De când Radu Boroianu a mutat licitaţiile de artă la un hotel detop, cu coctail la intrare şi sute de cataloage distribuitepotenţialilor cumpărători, piaţa de artă a intrat în zona luxului.Licitaţiile de artă au devenit cel mai vizibil eveniment pe piaţade lux din România. Preţurile au sărit imediat de 100.000 de euro,iar miliardarii ţării au învăţat că arta este mai mult decât oinvestiţie rentabilă. Licitaţiile de artă au înregistrat recordurinebănuite nu doar la Bucureşti, ci şi la Timişoara, Sibiu sauConstanţa.
Până acum doi ani, licitaţiile de artă erau mai degrabă uneveniment cultural-monden unde se rosteau sume de bani totuşiimportante şi unde se legau amiciţii şi se iveau polemici întrenegustori şi colecţionari. Acum, la licitaţiile unde se oferălucrări care, adunate, tind spre milionul de euro, negustorii suntdoar spectatori. La celelalte licitaţii de artă, ei, negustorii,reuşesc în continuare să păstreze o legătură importantă cu piaţaliberă. Fiecare zonă îşi are rostul ei.
În România, colecţionarii de artă, potenţialii colecţionari deartă, trebuie descoperiţi, cuceriţi, instruiţi. Primul pas esteinvitarea lor la licitaţii. La bani, încă se mai poartă comparaţiaîntre un tablou şi o limuzină de lux. De ce ar fi mai important untablou sau o sculptură decât limuzina? Maşina, strălucitoare, ovede toată lumea, tabloul stă liniştit pe perete...
Prima ispită pentru cei care îşi fac astfel de socoteli suntraportele privind randamentele investiţiilor în artă. Apoi, poateîşi vor da seama cât de mult le place o lucrare de artă, dupăprincipiul "pofta vine mâncând".
Casele de licitaţii, negustorii în general, caută tot felul desoluţii pentru atragerea cumpărătorilor. În aceste condiţii, aintra neinstruit în mediul negustoresc te poate costa mult şi fărărost. Circulă tot felul de poveşti despre tranzacţii comice sauchiar înşelătorii. Există colecţionari care după ce au cumpăratzeci de lucrări au aflat că toate sunt falsuri sau copii ridicole.Există de asemenea artişti pe seama cărora au apărut conflictedeschise între experţi şi negustori, moşteniri artistice pentrucare s-au cerut anchete la procuratură, cum a fost în cazulbronzurilor Ion Irimescu, de exemplu.
Există în consecinţă câteva reguli minime de protecţie încazul celor care vor să cumpere lucrări de artă din altă partedecât de la galeriile agreate de artişti sau chiar direct dinateliere. În primul rând, nu este bine să se cumpere în grabă,direct, în speranţa unui chilipir. Înaintea unei achiziţii, esteutilă o minimă documentare sau consultarea unui expert neutru.Orice lucrare de artă este bine să fie vizionată direct, niciodatăcumpărăturile nu se fac pe baza unor fotografii, pe internet sau,mai grav, după indicaţiile unor "binevoitori". O fotografie poateîmbunătăţi substanţial imaginea unei picturi, a unui desen, a uneigravuri sau icoane. Nu se văd eventualele mici defecte ale pânzei,hârtiei sau cartonului, nu apar craclurile, pierderile de culoare,ştersăturile sau intervenţiile succesive. Se obţine un contrast maimare, se înviorează tonurile şi, nu în ultimul rând, nu avem înfaţă dimensiunea reală a operei. Asta mai ales în condiţiile încare, la trei licitaţii recente, s-a promovat intens faptul că sevând "cea mai mare pictură a lui Tonitza scoasă la licitaţie" oricea "mai mare" lucrare a lui Nicolae Grigorescu... De foarte multeori, o reproducere reuşită avantajează o lucrare minoră, iar ofotografie estompează valoarea unei creaţii mari. În cazulsculpturilor însă, fotografiile, executate neprofesionist, fac decele mai multe ori deservicii operei.
