Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-a născut la Iraklion, în insula Creta, unde a fost şi înmormântat. Între 1902 şi 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, şi-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut Grecia şi lumea în lung şi-n lat, călătorind ca nici un alt scriitor grec. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (Odiseea. O continuare modernă conţine 33.333 de versuri, 1938), proză (în afara celebrei Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas, 1946, a scris romane care sunt tot atâtea momente de referinţă ale literaturii secolului XX – între care Hristos răstignit din nou, 1948, Ultima ispită a lui Hristos, terminat în iulie 1951, dar publicat în Grecia în 1955, şi Căpitanul Mihalis, 1953), dramaturgie, memorialistică (autobiografia Raport către El Greco, apărută după moartea sa, în 1961; cărţile de călătorie ale lui Kazantzakis au repurtat, de asemenea, un mare succes), eseuri şi traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a bucurat de celebritate în lume ca nici un alt autor grec, deţinând recordul de traduceri: în peste 100 de ţări. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel. A primit, în 1956, Premiul pentru Pace la Viena.
Căpitanul Mihalis (Libertate sau Moarte rămâne una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Kazantzakis. „Când am început, acum, la bătrâneţe, să scriu Căpitanul Mihalis, scopul meu ascuns a fost acesta: să salvez, îmbrăcând-o în cuvinte, priveliştea lumii aşa cum au creat-o ochii mei de copil. Şi când spun priveliştea lumii vreau să spun priveliştea Cretei“, scrie autorul în prologul romanului său, o impresionantă frescă istorică şi totodată o emoţionantă poveste bazată pe evenimente reale din tulburata existenţă a insulei Creta, patria autorului.
Căpitanul Mihalis apare pentru prima oară tradus din neogreacă, la editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, versiunea în limba română purtând semnătura lui Ion Diaconescu.
*
* *
Se întunecase bine de-acum. Megalo Kastro cinase deja, picotea, îi era frig, îşi închidea una câte una ferestrele, îşi făcea cruce, se pregătea de culcare. Câţiva noptatici rătăceau încă pe străduţe, câţiva îndrăgostiţi dădeau târcoale pe sub ferestrele închise, din când în când din câte un bordei luminat se auzea murmur de glasuri; lucrau de noapte.
Necăjitele îngheţaseră de frig tot aşteptând în picioare în dosul porţii lor, căpitanul Mihalis întârzia să apară. Se lăsă întunericul adânc, veni fratele lor, tăcut şi fără chef, ca-ntotdeauna, aşternură masa şi schimbară câteva cuvinte – ce să gătească ele mâine, că nu mai au cărbuni, nici ulei, nici gaz; ar trebui să se îngrijească de astea kir Aristotelis. Vorbiră, aşternură masa, o strânseră, îşi pregătiră ceaiul de muşeţel, de seară, pentru digestie, îşi puseră cămaşa de noapte lungă până la tălpi, îşi făcură cruce – dar mintea şi gândul le erau doar la poarta cea verde.
Căpitanul Mihalis o apucă pe cel mai lung drum spre casă. Simţea că astă-seară nu putea să încapă între patru pereţi, inima i se umfla înlăuntru, îi dădea pe dinafară. Nu încăpea nici în trupul lui, nici în casa lui. Deodată şi Megalo Kastro se strâmtă, nu-l mai încăpea. Pe drum şi casele, ulicioarele, oamenii îl înăbuşeau. Înainta cu paşi mari, strângea din dinţi, de-ai fi crezut că-l hăituia cineva. Intră pe Strada Mare, pustie; câteva felinare cu gaz aruncau străluciri roşietice, palide pe caldarâm. Trecu prin bazar, o ospătărie turcească era încă deschisă, o cafenea, două-trei taverne. Cineva îl strigă şi i se păru că e glasul căpitanului Polyxinghis, aşa că iuţi pasul şi scăpă. Ajunse la fântâna arteziană veneţiană de marmură, cu lei. Ridică ochii, văzu Platanul Mare, cel blestemat, se apropie şi, cum nu trecea nimeni, îşi făcu cruce.
– Dumnezeu să vă sfinţească oasele, murmură el. La bună vedere, părinţi!
De generaţii şi generaţii, aici, în acest platan stufos, îi spânzurau paşalele pe creştinii care se răzvrăteau; funiile cu laţurile gata erau atârnate mereu, iarna şi vara, petrecute peste cele mai groase ramuri.
– Jur pe credinţa mea creştină, într-o noapte am să mă scol, am să iau toporul şi am să te pun la pământ, blestemat să fii! murmură şi privi cu mânie bătrânul platan, ca şi cum ar fi fost un turc.
Porni mai departe, intră pe o străduţă strâmtă, lungă şi întunecoasă şi ieşi la Trei Arcade. Nici ţipenie de om. Îşi descheie cămaşa, care îl înăbuşea. Luă o gură de aer şi se uită în zare. Departe, spre nord, lucea şi mugea marea, în jurul lui se conturau în văzduh munţii albaştri-negricioşi, Ioúhtas, Seléna, Psilorítis, iar deasupra, sus pe cer, ardeau stelele. Umbla încolo şi-ncoace, repede, suflând puternic, ca un armăsar. Ajunse până la întăritura care înconjura Megalo Kastro. În faţă, pe o colină singuratică, se zăreau câteva colibe; era Meskiniá, satul leproşilor. Mai jos, deasupra mării, o altă colină, „Cele Şapte Baltage“; de acolo, înainte cu două sute de ani şi mai bine, se năpustiseră turcii şi cuceriseră Megalo Kastro; de-atunci, încă sunt înfipte în pământ şapte dintre baltagele lor. Departe se întrezărea în văzduh, ridicându-se din mare ca o broască ţestoasă, insula pustie, Dia.
