Ziarul de Duminică

Capitalul în secolul XXI, de Thomas Piketty

Capitalul în secolul XXI, de Thomas Piketty
28.05.2015, 11:01 924

„Cartea care va schimba modul în care percepem societatea şi în care gândim economia” – Paul Krugman, Premiul Nobel pentru economie, 2008

Repartiţia avuţiilor este una dintre chestiunile cele mai arzătoare şi mai dezbătute în prezent. Dar ce se ştie cu adevărat despre evoluţia acesteia pe termen lung? Dinamica acumulării capitalului privat conduce oare în mod inevitabil la o concentrare din ce în ce mai puternică a avuţiei şi a puterii în câteva mâini, aşa cum a crezut Marx în secolul al XIX-lea? Sau poate forţele echilibrante ale creşterii, ale concurenţei şi ale progresului tehnic conduc în mod spontan la o reducere a inegalităţilor şi la o stabilizare armonioasă, în etapele avansate ale dezvoltării, aşa cum gândea Kuznets în secolul XX? Ce se ştie despre evoluţia repartizării veniturilor şi a patrimoniilor începând din secolul al XVIII-lea şi ce învăţăminte se pot trage pentru secolul XXI?

Unii sunt de părere că inegalităţile se vor adânci în continuare, într-o lume din ce în ce mai nedreaptă. Alţii cred că asistăm în prezent la o reducere naturală a ecarturilor şi că orice intervenţie ar risca să perturbe această tendinţă armonioasă. Rezultatul a cincisprezece ani de cercetări, studiul lui Thomas Piketty, cel mai ambiţios întreprins vreodată pe această temă, se sprijină pe date istorice şi comparative mult mai vaste decât orice lucrare anterioară. Extins pe durata a trei secole şi pentru douăzeci de ţări, studiul ne schimbă în întregime înţelegerea dinamicii capitalismului, situând contradicţia fundamentală a acestuia în raportul dintre creşterea economică şi randamentul capitalului.

Dacă răspândirea cunoştinţelor apare drept forţa principală de egalizare a condiţiilor pe termen lung, în prezent, creşterea rapidă a celor mai mari salarii şi mai ales concentrarea extremă a patrimoniilor ameninţă valorile meritocraţiei şi ale justiţiei sociale a societăţilor democratice. Extrăgând din experienţa secolelor trecute lecţii pentru viitor, Thomas Piketty ne  arată că există mijloacele pentru a inversa această tendinţă. O carte provocatoare, impresionant de bogată în informaţii, care ne simplifică extraordinar de mult înţelegerea istoriei economice şi ne pune faţă în faţă cu lecţii dure privitoare la timpurile pe care le trăim.

 

Thomas Piketty, director ştiinţific al Şcolii de Înalte Studii în Ştiinţele Sociale şi profesor la Şcoala de Economie din Paris, este autorul a numeroase studii de istorie şi teorie, pentru care a primit, în 2013, Premiul Yrjö Janhsson din partea Asociaţiei Economice Europene.

 

Inegalitatea veniturilor din muncă

Avem acum o cunoaştere destul de bună a evoluţiei inegalităţilor, veniturilor şi salariilor observată în Franţa şi în Statele Unite de la începutul secolului XX. Urmează să explicăm aceste evoluţii şi să vedem în ce măsură sunt ele reprezentative pentru diversitatea cazurilor pe care le observăm pe termen lung în diferitele ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare.

Vom începe prin a studia în acest capitol dinamica inegalităţii veniturilor din muncă: cum putem explica explozia inegalităţilor salariale şi ascensiunea supercadrelor în Statele Unite începând cu anii 1970-1980 şi, la modul mai general, diversitatea evoluţiilor istorice constatate în diferitele ţări?