Din partea de documentare nu trebuie să lipsească nicicomparaţiile cu tranzacţii similare ale operelor aceluiaşi artistîn diverse zone ale pieţii, dar nici lecturile cu repere culturaledespre creator. Cota unui artist este şi cea de la talcioc, şi ceade la casele de licitaţii care se întrec în recorduri. Iar ovânzare excepţională nu reprezintă cota unui artist, ci doarsemnalul că respectivul creator merită o atenţie deosebită, că vaavea un palmares artistic din ce în ce mai bine conturat pepiaţă.
Cataloagele caselor de licitaţii ascund şi ele mici vicii "deprocedură". Am văzut în fotografii un serviciu din argint pentruservit ceaiul, format din patru piese. Cleştele de zahăr avea ofisură destul de importantă. Nu era menţionată în prezentarealotului. Serviciul s-a licitat serios, erau piese lucrate demeşteri ruşi, marcate ca atare şi comparabile cu obiectele ieşitedin celebre manufacturi ale Europei occidentale. Preţul a urcat cucâteva mii de euro rapid. Şi cel care a licitat şi-a luat obiectelefără să ştie de fisura din zona arcuită a cleştelui pentruzahăr...
O altă casă de licitaţii a promovat pe site şi în catalog olucrare Delacroix. Pur şi simplu: Eugène Delocroix - "Barca luiDante". Pictura s-a cumpărat. Dar, de fapt, era o lucrare atribuităatelierului marelui pictor sau o copie de epocă şi nimeni din lumenu ar fi considerat că este un Delacroix autentic. Menţiunea"atelier Delacroix" apărea, ce-i drept, dar pe "rândul doi".
"Lecţia de mandolină", o pictură sensibilă a lui TheodorescuSion din 1923, arată impecabil pe site-ul casei de licitaţii.Tabloul însă păstrează efectele trecerii anilor şi ar arătaexcepţional după o restaurare simplă. Există şi cazuri în care seprecizează direct că o lucrarea a fost restaurată sau că necesitărestaurare, doar că această a doua precizare scade şansele uneitranzacţii de referinţă chiar dacă este vorba despre o creaţieimportantă.
Majoritatea caselor de licitaţii nu dau decât informaţiisumare despre artişti şi lucrări. În alt caz, deponenţilor li sesugerează chiar shimbarea ramei unui tablou pentru a-l pune maibine în valoare, chiar dacă rama de epocă, originală, deterioratăde timp, face parte din "biografia" lucrării. De multe ori, chiarsunt importante referinţele la epocă, la provenienţa lucrării, lamicile istorii picante care au provocat o anumită realizareartistică. Mai contează astăzi faptul că, potrivit unor surse, înepocă, Marinescu Vâlsan a vândut mai bine decât mareleGrigorescu?!? Nu prea. Dar ar fi interesant să ştim mai multedespre un "Autoportret" Mutzner sau o gravură cu dedicaţie a luiMarcel Chirnoagă, "Timpuri noi". De ce Ştefan Dimitrescu, prinsîntre Tonitza, Şirato şi Oscar Han în "Grupul celor patru", are ocotă mult sub a celorlalţi artişti? Cum de, după ce un "peisaj" deTonitza, "Golgota", "cea mai mare pictură a artistului scoasă lalicitaţie", se vinde cu 130.000 de euro, în licitaţia următoare, unalt "peisaj", "Plajă la Mangalia", un ulei de 40/50 cm, esteevaluat la cel mult 40.000 de euro?
Sigur că există explicaţii, justificate, documentate, certe.Un colecţionar merită să le cunoască înainte de a face o achiziţieimportantă. Merită ştiut şi că pentru prima parte a anului următoreste pregătită o tranzacţie importantă care ar trebui să schimbechiar Top 3: Nicolae Grigorescu - "Peisaj la marginea pădurii";iată şi o temă de studiu pentru colecţionari.
artalicitata.blogspot.com
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
