe litere, copiii fură trimişi din sufragerie şi locul lor fu luat de soţii Bérard.
Azaire părea întinerit de sosirea lor.
- Vrei puţin lichior, Bérard? Şi pentru dumneavoastră, madame, puţină tizană, cred, nu? Isabelle, sună, te rog, să aducă şi cafea. Aşa deci...
- Înainte să continui, zise Bérard, ridicând o mână cărnoasă, am să vă dau o veste proastă. Vopsitorii cheamă la grevă începând de mâine. Şefii lor de sindicat s-au întâlnit cu reprezentanţii patronilor azi după-amiază la cinci, şi ăsta-i rezultatul.
Azaire pufni.
- Credeam că întâlnirea trebuia să fie mâine.
Fragment din romanulCântecul păsărilor, de Sebastian Faulks. Traducere din limba engleză Justina Bandol. În pregătire la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