Apoi vom analiza în capitolele următoare evoluţia distribuţiei deţinerii de capital: de ce şi cum s-a diminuat concentrarea patrimoniilor în toate ţările – şi mai ales în Europa – începând cu Belle Époque? Această problemă a apariţiei unei clase patrimoniale medii este centrală pentru ancheta noastră, deoarece acest fenomen explică în mare măsură de ce s-au diminuat inegalităţile veniturilor în prima jumătate a secolului XX şi de ce am trecut de la o societate de rentieri la o societate de manageri – sau, în cea mai puţin optimistă variantă, de la o societate de superrentieri la o societate de rentieri mai puţin extremă.

 

Inegalitatea veniturilor din muncă: o cursă între educaţie şi tehnologie?

De ce inegalitatea veniturilor din muncă, şi îndeosebi inegalitatea salariilor, este mai slabă sau mai puternică în societăţi diferite şi în perioade diferite? Cea mai răspândită teorie este cursa-urmărire între educaţie şi tehnologie. Să o spunem din capul locului: această teorie nu ne permite să explicăm totul. În special, vom vedea că ea nu ne îngăduie să justificăm în mod satisfăcător ascensiunea supercadrelor şi inegalităţile salariale americane începând cu anii 1970. Însă ea conţine totuşi câteva elemente interesante şi importante pentru a explica anumite evoluţii istorice. Vom începe aşadar prin a o expune.

Teoria este construită pe două ipoteze. Prima ipoteză este că salariul unui angajat este egal cu productivitatea lui marginală, adică cu contribuţia lui individuală la producţia întreprinderii sau a administraţiei unde lucrează. A doua ipoteză este că această productivitate depinde înainte de toate de calificarea salariatului şi de starea ofertei şi cererii de calificări în societatea dată. De exemplu, într-o societate în care foarte puţini salariaţi au calificare de inginer (o „ofertă“ slabă pentru această calificare) şi în care tehnologia în vigoare necesită numeroşi ingineri (o „cerere“ puternică), există toate şansele pentru ca oferta slabă şi cererea puternică să conducă la un salariu foarte mare pentru ingineri (în comparaţie cu ceilalţi salariaţi) şi, drept urmare, la o inegalitate salarială însemnată între salariaţii cel mai bine plătiţi şi ceilalţi.

Oricare i-ar fi limitele şi naivitatea (în practică, productivitatea unui salariat nu este o mărime imuabilă şi obiectivă scrisă pe frunte, iar raporturile de forţă dintre grupurile sociale joacă adesea un rol central pentru fixarea salariilor unora şi altora), această teorie simplă – ba chiar simplistă – are meritul de a pune accentul pe două forţe sociale şi economice care joacă de fapt un rol fundamental în determinarea inegalităţii salariilor, inclusiv în cadrul teoriilor mai sofisticate şi mai puţin naive: oferta şi cererea de calificări. În practică, oferta de calificări depinde în special de situaţia sistemului de învăţământ: câte persoane au avut acces la o anumită filieră, care este calitatea acestor formări, în ce măsură au fost ele completate cu experienţe profesionale adecvate etc. Cât despre cererea de calificări, ea depinde tocmai de situaţia tehnologiilor disponibile pentru a produce bunurile şi serviciile consumate în societatea respectivă. Oricare ar fi celelalte forţe implicate, pare evident că aceste două elemente – situaţia sistemului educaţional, pe de-o parte, şi situaţia tehnologiei, pe de altă parte – joacă un rol esenţial şi cel puţin influent asupra raporturilor de forţă dintre diferitele grupuri prezente.