În urma lui se auziră vorbe de femeie şi un foşnet uşor de mătase. Un turc bătrân apăru brusc, ţinând, cocârjat, un felinar mare, aprins. După el veneau două cadâne cu văluri negre, cu umbrelele deschise, tăifăsuind şi râzând piţigăiat. Noaptea mirosi a mosc.
Căpitanul Mihalis tresări:
– Toţi dracii se ţin după mine, mormăi el şi întoarse capul în cealaltă parte, spre mare, să nu vadă cadânele. Toţi dracii, dar n-o să le meargă.
Deodată îl prinse graba să se întoarcă acasă. Dar nu voia să vadă pe nimeni. O să-i audă paşii de departe, o să tuşească, o să înţeleagă şi o să se ascundă. El o să dea un picior porţii să se deschidă şi o să fie singur-singurel. Nici femeie, nici copii, nici câini. Singur-singurel!
Şi atunci o să ia o hotărâre.
Femeia lui, Katerina, şi fiica lui, Rinió, şedeau aplecate sub lampă şi aşteptau. În spatele lor, pe o canapea îngustă şi lungă cât tot peretele, aproape de fereastra dinspre curte, era locul unde şedea totdeauna căpitanul Mihalis, şi nimeni altcineva. Chiar şi când lipsea, o umbră grea şedea aici şi nici femeia, nici fata nu îndrăzneau să se apropie; credeau că se ating de trupul lui şi se trăgeau înapoi înfiorându-se.
Mama împletea ciorapi şi lumina lămpii cădea pieziş pe părul ei castaniu pieptănat lins, pe sprânceana mândră, pe obrazul tare, luminând până la jumătate gura amărâtă şi bărbia lată, plină de voinţă. Avea o ciudată drăgălăşenie femeia aceasta – drăgălăşenie şi forţă şi încăpăţânare. De copilă, era strălucitoare, curajoasă, o adevărată fată de căpitan; c-un fiu nu fusese învrednicit tatăl ei, căpitanul Thrasývulos Rúvas, iar această Katerina luase ifosul şi harismele unui băiat. Dar s-a măritat şi a căzut în gheare de leu; în primii ani bătea din picior, se împotrivea; dar încet-încet lăsase capul în jos. Căpitanul Mihalis era acesta, cine putea să se lupte cu el? Puterea şi încăpăţânarea ei se domoliseră, şi se îndulcise.
Împletea, împletea şi se gândea. Toată viaţa ei îi trecea pe dinainte şi se scurgea şi fugea ca apa… Din când în când ridica ochii şi privea; sus, de-a lungul celor patru pereţi, erau rânduiţi în rame largi, negre toţi eroii din 1821, fiare neîmblânzite, mustăcioşi aprigi; în mijloc – în dreptul unui luptător – pâlpâia o candelă mică de argint…
Kira Katerina clătina din cap, tăcută. Toată viaţa, şi în casa tatălui ei, şi în casa bărbatului ei, şi-o petrecuse între arme. Când era încă nemăritată, în răscoala din 1866, a încins şi ea cartuşiera, a luat şi ea puşca şi a luptat să nu calce turcul în satul lor. Copilandră încă, într-o altă revoluţie, rupea filele registrelor vechi pe care i le aduceau călugării de la mănăstire şi înfăşura în ele, împreună cu alte fetişcane, cartuşe. Bine mai ştia kira Katerina mirosul prafului de puşcă şi îi plăcea; totuşi, grea era pentru femeie o asemenea viaţă, şi din când în când o cuprindea într-ascuns mâhnirea.
Se opri din împletitul ciorapului, ridică iarăşi ochii şi privi deasupra canapelei, unde era atârnată o litografie mare şi veche: „Samson târât şi batjocorit de filisteni“. Îl vedeai pe nesupusul voinic în mijloc, legat de mâini şi de picioare cu funii, cu curele, cu lanţuri, iar înaintea şi în urma lui zdrahoni ieşiţi din munţi îl târau şi-l îmbrânceau, şi alţii îl împungeau cu ţepuşe şi râdeau; iar sus, într-un turn, de la o ferestruică cu zăbrele, apărea zâmbitoare, preaşireată, cu pieptul dezgolit, o femeie, Dalila, şi hohotea de râs.
Kira Katerina îşi plimbă privirea de jur împrejur, prin toată casa, ca şi cum ar fi văzut toate acestea pentru prima oară, şi oftă. Şi se aplecă iarăşi asupra ciorapului, tăcută.
Fata ei, o copilă până-n cincisprezece ani, grăsuţă, bine legată, cu sprâncene dese, unite, ca ale tatălui ei, ridică ochii de pe dantela pe care o împletea şi mângâie motanul suplu cu chip de sălbăticiune care şedea încolăcit la picioarele ei.
– De ce oftezi, mamă? întrebă ea. La ce te gândeşti?
– La ce să mă gândesc? răspunse mama. La viaţa mea. Şi la tine, sărmana, care ai căzut în ghearele unei fiare. Mă gândesc şi la cea nebotezată încă, i-am dat iarăşi ceva de somn să adoarmă, să nu mai plângă; că iar îl apucă furia pe tatăl tău. Numai Thrasáki îi e pe plac, fiindcă îi seamănă.
Ridică ochii în tavan şi trase cu urechea.
– A adormit, spuse ea. S-a liniştit de-acum, a dat Domnul.
Şi peste puţin timp:
– Acelaşi, leit taică-său, spuse ea. L-ai văzut cum se supără? Cum îşi încruntă sprâncenele? Cum îşi bate prietenii? Cât de aspru se uită la femei?
Fragment din romanul în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu. Traducere de Ion Diaconescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