Aceste două elemente depind ele însele de multiple forţe.Sistemul educaţional depinde cu precădere de politicile publice urmate în acest domeniu, de criteriile de selecţie din diferitele filiere, de modul de finanţare a sistemului şi de costul studiilor pentru elevi şi pentru familiile acestora şi de posibilităţile de formare în cursul vieţii profesionale. Progresul tehnologic depinde de ritmul invenţiilor şi de aplicarea lor, iar el conduce în general la o cerere tot mai mare de calificări şi la o înnoire permanentă a conţinutului acestora şi a meseriilor corespondente. De unde şi ideea de cursă-urmărire între educaţie şi tehnologie şi între grupurile sociale: dacă oferta de calificări nu creşte în acelaşi ritm cu nevoile tehnologiei, atunci grupurile a căror formare nu a progresat suficient vor avea salarii mici şi locuri de muncă depreciate, ceea ce sporeşte inegalităţile în raport cu munca. Pentru a evita amplificarea inegalităţilor, sistemul educaţional trebuie să asigure formări şi calificări într-un ritm îndeajuns de alert. Iar pentru ca inegalităţile să se reducă, oferta de calificări trebuie să crească şi mai repede, mai ales pentru grupurile cel mai puţin formate.

Să analizăm cazul inegalităţilor salariale în Franţa. Am observat că ierarhia salariilor a fost relativ stabilă pe termen lung. Salariul mediu a crescut enorm de la începutul secolului XX, însă decalajele dintre salarii, de exemplu între decilele cel mai bine plătite şi decilele cel mai prost plătite, au rămas aceleaşi. Cum se face că aceste discrepanţe nu s-au schimbat, în ciuda democratizării masive a sistemului şcolar care a avut loc în secolul trecut? Explicaţia cea mai la îndemână este că toate nivelurile de calificare au progresat aproximativ în acelaşi ritm, astfel încât inegalităţile, pur şi simplu, s-au translatat ascendent. Grupul absolvent de şcoală primară a trecut la absolvent de colegiu şi apoi la bacalaureat. Dar grupul care era la nivelul de bacalaureat a trecut la nivelul bacalaureat + 3 ani de studiu, apoi la bacalaureat + 8 ani de studiu. Altfel spus, democratizarea sistemului şcolar nu a redus inegalităţile de calificare şi nu a permis diminuarea inegalităţii salariilor. Însă, dacă ea nu ar fi avut loc şi dacă urmaşii absolvenţilor de şcoală primară de acum un secol (trei sferturi dintr-o generaţie, la vremea aceea) ar fi rămas la acel nivel, atunci inegalităţile în raport cu munca şi îndeosebi inegalităţile salariilor s-ar fi accentuat, fără nici o îndoială, extrem de mult.

Să examinăm cazul american. Cercetătorii au comparat în mod sistematic următoarele două evoluţii din intervalul 1890-2005: pe de-o parte, discrepanţa salarială dintre absolvenţii universitari şi absolvenţii de liceu; pe de altă parte, ritmul de creştere a numărului de absolvenţi de universitate. Pentru Goldin şi Katz, concluzia este cât se poate de limpede: cele două curbe indică evoluţii inverse una faţă de cealaltă. Îndeosebi decalajul salarial, care se diminua destul de regulat până în anii 1970, a început brusc să se accentueze începând cu anii 1980, tocmai în momentul în care, pentru prima oară, numărul absolvenţilor de universitate tindea să stagneze sau cel puţin să crească mult mai lent decât în trecut. Pentru cei doi cercetători, nici o îndoială nu este permisă: sporirea inegalităţilor salariale se explică prin faptul că Statele Unite nu au investit îndeajuns de mult în învăţământul superior sau, mai exact, au lăsat o bună parte din populaţie în afara efortului de formare, mai ales prin taxele de şcolarizare excesiv de mari din sarcina familiei. Tendinţa va putea fi inversată doar reinvestind masiv în formare şi asigurând accesul cât mai multor tineri la învăţământul universitar.

Învăţăturile trase din experienţele franceze şi americane sunt convergente şi se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Pe termen lung, cea mai bună metodă de a reduce inegalităţile în raport cu munca şi de a spori productivitatea medie a forţei de muncă şi creşterea globală a economiei este fără îndoială investiţia în formare. Dacă puterea de cumpărare a salariilor a crescut de cinci ori într-un secol e pentru că dezvoltarea calificărilor şi schimbările tehnologice au permis multiplicarea de cinci ori a producţiei per salariat. Pe termen lung, este evident că forţele educaţiei şi ale tehnologiei sunt determinante pentru constituirea salariilor.

De asemenea, dacă Statele Unite – sau Franţa – ar investi mai puternic şi mai masiv în formarea profesională şi superioară de calitate şi ar permite accesul la acestea unor segmente mai mari de populaţie, ar fi cu siguranţă cea mai eficace politică menită să sporească salariile mici şi mijlocii şi să diminueze partea decilei superioare în masa salarială şi în venitul total. Totul ne face să credem că ţările scandinave, despre care observam că se caracterizau prin inegalităţi salariale mai moderate decât în alte părţi, datorează în bună parte acest rezultat faptului că sistemul lor de formare este relativ egalitar şi incluziv. Modul de finanţare a educaţiei şi în special acoperirea costurilor învăţământului superior este în toate ţările una dintre cele mai importante probleme din acest secol. Datele disponibile public cu privire la aceste aspecte sunt, din nefericire, extrem de limitate, îndeosebi în Statele Unite şi în Franţa. În cele două ţări, ambele devotate rolului central al şcolii şi al formării în procesul de promovare socială, discursurile teoretice asupra acestor probleme şi asupra meritocraţiei contrastează puternic cu realitatea originilor sociale – adesea extrem de privilegiate – care permit accesul în şcolile de prestigiu. Vom reveni asupra acestui aspect în partea a patra (capitolul 13).

 

Limitele modelului teoretic: rolul instituţiilor

Educaţia şi tehnologia joacă fără îndoială un rol vital pe termen lung. Acest model teoretic, întemeiat pe ideea potrivit căreia salariul este întotdeauna perfect egal cu productivitatea marginală a salariatului şi depinde înainte de toate de calificarea acestuia, prezintă totuşi numeroase limite. Trecem peste faptul că nu este întotdeauna suficient să investim în formare: uneori tehnologia nu ştie să utilizeze calificările. Trecem şi peste faptul că acest model teoretic, cel puţin în expresia lui cea mai simplistă, exprimă o viziune mult prea instrumentalistă şi utilitaristă a formării. La fel cum obiectivul principal al sectorului sanitar nu este de a asigura muncitori sănătoşi pentru celelalte domenii, obiectivul principal al educaţiei nu este de a pregăti elevii pentru o meserie în celelalte sectoare. În toate societăţile umane, sănătatea şi educaţia au o valoare în sine: un trai sănătos, accesul la cunoaştere şi la cultura ştiinţifică şi artistică sunt înseşi obiectivele civilizaţiei. Nu este interzis să ne închipuim o societate ideală în care toate celelalte sarcini ar fi automatizate aproape în totalitate şi în care fiecare s-ar putea dedica aproape întru totul educaţiei, culturii şi sănătăţii, pentru el însuşi şi pentru ceilalţi, în care fiecare ar fi profesorul, scriitorul, actorul, medicul altuia. Cum remarcam în capitolul 2, această cale este într-o anumită măsură deja croită: creşterea modernă se caracterizează printr-o dezvoltare considerabilă a părţii pe care o deţin activităţile educative, culturale şi medicale în rândul bogăţiilor produse şi în structura ocupării.

În aşteptarea acelei zile fericite, să încercăm să facem progrese cel puţin în înţelegerea inegalităţilor salariale. Or, din acest punct de vedere, mai strict, fără îndoială, decât precedentul, principala problemă a teoriei productivităţii marginale este pur şi simplu aceea că ea nu explică diversitatea evoluţiilor istorice şi a experienţelor internaţionale. Pentru a înţelege dinamica inegalităţilor salariale, trebuie să introducem un rol pentru diferitele instituţii şi norme care caracterizează, în toate societăţile, funcţionarea pieţei muncii. Mai mult decât celelalte pieţe, piaţa muncii nu este o abstracţiune matematică a cărei funcţionare să fie întru totul determinată de mecanisme naturale şi imuabile şi de forţe tehnologice implacabile: ea este o construcţie socială social alcătuită din norme şi din compromisuri specifice.

Am remarcat deja în capitolul anterior mai multe episoade importante de comprimare sau de lărgire a ierarhiilor salariale, care sunt greu de explicat doar prin jocul ofertei şi cererii unor niveluri diferite de calificare. De exemplu, comprimarea inegalităţilor salariale care a avut loc în Franţa şi în Statele Unite în timpul fiecăruia dintre cele două războaie mondiale implică negocieri ale grilelor de salarizare, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, şi instituţii specifice create în acest scop, precum National War Labor Board în Statele Unite. Am observat şi rolul central jucat de variaţiile salariului minim pentru explicarea evoluţiei inegalităţilor salariale în Franţa începând cu 1950, cu trei subperioade clar identificate: anii 1950–1968, în care salariul minim a crescut puţin şi în care ierarhia salarială se lărgeşte; etapa 1968–1983, caracterizată printr-o creştere foarte rapidă a salariului minim şi o comprimare puternică a inegalităţilor salariilor; şi, în sfârşit, perioada 1983–2012, în care salariul minim creşte relativ lent şi în care ierarhia salarială tinde să se lărgească. La începutul anului 2013, el este de 9,43 euro pe oră.

În Statele Unite, un salariu minim federal a fost introdus încă din 1933, cu aproape douăzeci de ani înaintea Franţei. La fel ca în Franţa, variaţiile salariului minim au jucat un rol important în evoluţia inegalităţilor salariale americane. Este uimitor de constatat că, în termeni de putere de cumpărare, nivelul maxim al salariului minim a fost atins în urmă cu aproape o jumătate de secol, în 1969, cu 1,60 de dolari pe oră (10,10 dolari în 2013, ţinând cont de inflaţia dintre 1968 şi 2013), într-o perioadă în care rata şomajului era mai mică de 4%. Între 1980 şi 1990, în timpul lui Reagan şi Bush-tatăl, salariul minim federal a rămas blocat la 3,35 dolari, de unde o scădere semnificativă a puterii de cumpărare, având în vedere inflaţia. El creşte ulterior la 5,25 dolari sub Clinton în anii 1990, îngheaţă la acest nivel sub Bush-fiul, apoi creşte în mai multe reprize începând cu 2008, sub Obama. La începutul anului 2013, el este de 7,25 dolari pe oră, adică doar 6 euro, cu o treime mai mic decât salariul minim francez, în vreme ce la începutul anilor 1980 se petrecea exact invers (vezi graficul 9.1). În discursul său despre Starea Uniunii din februarie 2013, preşedintele Obama şi-a anunţat intenţia de a-l mări la aproximativ 9 dolari pe oră în perioada 2013–2016.

 

Transformat în putere de cumpărare în 2013, salariul minim pe oră a crescut de la 3,8 $ la 7,3 $ între 1950 şi 2013 în Statele Unite şi de la 2,1 € la 9,4 € în Franţa. Surse şi serii: vezi piketty.pse.ens.fr/capital21c.

 

Să rezumăm. Pe termen lung, investiţia în formare şi în calificări este cea mai bună modalitate de a mări salariile şi de a reduce inegalităţile salariale. Pe o perioadă lungă, nu salariile minime sau grilele salariale sunt cele care fac ca salariile să fie sporite de cinci sau de zece ori: pentru a atinge acest tip de progresie, educaţia şi tehnologia sunt forţele determinante. Totuşi, aceste reguli joacă un rol esenţial pentru fixarea salariilor în intervale determinate de educaţie şi de tehnologie. Or, aceste intervale pot fi în practică relativ mari, deoarece productivitatea marginală individuală nu poate fi cunoscută decât cu aproximaţie şi date fiind fenomenele de investiţii specifice şi concurenţa imperfectă.

 

Fragment din Capitalul în secolul XXI de Thomas Piketty, Editura Litera. Traducere din limba franceză de Irina Brateş şi Lucia Popovici. Cartea a fost lansată la Bookfest, sâmbătă, 23 mai 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO